De neamul și patimile antieuropenilor

Fie că e vorba de generația nouă a agitatorilor antiausteritate, fie că e vorba de aristocrația libertății naționale, valul radical antieuropean e o formă de nostalgie energică pentru bunuri pierdute: siguranța economică - într-un caz, forța națională – în celălalt.

Cine mai e, azi, european cu adevărat? Până nu de­mult, lista era înrămabilă și aducea când a gazetă de perete (varianta așa, da!), când a colecție de sfinți în­ghesuiți în frescă. Dar asta a fost. Sfinții au că­zut din zugrăveală și, la ultima numărătoare, pro­eu­ropenii sunt o mână de siluete ciobite. Nimeni nu mai e pe de-a întregul european. În schimb, galeria de­monilor forfotește de larma noilor veniți. În ul­timii șase-șapte ani, Europa a traversat distanța de la monolit in­ca­sabil la bloc de schweizer. Cel mai gră­itor semn al aces­tei transformări e reflexul care face atâta lume să înțeleagă prin Europa o sumă de obiceiuri, decizii și discursuri care au loc în Ger­mania.

Populismul radical a renăscut în forme bine or­ga­ni­zate și susținute electoral în masă, mai ales după du­pă 2008. Într-un fel, asta ne spune că asaltul an­ti­european al partidelor de extremă dreaptă și stângă e copilul bun și bezmetic al austerității. În mare parte, apa­riția și expansiunea unor partide ca Syriza, în Gre­cia, Podemos, în Spania, sau 5 Stelle, în Italia, sunt o reacție la austeritate - înțeleasă ca dogmă ger­mană, tră­ită ca umilință personală și filtrată în re­sentiment eu­ropean. Însă legătura genetică între aus­teritate și extrema antieuropeană e înșelătoare. Tabloul acestei tulburări e mult mai larg.

Mișcările antieuropene au început înaintea crizei eco­nomice și au invocat mai degrabă principii și mai pu­țin sau deloc degradarea economică. Adversarii Uni­unii Europene au două rânduri de argumente. Pe de o parte, răcnetul imediat care protestează împotriva re­țetei germane. Avem, aici, agitatorii spectaculoși ca­re vorbesc în numele obidiților de azi - fosta clasă de mijloc a zilelor când Germania era bună și finanța sis­teme de asistență socială fastuoase. Forța unor par­ti­de ca Syriza și Podemos vine din capacitatea de a prelua frustrări și de a transmite speranța în­tr-o lu­me plină de certitudini finale. Pământul fă­găduinței e de găsit, prin serviciile Podemos, în Ve­ne­zuela so­cialistă. Pentru Syriza, altă mare călăuză spre Paradis, ținta e trecutul confortabil și pierdut al unei Grecii cu toți euro în buzunar și fără nemți la cârmă. O Gre­cie extrafiscală, cu slujbe eterne aron­date pe familii. În Italia, 5 Stelle promite același lu­cru, plus reluarea execuțiilor media sub acuzația de apar­tenență la un sis­­tem politic vinovat de orice. Toate aceste partide fac pro­cente dintr-o halucinație pe care știu să o în­tre­ți­nă în baza unui argument cât se poate de re­al: de­gra­darea vieții private. Nu de­gra^­da­rea vieții sociale, pen­tru că ma­jo­ritatea cli­entelei politice a acestor par­ti­de vine din fosta clasă de mijloc, mica func­ționărime și angajații birocrației de stat. Renumita cla­să muncitoare nu interesează. Con­tes­ta­tarii antieuropeni care atacă din Italia, Spa­nia și Grecia sunt, de fapt, noul val stân­­gist care s-a lepădat de decorul mar­xist, a preluat profilul chic al radi­ca­lu­lui an­ticapitalist-proecologist, trăiește pe net, e deosebit de abilă la expunerea me­dia și stă la mare distanță de ultimul coș de fa­brică. Revolta antieuropeană vine, în acest caz, de la o generație care a lăsat în ur­mă is­toria postbelică și se definește ca va­ri­antă modernă a criticii pop și aca­de­mice. Asta explică destul de bine nai­vi­tatea po­litică și demagogia cuceritoare a acestor miș­cări. Noul val refuză politica tradi­țio­na­lă și se declară curat și neștiutor în ma­te­rie de mașinații. Ceea ce face, bi­ne­în­țe­les, din acești foști copii ai fes­ti­valurilor rock o pradă ușoară pentru ma­nipulatori versați. În primul rând, pentru Rusia lui Vla­dimir Putin. Fisura europeană e prea ma­re pen­tru a scăpa observațiilor aten­te ale Rusiei. Syriza, Podemos, 5 Ste­lle și alți zvăpăiați de la capătul stâng sau drept al politicii eu­ropene sunt finanțați sau in­fluențați de Ru­sia. În manualul de sa­botaj politic so­vieto-rus, orice con­tes­tație e o mi­nă de aur care trebuie adâncită și orice ne­în­țe­le­gere e o rătăcire care tre­buie ajutată.

A doua secțiune a valului antieuropean e da­tă de „principiali“. În comparație cu agi­tatorii juvenili antiausteritate, prin­ci­pialii funcționează ca aristocrație. Par­ti­dele lor, în primul rând UKIP al lui Nigel Farage și Frontul Național condus de Ma­rine Le Pen, sunt instrumente politice tra­diționale, bune cunoscătoare ale vieții par­lamentare și ale politicii de alianțe. Con­testația lor trimite la problemele fun­da­mentale ale dreptului, suveranității și li­ber­tății. Farage și Le Pen acuză așa-nu­mi­tul „deficit democratic“ european, căruia îi opun suveranitatea populară. Nimic nu a hrănit mai bine această direcție decât suita de referendumuri pierdute de Uni­u­nea Europeană la cabina de vot, în Fran­ța, Irlanda și Danemarca, dar îngropate de intervenția tehnică a aparatului politic de la Bruxelles. Antieuropenii s-au trezit cu o enormă pistă de alergat în față și cu o ditamai pâine de mâncat în brațe. Acolo unde agitații mediteraneeni au reclamat sărăcirea, UKIP și Frontul Național s-au re­pliat în spatele libertății încălcate în Eu­ropa de Europa. Domeniul paradisiac al par­tidelor lui Farage și Le Pen e Europa na­țiunilor libere, a patriilor regăsite și a parlamentelor naționale autonome. În­su­mând, trecutul. Și anume: istoria euro­peană clasică a secolului XIX. Explozia mi­grației în Franța și Anglia a adus un ar­gu­ment în plus acestor căutători de tradiție politică pură. Farage și Le Pen au declarat imediat corpul național infectat de po­pu­lații străine și, ajutați de mantra pro­imi­grație a UE, au pus problema în seama uni­ficării europene.

Așadar, fie că e vorba de generația nouă a agi­tatorilor antiausteritate, fie că e vorba de aristocrația libertății naționale, valul ra­dical antieuropean e o formă de nostalgie energică pentru bunuri pierdute: si­guranța economică - într-un caz, forța na­țională – în celălalt. Valul antieuropean cau­tă întoarcerea la o tradiție care a fost înlocuită, după război, de noua fundație a Eu­ropei unite. Evident, așa-numitul Pro­iect European poartă deficiențe majore, uneori chiar deficiențele din care trăiesc acum partide antieuropene. Dar valul an­ti­european e, în ultimă analiză, o încercare de regresie, cunoscută în toate momentele istorice în care Europa a fost pusă față în față cu modernitatea. Tentația e enormă. Argumentele antieuropene sunt verosimile și par să țină, adesea, de bunul simț ele­mentar: nu e mai bine să fii, iar, prosper, cum ai fost până ieri? Nu e mai bine să iei decizii cu capul tău despre lucrurile pe ca­re le cunoști cel mai bine, pentru că ai cres­cut în ele și cu ele? În plus, eșecurile repetate ale politicii europene par să fi dovedit deja că orice decizie comună e o decizie slabă: în economie, unde euro a făcut ravagii, și în politica externă, unde Europa n-a făcut nimic.

Adevărul e că valul antieuropean se spri­ji­nă pe multe plângeri urgente și re­ven­di­cări vechi ale europenilor. Dar lucrurile nu se opresc aici. Oricare ar fi problemele Europei Unite, e greu de spus ce variante realiste de joc și supraviețuire există în afa­ra unei Europe mai mult sau mai puțin coordonate. Economic, dacă asta e pro­ble­ma Mediteranei, Italia, Spania, Grecia sau Portugalia nu au mijloacele de a răzbi spre vremuri mai bune. Competiția în care aceste state trebuie să se plaseze onorabil e mult deasupra statelor naționale. Lumea anilor 2000 e o bursă cu jucători gigant. Ger­mania însăși e mult mai vulnerabilă în afara Europei decât o cred partide ca AfD, par­tizane revenirii la marcă. Politic, Europa e într-o situație încă mai gravă. Ade­vărat, politica externă a Uniunii nu e mai mult decât un haiku elevat, călcat în pi­cioare de bădărănia demonică a re­gi­mu­lui Putin. Însă, fără coeziunea minimă asi­gurată de UE, statele naționale europene ar fi culese unul câte unul și puse la șmo­tru sau încarcerate politic de Rusia. Aceas­tă observație simplă explică de ce anume mișcările antieuropene sunt neglijabile în statele membre UE din Estul Europei. Un cinism nu tocmai departe de realism va con­chide că fidelitatea proeuropeană a Es­tului e o formă de iubire pe bani. Estul să­rac are tot interesul să se agațe de Europa, pentru că numai așa se agață de banii Europei. Celălalt lucru care îi leagă pe est-europeni de Uniunea Europeană e amin­tirea comună a dictaturii comuniste im­pu­se de Rusia Sovietică. Anticomunismul de­clarativ al anilor ’90 e, poate, demodat, dar asta nu înseamnă că percepția difuză a pericolului a dispărut. Chiar fără tancuri și guri de foc, Uniunea Europeană e mai mult decât ar fi putut genera statele estice izolate în fața agresiunii rusești renăscute. Excepțiile și aberațiile rămân oricând o po­si­bilitate. Primul ministru maghiar Orbán se străduiește să o dovedească. Însă Estul a înțeles sensul profund al Europei cu o pre­cizie existențială care lipsește adesea din Vest.

* Traian Ungureanu este europarlamentar, membru al Grupului PPE.