Pe aceeași temă
Iar lucrul acesta nu îl spunem fiindcă România, o ţară care cu doar trei decenii în urmă se zbătea fără speranţe, izolată sub tirania unui regim mizerabil, în afara tuturor aranjamentelor ordinii occidentale, va ajunge atunci să prezideze Consiliul Uniunii Europene, adică cea mai puternică structură decizională a Europei integrate, ci pentru că în timpul acestei preşedinţii Uniunea cu 28 de state membre va dispărea, prin ieşirea efectivă a Marii Britanii. Este, într-adevăr, o ironie subtilă a istoriei acestui continent, ca momentul în care conducerea UE va fi preluată de o fostă ţară comunistă să coincidă cu plecarea din blocul comunitar a Marii Britanii, a doua putere economică din Europa, creuzetul marilor doctrine ale capitalismului, liberalismului şi democraţiei.
Dacă mai punem la socoteală şi alegerile pentru Parlamentul European, în mai sau iunie 2019, care vor capta atenţia presei şi interesul politic, cu tot ce înseamnă perioada preelectorală şi campania propriu-zisă, avem deja imaginea unei agende prestabilite a primei jumătăţi a anului. Lucrul acesta e şi bun, şi rău pentru preşedinţia românească a Consiliului UE. Bun, pentru că va exista o implicare la „foc maxim“ a tuturor instituţiilor europene (Comisia, Parlamentul, Consiliul European) implicate în procedurile de organizare a celor două mari momente politice menţionate, rău pentru că vizibilitatea publică imensă a exit-ului britanic şi a alegerilor europene va pune în umbră orice efort al României de a impune în opinia publică o agendă specifică a preşedinţiei. Despre ce altceva relevant se va mai putea oare discuta, ca tematică europeană, în primul semestru al lui 2019, decât despre primele efecte economice şi sociale trăite ale Brexit-ului, de o parte și de alta a Canalului Mânecii, sau despre tendinţele de vot ale cetăţenilor europeni?
Imediat după 1 ianuarie 2019, liderii și partidele europene îşi vor amplifica vocea. Fiecare îşi va striga partitura, în propria cheie ideologică. În toată această „nebunie“ politică europeană, România îşi va face apariţia la butoanele Consiliului UE, presupunem cu timiditatea, conformismul, festivismul şi formalismul binecunoscute ale guvernelor de la Bucureşti faţă de mai marii Europei. Desigur, până la un punct, o asemenea atitudine este oarecum firească pentru un debutant, care se mai şi ştie plin de slăbiciuni interne şi vulnerabil la capitolul credibilitate externă. Too many skeletons in the closet, obişnuiesc să spună americanii, pentru a sugera cuiva să stea în banca lui şi să păstreze un precaut low profile. La urma urmei, nici nu aş fi deosebit de critic faţă de o asemenea timiditate politico-diplomatică a României la preşedinţia Consiliului, riscurile decurgând din a ne da în spectacol fiind oricum mai mari decât riscurile din scenariul de a avea o preşedinţie discretă.Şi asta nu e tot. Să nu uităm că România, la rândul ei, va fi în plin an electoral. Dincolo de alegerile europene din primul semestru, ceea ce va apăsa desigur asupra exerciţiului public şi de imagine al preşedinţiei româneşti a Consiliului UE va fi precampania pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019, în care putem presupune că tandemul PSD-ALDE va critica intens activitatea preşedintelui Iohannis, pentru a-l împiedica să capitalizeze electoral în timpul mandatului european, iar opoziţia, la rândul ei, de ce nu?, va fi extrem de „vigilentă“ cu prestaţia guvernului, taxând zgomotos orice minus în derularea tehnică a preşedinţiei. Nu e greu de imaginat care vor fi relaţiile între principalii actori politici din România în anul alegerilor prezidenţiale.
Este prematur să spunem care vor fi temele și prioritățile de atunci ale Uniunii și, mai ales, care va fi contribuția specifică a României. Vom face parte din Trio-ul România-Finlanda-Croaţia (1 ianuarie 2019 – 30 iunie 2020). Ceea ce știm sigur este că, de exemplu, în primul semestru din 2019 va avea loc negocierea Cadrului Financiar Multianual 2021-2027, un dosar de interes major pentru Uniunea Europeană, cu o miză imensă. Dacă ne gândim că România nici nu face parte din Eurogrup și că este o economie atât de mică în raport cu marii contributori, putem înțelege de pe acum cam care va fi rolul real al reprezentanților noștri de la Ministerul Finanțelor (de a face oficiile de moderatori la Bruxelles și de a da cuvântul celor care contează cu adevărat), dincolo de caracterul pompos al termenului de „președinție“. Dar să nu fim exagerat de critici, lucrul acesta li se întâmplă tuturor țărilor cu economii mici din Uniune, care se plasează cam de la locul 15 în jos în clasamentul PIB-urilor. Am dat doar un exemplu.
Una peste alta, aș rezuma obiectivul de bun-simț pe care l-ar putea avea România la președinția Consiliului UE din 2019: să se comporte normal, discret, eficient, ca o țară europeană matură, din categoria ei de pretenții, care-şi ştie lungul nasului dar nu este umilă, fără să iasă cu nimic în evidență și fără să facă greșeli deranjante, greşeli care să le amintească celorlalți regretele pe care le-au avut față de aderarea considerată „prematură“ a României și Bulgariei, în 2007. Ar putea fi cea mai frumoasă performanță europeană a României ca stat membru al Clubului, altfel spus, adevărata integrare a Bucureştiului în nucleul noii UE-post Brexit care se va naşte în mandatul nostru.