Pe aceeași temă
De o parte, beneficii incontestabile în domeniul situațiilor de urgență de sănătate publică (și în ultimul an pandemic am profitat din plin de ele); în zona capacității net superioare de negociere a UE care, atunci când toate statele membre reușesc să cânte în armonie, este salvatoare pentru țări cu profilul României (vezi cazul achizițiilor de vaccinuri anti-COVID-19); în zona reglementărilor din domeniul farmaceutic (unde Agenția Europeană a Medicamentului este un jucător de forță care suplinește, adeseori, scăderile de la nivel național) sau în alte zone precum medicina muncii ori siguranța alimentară unde instituțiile europene oferă numeroase resurse.
De cealaltă parte, dezavantajele sunt notabile și cauzate în special de eșecuri ale pieței comune într-un domeniu special în care astfel de eșecuri sunt frecvente, am putea spune chiar istorice.
Exemplul care doare cel mai tare: piața forței de muncă medicale. Deși România este de ani buni una dintre țările UE cu cei mai mulți absolvenți de medicină raportat la populație, este și una dintre țările cu cei mai puțini medici la o sută de mii de locuitori, problemele din mediul rural fiind majore. Explicația acestui paradox e simplă: România a devenit cel mai important rezervor de forță de muncă sanitară pentru țările bogate din vestul Uniunii Europene. Veniturile incomparabil mai mari oferite medicilor în Franța sau Germania (și nu sunt singurele exemple) duc la un exod masiv al halatelor albe, în ciuda eforturilor făcute de guverne consecutive și de culori politice variate de a apropia nivelurile de salarizare din sistemul medical românesc de cele din vestul UE. E o criză cu cauze complexe, dar UE, cu siguranță, nu a ajutat și nu ajută la rezolvarea ei.
Un alt exemplu sunt repetatele crize de medicamente din România, în parte declanșate de combinația dintre mecanismul de referențiere externă prin care sunt stabilite prețurile medicamentelor și posibilitatea comerțului paralel prin care produse cu prețuri reduse adaptate pieței românești sunt re-exportate spre piețele mai bogate. Rezultatul: pacienții români loviți periodic de imposibilitatea de a găsi medicamente esențiale în farmaciile de acasă sunt nevoiți să le cumpere din farmaciile austriece sau germane.
Un alt dezavantaj paradoxal este legat de incapacitatea centralizării procesului de evaluare a tehnologiilor medicale (HTA), un dosar deja celebru în bula politicilor de sănătate de la Bruxelles. Fragmentarea acestui proces la nivelul statelor membre duce, în cazul specific al României, la întârzieri considerabile în accesul pacienților români la terapii noi. Practic, în prezent, un pacient român poate fi sigur că va avea acces la o astfel de terapie inovatoare cu cel puțin un an întârziere față de cetățeni din alte state membre UE. Desigur că inovația nu e sinonimă cu valoarea în domeniul sănătății și tocmai aici intervine rolul procedurilor HTA, dar aplicarea lor descentralizată din prezent nu duce decât la dublări sau la întârzierile menționate anterior.
Am putea continua cu exemple din ambele zone, și a beneficiilor, și a dezavantajelor.
În dezbaterea publică prezentă, viitorul UE în domeniul sănătății este expediat ca o dihotomie reducționistă: mai multă sau mai puțină Europă în sănătate? Realitatea este însă mai complexă și necesită soluții croite special pentru situații specifice și pentru contexte social-economice specifice.
Aplicarea uniformă a anumitor mecanisme în toate statele membre și în toate subdomeniile medicale poate naște dezavantaje și frustrări greu de depășit. În anumite cazuri, da, avem nevoie de mai multă Europă. În alte cazuri, nu, forțarea centralizării poate dăuna grav, ducând la inechități intrinseci majore între diferitele state UE. Politicile de sănătate europene nu se croiesc de dragul unor ideologii, chiar și atunci când acestea sunt universal valabile. Pentru că, spre deosebire de alte domenii, în acest caz orice croială procustiană poate ucide ființe reale, nu doar mitologice. //
Vlad Mixich este specialist în politici de sănătate
