Pe aceeași temă
„Inițial, plănuisem un vot de protest la alegerile din noiembrie. Dar această abordare are sens doar dacă Trump nu ar avea șanse să câștige. Cum însă sunt serios îngrijorată că Trump ar putea fi ales, am decis să votez pentru Hillary Clionton“, scrie Kori Schake, fellow la Hoover Institution, una dintre figurile conservatoare de marcă din America. Ea mărturisește că a ajuns la această concluzie după ce a văzut cum votul de protest din Marea Britanie a dus la un rezultat pe care peste un milion dintre cei care optat pentru Brexit deja îl regretă. Dar Kori Schake este departe de a fi o excepție. Personalități conservatoare de marcă, de la Robert Kagan și William Kristol la Niall Fergusson sau Robert Zoellick, 121 în total, au semnat alături de ea, la început lunii martie, o scrisoare deschisă în care se distanțau public de Trump, considerând că, dacă ar deveni președinte, acesta „ar folosi autoritatea funcției de o manieră care ar afecta securitatea Americii și i-ar diminua prestigiul pe plan global“.
Robert Kagan a și publicat câteva luni mai târziu, în Washington Post, un atac extrem de dur nu doar la adresa lui Trump, ci și la a acelor republicani care, călcându-și propriile principii, au decis să-l cauționeze. „Așa se naște fascismul în America, nu cu cizme și saluturi, ci cu un abil clown de televiziune, un miliardar de carton, un egomaniac de manual, care exploatează resentimentele și temerile populare, și cu un întreg partid național care, din ambiție, loialitate oarbă sau chiar din frică, se așază disciplinat în spatele său.“
Există, de altfel, chiar o grupare, Never Trump, care încearcă să-i blocheze candidatura în cursul Convenției. E însă un scenariu puțin probabil. E greu să ignori milioanele de voturi pe care Trump le-a primit la alegerile preliminare, terminând în triumf, și încă cu destul timp înainte de termen, o cursă la care s-au angajat inițial 17 candidați. În ciuda opoziției consistente, atât din interiorul establishment-ului Partidului Republican și în zona intelectualilor conservatori. La fel cum figurile centrale ale Brexit-ului, Boris Johnson și Michael Gove, au reușit să-i convingă pe mulți alegători că toate avertismentele experților privind consecințele negative grave ale Brexit-ului sunt doar niște „povești inventate“ menite să-i sperie, tot așa, Donald Trump a reușit să trimită în derizoriu criticile la adresa pozițiilor sale, chiar și atunci când argumentele în sprijinul acestora erau greu de contestat. O analiză detaliată a afirmațiilor sale, multe retractate dezinvolt ulterior, arată că 62 de procente dintre acestea sunt false sau parțial false. Însă, nimic din toate aceste lucuri nu a contat serios.
Ce e sigur, însă, e că vom asista la o Convenție Republicană foarte diferită de cele din trecut. Fie și datorită faptului că John McCain și Mitt Romney, candidații republicani la alegerile din 2008 și 2012, și ultimul președinte republican, George W. Bush, au anunțat ostentativ că nu vor veni la Cleveland. La fel ca alte nume grele din partid care, uneori invocând motive puerile, au dorit să se disocieze de Trump. Semnificativ e şi faptul că alți republicani considerați a fi stele în ascensiune ale partidului s-au distanțat și ei public de Trump, chiar dacă vor fi prezenți la Cleveland.
O potențială victorie a lui Donald Trump pe 4 noiembrie, venită la scurtă vreme după Brexit, ar zdruncina din temelii întregul eșafodaj instituțional, de securitate, de valori asociate democrației liberale al lumii occidentale construit în perioada postbelică, principalii beneficiari fiind cele două puteri globale revizioniste ale momentului, Rusia și China. De altfel, Moscova este unul dintre puținele locuri de pe planetă în care Trump este privit cu simpatie. Deloc întâmplător. Trump a făcut trimitere în dese rânduri în mod pozitiv la Vladimir Putin, iar în echipa sa de consilieri există un curent de opinie destul de solid care militează pentru colaborarea cu Rusia. De pildă, generalul în retragere Michael Flynn, luat chiar în calcul pentru poziția de vicepreședinte, este un avocat al acestei linii de acțiune în plan extern.
Laure Mandeville remarcă, cu îngrijorare, într-un articol recent din The American Interest, atât fascinația lui Trump față de Putin, cât și nenumăratele controverse pe care le-au stârnit pe plan extern declarațiile sale, chiar dacă, spune ea, „mulți speră că, odată ajuns în Biroul Oval, rapoartele de Intelligence pe care le va primi îl vor readuce la rațiune“. Oricum, ceea ce știm în acest moment nu are deloc darul să ne liniștească. „Lipsa de interes a lui Trump pentru Europa și chemările sale repetate de retragere a trupelor americane îi vexează pe liderii de pe continent, deja dezamăgiți de pivotul lui Obama către Asia. Poate e doar o cale de lansa o conversație mai aspră pe tema alocărilor bugetare pentru apărare. Dar, dacă nu e așa și lucrurile continuă pe această cale pe ambele maluri ale Atlanticului, atunci ne aflăm cu adevărat la doar câteva cicluri electorale de un cutremur geopolitic care poate îngropa Uniunea Europeană și Alianța militară occidentală. Brexit-ul este în mod clar un avertisment.“
Aici e marea dilemă. O parte dintre cei exasperați de derapajele corectitudinii politice și excesele ideologice progresiste resping astfel de ipoteze catastrofice, convinși că un viitor președinte Trump, la fel ca și Brexit-ul, sunt doar niște șocuri necesare pentru a readuce la normalitate o lume occidentală în derivă. E un pariu, totuși, extrem de riscant.
