Cărțile Reșiței

 Reșița este subiectul câtorva zeci de cărți care i-au luminat, din diferite unghiuri, traiectoriile istorice. Desigur, cele mai multe se opresc asupra dimensiunii industriale, știut fiind că, de la momentul aprinderii focului la primele două furnale, în 3 iulie 1771, Reșița s-a impus ca o cetate industrială pe harta Europei. Până la sfârșitul secolului XX, Reșița era „perla industriei românești“, susține un istoric (Romulus Vasile Ioan).

La scurt timp de la apariția noului centru, savantul italian Francesco Griselini a vizitat Banatul, trecând, în 1775, pe aici și consemnând laconic munca în acest stabiliment, într-o carte esențială pentru cunoașterea Banatului (Milano și Viena, 1780). Peste un secol apare prima monografie – o lucrare de mici dimensiuni, tipărită în limba germană de către Petru Broșteanu, istoric, scriitor, traducător în și din limba germană, prima personalitate reșițeană aleasă membru al Academiei Române. Cartea a apărut în 1877, la câțiva ani  după ce s-a fabricat prima locomotivă la Reșița (1872). Apoi, de la monografia lui Sandor Mihalik (1896) până azi, la monografia lui Nicolae Magiar (2019), se înscriu foarte multe titluri, contribuții în planul istoriei, al literaturii și artei, științei și tehnicii etc.

Nu are rost să sufocăm cu autori și titluri spațiul tipografic, dar trebuie să evidențiem măcar câteva  nume ale culturii române care au trecut prin Reșița sau au scris despre acest loc: de la Aron Cotruș la Ion Gheorghe, de la Gala Galaction la Adrian Păunescu, de la Nicolae Iorga la Constantin Daicoviciu, de la Felix Aderca la Ștefan Bănulescu ș.a.m.d. „Ani de-a rândul, scriitorii s-au simțit atrași de Reșița“, susține pe drept Ștefan Bănulescu, misiunea cuvântului tentând „întâlnirea durabilă cu misiunea faptelor“.  O amplă bibliografie a orașului reține poezii, romane, reportaje, eseuri, studii diverse vizând peisajul industrial și mediul muncitoresc. Artiștii secolului sunt mai puțin interesați de tradiția rurală, cât mai ales de noile medii urbane și intelectuale, modernizând viziunea în relația cu natura și cuceririle tehnico-economice, poposind în Valea Jiului, la Reșița sau în minele Aninei (Geo Bogza, Carol Ardeleanu, Virgil Birou).  

Firește, nu-i putem uita pe scriitorii reșițeni care, în ultimul secol, au exprimat, prin cărțile lor, spiritul Reșiței: Sofia Arcan și Anton Breitenhofer, Mircea Martin și Ion Cocora, Toma George Maiorescu și Rolf Bossert, Dan Farcaș și Doru Popovici, Dan Doman și Matei Mircioane, Vasile Bogdan și Nicolae Sârbu, Alexander Tietz și Jan Cornelius, Nicolae Irimia și Stela Brie, Octavian Doclin și Erwin Josef Țigla. Recunoscând spiritul Reșiței în propria-i formare, academicianul de azi Mircea Martin remarca titlul de noblețe al acestui loc și prestigiul vechimii, în sensul în care el însuși a analizat „Istoria“ lui G. Călinescu. Pentru scriitorul Anton Breitenhofer, Reșița a fost unica sursă de inspirație în romanele publicate în germană sau română. Mai încoace, cu o viziune post-modernă, prozatorul și dramaturgul Matei Mircioane, trăind acum în Marea Britanie, a pus orașul vieții sale într-un roman cu substraturi mitice („Epopeea lui Ghimeș“) sau în piese jucate pe scena reșițeană („Secretul fericirii la Reșița“). Cărțile altor scriitori și jurnaliști contemporani precum Marian Apostol, Victor Nafiru, Petru Ciasc, Yvonne Hergane, Eugen Posa găsesc motive temeinice de a descrie orașul de pe Bârzava. Într-o perspectivă de istorie literară trebuie să ne amintim, inevitabil, un titlu din perioada proletcultistă: „Cetatea de foc“, o piesă de Mihail Davidoglu, caracteristică anilor ’50. Replicile contemporane arată ce s-a schimbat în oraș și în viziunea literară. Câteva piese tipărite chiar în acest an propun o Reșiță a viitorului, la aniversarea de 500 de ani. SF? Posibil. Dar surpriza deceniilor din urmă este noua sintagmă ce caracterizează Reșița: „Orașul cu poeți“. Simbolistica e evidentă: dincolo de tradiția industrială, primordială desigur, s-au cristalizat, în timp, fațete culturale majore. Astfel că „prima locomotivă românească, din 1872, de o eleganță vetustă, o fantasmă, în negru, roșu și alb, apare drept primul poem futurist reșițean“ (Petru Poantă). Iar în centrul de azi al Reșiței irumpe șuvoiul de apă al fântânii cinetice, monument de artă al sculptorului Constantin Lucaci.  Descoperim aici un simbolism al sacralității centrului și al fântânii, al apei și al focului, adică al energiei mereu întineritoare. E un fel de a prevedea că zecilor de cărți dedicate Reșiței li se vor adăuga firesc mereu altele noi, îmbogățind nu doar o bibliografie, ci mai ales spiritul unui loc determinant pentru dezvoltarea României. Iar ca această frază să nu pară doar o figură de stil la încheierea unui articol, precizăm că anul acesta au apărut multe cărți dedicate Reșiței. Iată doar trei titluri: „100 pentru Reșița. Personalități ale Reșiței în an jubiliar“; „Conferințele Reșița 250: Oameni-Locuri-Fapte“; „Reșița 250 – 250 de întrebări privind istoria, cultura, sportul și mediul înconjurător“, toate avându-l inițiator și editor pe Erwin Josef Țigla, unul din cărturarii entuziaști ai Reșiței de azi. Iar în ce-l privește pe autorul textului de față, să punem și pe seama lui o recentă carte: „Constantin Lucaci: Fântâna din centru“ – o meditație despre simbolismul centrului și al fântânii, adică despre omagiu și eternitate prin intermediul culturii. //