E adevărat?

Internetul înseamnă centrul și marginile acestei noi existențe, inconceptibilă în anii ’80; iar dacă centrul lui e peste tot, marginile se deplasează și ele necontenit, făcându-te să te întrebi care mai e limita.

Treptat, istoriile mele personale din anii ’80 (ultimul deceniu al „Epocii de Aur“) de­vin tot mai ciudate și mai greu de în­țe­les. Inclusiv pentru mine, care, trăindu-le, n-ar mai trebui să am obiecții le­gate de gradul lor de ve­rosimilitate.

Cum, e adevărat că înainte de 1990 nu se utilizau pe scară largă computere în Ro­mânia? E adevărat. Noi numeam calculator ceva cu butoane, cu care făceam adunări și scăderi, în­mul­țiri și împărțiri, iar cal­cu­latorul acela era o ade­vă­ra­tă minune a tehnicii. Cum, e adevărat că înainte de 1990 nu exista Internet în Ro­mânia? E adevărat. Noi mergeam la poștă cu o scrisoare pe al cărei plic lipeam niște timbre, după ce stăteam la o coadă de ex­peditori; iar destinatarul scrisorii noastre o primea după câteva zile și ne suna bu­curos, mulțumindu-ne pentru rândurile scri­se. Cum, e adevărat că înainte de 1990 nu exista telefonie mobilă în România? E adevărat. Pe telefonul fix se bătea întreaga familie, cu rugăminți tot mai fierbinți adre­sate celui care vorbea să încheie o da­tă convorbirea, pentru a lăsa loc altuia. Iar când telefonul suna, casa intra în tre­pi­dație. Oare cine sună? Și pe cine caută?

Istoriile acestea din anii ’80 par, ele, atât de bizare, încât numai o minte de scriitor le-ar fi putut imagina. Nicolae Ceaușescu a fost scriitorul vieților noastre în anii ’70 și ’80 - și vă asigur că a fost ceea ce se nu­mește un scriitor total.

Fiindcă nu era deloc lipsit de inteligență, el a înțeles că rezistența construcției sale totalitare este condiționată de supra­ve­ghe­rea sau chiar de tăierea legăturilor noas­tre cu lumea. „Socializarea“ noastră se făcea deci la cozi lungi și mizerabile pentru pro­duse precum pâine, lapte, ulei, zahăr, parizer, iar en­tertainment-ul era legat de obținerea unei butelii. Nu­mele Ceaușescu părea pe atunci veșnic și el acoperea tot ecranul vizibil al unei ima­ginații care se refugia, pentru a se hrăni, în lec­turi.

Dar nici în cele mai ui­mitoare lecturi ale noastre nu am putut descoperi, vreunul, fan­tas­tica realitate cotidiană de astăzi. Nici sta­rea febrilă a unei întregi generații, nici delirul personal al oricăruia dintre com­po­nenții ei nu au putut anticipa, fie și într-o secvență de transă, ce ne este dat să trăim de ani buni, parcă într-o altă viață, pe o al­tă planetă, într-o altă dimensiune, ca în filmul Interstellar.

Internetul înseamnă centrul și marginile acestei noi existențe, inconceptibilă în anii ’80; iar dacă centrul lui e peste tot, marginile se deplasează și ele necontenit, făcându-te să te întrebi care mai e limita. A devenit atât de banal ca un mesaj al tău să ajungă într-o secundă sub ochii unui prieten aflat la mii de kilometri distanță, e atât de simplu să descarci sute de foto­grafii și să umpli cu ele zeci de site-uri, e atât de ușor să-ți faci un blog și să-ți aș­terni pe el gândurile de preșcolar, e atât de firesc să comunici ceva, printr-o pos­ta­re, unui număr uriaș de prieteni virtuali - încât te întrebi ce mai poate fi nefiresc, ce mai pare imposibil (și de ce), care mai es­te limita.

Cum, e adevărat că un mesaj al meu pe Gmail ajunge la prietenul din New York într-o secundă? E adevărat. Dar pe Fa­ce­book e și mai simplu de atât. Cum, e ade­vărat că poți trimite e-mail-uri de pe te­lefon? E adevărat. Dar dacă ai 3G nu mai trebuie să cauți WiFi. Cum, e adevărat că poți vedea orice loc pe Google Maps? E ade­vărat. Dar dacă ai probleme cu harta con­vențională, abstractă, poți alege va­rianta cu realitatea translată: clădirea care te interesează, strada pe care se află, co­pacii din jur...

Pe scurt, este adevărat ce a fost în anii ’80 și este adevărat ce se întâmplă acum - iar generația mea, confruntată cu cele două realități, în succesiune, nu se poate plânge că i-au fost date vremuri neinteresante.

Ce va urma? Cred că aceasta e deja pro­ble­ma generației următoare, a copiilor noștri. Imaginația mea, cel puțin, nu mai poate devansa realitatea: nici măcar pe cea re­ală, palpabilă, netă, concretă, darămite pe cea virtuală.