Pe aceeași temă
Societatea irlandeză a depăşit de cel puţin două decenii o izolare culturală determinată de statutul său periferic atât geografic, cât şi economic.
Societatea şi cultura irlandeză au fost cu un secol înaintea actualei globalizări, indiferent dacă vobim de cea economică sau culturală. Nu pentru că și-ar fi dorit-o neapărat, însă turbulenta istorie a Insulei de Smarald a forţat poporul irlandez să se exileze într-o proporţie foarte mare. Principala cauză a emigrării irlandezilor a fost dominaţia şi confruntarea cu Marea Britanie. Proasta administrare a insulei de către britanici a condus la Marea Foamete, care ocupă în mentalul irlandez un loc la fel de important precum genocidul armenilor sau holocaustul evreilor. Marea Foamete a dus la scăderea dramatică a populaţiei Irlandei (nici măcar acum nu s-a revenit la nivelul demografic de dinaintea ei), căci se aproximează că două milioane de irlandezi au murit, iar alte două au emigrat în anii 1845-’49. De altfel, fenomenul imigraţionist a rămas o constantă dureroasă a Irlandei până în anii 1970, când reformele economice ale premierului Sean Lemass au pus bazele schimbării radicale a condiţiilor de viaţă din Irlanda.
Raportarea societăţii irlandeze faţă de oamenii de cultură a fost una problematică şi deloc facilă. E drept că în capitala Irlandei întâlneşti la tot pasul umbrele şi rememorarea prezenţei marilor scriitori irlandezi care, de cele mai multe ori şi până relativ recent, nu au fost prea bine văzuţi şi trataţi de societatea irlandeză, fie că vorbim de cele colonial-britanice, fie de noile autorităţi de după 1921. A fost adoptată şi o legislaţie care a înfiinţat chiar un sistem soft de cenzură prin Censorship of Publications Act, din 1929. De altfel, cei mai mulţi mari scriitori s-au exilat, fie că vorbim de Samuel Beckett (în Franţa), Oscar Wilde (care a avut de suferit, e drept, mai degrabă datorită intoleranţei societăţii engleze victoriene, murind în exil, la Paris), Sean O’Casey, George Bernard Shaw (în Anglia) sau James Joyce (în Europa, la Trieste, Paris şi Zürich). Paradoxal, în această privinţa cele două mari partide sud-irlandeze, care au alternat la conducere, Fine Gael (partid care se află acum la putere la Dublin) şi Fianna Fail, au adoptat cam aceeaşi poziţie conservatoare, care convenea Bisericii Romano-Catolice, care a şi încurajat-o. De altfel, eşicherul politic irlandez a fost foarte atent până recent la poziţiile ei.
Recuperarea scriitorilor irlandezi care au ales sau au fost forțați să se exileze s-a desfășurat în ritm accelerat, începând cu anii 1970-’80, când întreaga societate irlandeză s-a deschis către lumea largă şi mai ales către Europa, unde de altfel aproape toți marii scritori se exilaseră (Republica Irlanda aderând la Comunitatea Europeană în 1972), atât din punct de vedere al asumării conștiente a parcursului lor, nu întotdeauna ortodox (a se vedea Oscar Wilde sau furia antiirlandeză a lui James Joyce care, de fapt, ascundea o dependenţă sentimentală faţă de locurile natale), cât și al recuperării memoriale. În Dublin poate fi vizitat Muzeul Scriitorilor (Dublin Writers Museum) care este găzduit de o frumoasă clădire care a aparținut familei Lordului Farnham, construită după planurile arhitectului Thomas Sherrand. În pragul secolul al XX-lea, imobilul a intrat în posesia bogatei familii Jameson, celebră pentru producerea whiskey-ului irlandez cu acelaşi nume. Din 1914, familia Jameson nu a mai locuit la numărul 18 în Piaţă Parnell, imobilul fiind preluat de Municipalitatea Dublin, care abia în 1985, la iniţiativa Asociaţiei de Turism Dublin, a decis să ofere clădirea pentru a găzdui actualul muzeu, lucrările de restauraţie şi amenajare fiind finanţate şi de Comisia Europeană. Muzeul a fost inaugurat la 18 septembrie 1991 de premierul Charles J. Haughey. Prin intermediul panourilor, dar şi al obiectelor (cărţi, maşini de scris, tablouri, ceasuri, călimări, tocuri), vizitatorului îi este oferită o succintă, dar pertinentă trecere în revistă a evoluţiei literelor irlandeze. Să nu uităm că această literatură a câştigat un număr apreciabil de Premii Nobel în domeniu (acordate lui Yeats - 1923, Shaw - 1925, Beckett - 1969 şi Heaney - 1995). O altă recuperare simbolică amuzantă: o navă de patrulare a Marinei Republicii Irlanda care a intrat în serviciu în mai 2015 poartă numele marelui scriitor irlandez James Joyce, căruia nu cred că i-ar fi displăcut acest lucru, având în vedere atracţia sa faţă de eleni şi elenism, aşa cum se decantează din Ulysses. Totuşi, atitudinea lui Joyce faţă de Irlanda a oscilat de-a lungul timpului. Într-o scrisoare din toamna lui 1906 către fratele său Stanislaus, scriitorul, la începutul lungului său exil, începuse să aibă îndoieli - oare nu fusese prea dur cu dublinezii săi? „Când mă gândesc uneori la Irlanda, mi se pare că am fost inutil de sever. N-am exprimat în nici un fel (în Oameni din Dublin, cel puţin) atracţia exercitată faţă de oraş, căci nu m-am simţit nicăieri în largul meu de când l-am părăsit, cu excepţia Parisului. Nu i-am exprimat izolarea ingenioasă şi ospitalitatea. Din câte pot să-mi dau seama, această ultimă virtute nu există nicăieri altundeva în Europa. I-am nedreptăţit frumusețea: căci are, după părerea mea, o natură multă mai frumoasă decât ce-am văzut prin Anglia, Elveţia, Franţa, Austria sau Italia.“ În multe alte momente tuna şi fulgera (a refuzat să facă parte din Academia Literelor Irlandeze, după cum îl rugase Yeats într-o scrisoare, returnându-i acestuia până şi regulamentul!).
Dacă părăsim terenul strict al literelor şi aruncăm rapid o privire către fenomenul culturii de masă, se observă cu uşurinţă faptul că societatea irlandeză a depăşit de cel puţin două decenii o izolare culturală determinată de statutul său periferic atât geografic, cât şi economic (mai ales faţă de vecinul său cel mai apropiat, Marea Britanie, a cărei limbă o vorbeşte), fiind foarte activă în sectoare culturale conexe, precum muzica sau cinematografia. În filmul irlandez The Commitments (1991), un tânăr dintr-o periferie mizerabilă a Dublinului doreşte să înfiinţeze o trupă de muzică soul în neîncrederea şi băşcălia generalizate a rudelor, familiei sau prietenilor, care nu pot înţelege cum nişte irlandezi autentici pot fi atraşi de acest tip de muzică. Câte s-au schimbat de atunci! Geniul artistic irlandez a ştiut să folosească extrem de inteligent explozia mediatică internaţională, nu puţine trupe (fie că vorbim despre muzică sau dans) devenind fenomene internaţionale (U2 sau Lord of the Dance, pentru a le enumera doar pe cele mai cunoscute) având o rezonanţă la care nici măcar nu se putea visa în anii războiului civil din Ulster.
*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional
