Digital Culture

Lumea culturală, în era digitală, tinde să devină o lume de informații și mai puțin de meditații.

Ca proiect aspirațional, firma Google și-a pro­pus să organizeze și arhiveze toate infor­ma­ții­le momentului. Fiecare epocă își bazează dez­voltarea și evoluția pe o materie primă care devine astfel sinonimă cu o etapă de dez­vol­ta­re în istoria umanității. Că este vorba de căr­bune, oțel sau petrol, fie­care materie a aju­tat la mo­dernizarea vieții, schimbând profund felul în care lucrurile sunt făcute sau viața însăși este trăită. Sfâr­și­tul de secol XX și începutul de secol XXI își bazează exis­tența și filo­so­fia pe o nouă ma­terie primă, iar aceasta este informația.

Randall Stross, jurnalist ame­rican specialist în domeniul digital la The New York Times, scria în cartea sa Planet Google (Ed. Free Press, 2008): „Google a început deja să colecteze in­for­ma­ții despre utilizatorii săi“ (p. 6). Pe ba­za aces­tor informații, utilizatorii sunt scoși din pa­si­vi­tate, fiindu-le plasate produse pe ca­re sigur și le vor dori și, deci, vor depune efort în a și le procura. Google și-a propus să aibă mo­no­po­lul asupra informației: până în anul 2006 au reușit să strângă și să sorteze 5% (p. 10) din to­talitatea informațiilor existente la acea dată.

Până în 2010, am fost foarte optimistă cu pri­vire la Internet și lumea digitală. Totul era la un search distanță: un supermarket deschis tot timpul, gratis și nediscriminator. La un curs de jurnalism cultural la Annenberg School of Com­munication and Journalism, din cadrul Uni­versității Californiei de Sud Los An­ge­les, ne-a fost prezentat un autor inedit: Jaron Lanier. Nu era cineva de care să fi auzit înainte de a fi trebuit să-i citesc cartea: You are not a Gadget (2010). Wi­ki­pedia mi l-a explicat pe La­nier folosind foarte mulți ter­meni tehnici. E suficient de men­ționat că el este cel ca­re a numit și definit realitatea vir­tuală și că Time Magazine l-a de­semnat printre cei mai in­fluenți 100 de oameni ai se­co­lului XX. Mo­dest, însă, Lanier, îmbrăcat în ne­gru, ne spu­nea nouă - studenților: „Nu știu cum se face, dar pur și simplu s-a întâmplat să fiu prin zonă când anumite computere și In­ter­ne­tul au fost proiectate și realizate. Mi-am adus și eu con­tribuția la tot ce vedeam în ju­rul meu“.

A fost poreclit Evanghelistul Tehnologiei, iar pă­rerile lui despre Internet și online sunt sur­prinzătoare: Internetul nu mai este un spațiu democratic. Internetul a devenit opusul ideii de la care s-a pornit: nu îți mai lărgește ori­zon­turile, ci ți le închide. Ți le micșorează cu mo­toarele de căutare, care sunt manipulate în funcție de cât plătesc companiile ale căror produse și informații trebuie să-ți fie livrate. Cu cât o firmă sau companie plătește mai mult, cu atât apare mai bine plasată în listele al­cătuite de motoarele de căutare. Banii și pu­te­rea sunt concentrate în mâinile câtorva din Silicon Valley și nimeni nu are acces acolo. Dar acesta este nivelul la care se iau deciziile cu privire la ce trebuie – noi, restul – să con­su­măm: să mâncăm, să citim, să vedem, un­de să mergem în concediu sau chiar să votăm.

Lanier a încercat să rămână un observator obi­ectiv al Internetului și al computerelor, an­ticipând modalitățile prin care tehnologia se poate îmbunătăți, iar oamenii pot să se obiș­nuiască rapid cu noul și chiar să folosească tehnologia pentru dezvoltare personală. Da, computerele sunt prezente peste tot: le fo­losim în viața personală și chiar și intimă, le folosim în educație, le cerem sfaturi inclusiv despre cum să ne creștem copiii. Internetul nu este însă un oracol care te cunoaște – deși companiile vor să-ți vândă această idee.

Primul meu articol apărut în revista 22 (16 martie 2007) se intitula Articolul de cultură și atrăgea atenția și asupra problemei media digitale. Proaspăt întoarsă atunci de la un con­gres mondial al criticilor de teatru ce avusese loc la Seul (Coreea de Sud), mă confruntasem pentru prima data cu problema deja gravă a colegilor din Occident. Scriam atunci: „In­ter­jurnalismul este un termen recent în limbajul media american şi, cred, deloc cunoscut în mediul omolog românesc. El defineşte jur­na­lismul virtual – gratis media, care cores­pun­de paginilor www. sau blog-urilor. Oferind spaţiu nelimitat comentatorului de cultură, alternativa prezintă însă dezavantaje reale: munca este voluntară, fără nicio recompensă materială. Tot un fel de voluntariat este şi efortul depus de autorul de articole tipărite, răsplata fiind derizorie, cum explică tinerii cri­tici americani de teatru, care echivalează ast­fel efortul depus: «Patru cronici în ziare im­portante nu pot acoperi preţul unui bilet pe Broadway». Aceste împrejurări obligă criticul să apeleze la alte joburi, orientându-se fie spre mediul academic, fie specializându-se în alte domenii ale jurnalismului, comentariul de artă devenind mai mult un hobby“. În cei opt ani care au trecut, am citit numeroase ar­ticole despre critici importanți culturali (tea­tru, film, dans, literari) care și-au pierdut sluj­bele la ziare importante din lume pentru că costau prea mult (un profesionist mereu cos­tă)! Paginile de cultură s-au micșorat în economia ziarelor sau au dispărut de tot. Cronicile și articolele de cultură avizate au dispărut. Lumea culturală a devenit o plat­formă de impresii, parti pris-uri și campanii de PR, ca și cum s-ar fi înscris pe drumul spre o prezentare de tip tabloid. Se scrie repede, mult, sub impulsul momentului. Se scrie pentru acum. Dacă mâine nimic nu mai e valabil, nicio supărare!

Lanier a insistat pe faptul că Internetul a dis­trus complet noțiunea de autorat. Înainte, autor era doar cineva care avea în spate o bibliotecă și autoritate într-un domeniu sau altul. Azi, cu toții suntem autori – oricine poate scrie despre orice, fie că este calificat să o facă sau nu. Iar restul tolerează fără să sancționeze, chiar și atunci când erorile sunt dovedite.