Pe aceeași temă
Internetul înseamnă centrul și marginile acestei noi existențe, inconceptibilă în anii ’80; iar dacă centrul lui e peste tot, marginile se deplasează și ele necontenit, făcându-te să te întrebi care mai e limita.
Treptat, istoriile mele personale din anii ’80 (ultimul deceniu al „Epocii de Aur“) devin tot mai ciudate și mai greu de înțeles. Inclusiv pentru mine, care, trăindu-le, n-ar mai trebui să am obiecții legate de gradul lor de verosimilitate.
Cum, e adevărat că înainte de 1990 nu se utilizau pe scară largă computere în România? E adevărat. Noi numeam calculator ceva cu butoane, cu care făceam adunări și scăderi, înmulțiri și împărțiri, iar calculatorul acela era o adevărată minune a tehnicii. Cum, e adevărat că înainte de 1990 nu exista Internet în România? E adevărat. Noi mergeam la poștă cu o scrisoare pe al cărei plic lipeam niște timbre, după ce stăteam la o coadă de expeditori; iar destinatarul scrisorii noastre o primea după câteva zile și ne suna bucuros, mulțumindu-ne pentru rândurile scrise. Cum, e adevărat că înainte de 1990 nu exista telefonie mobilă în România? E adevărat. Pe telefonul fix se bătea întreaga familie, cu rugăminți tot mai fierbinți adresate celui care vorbea să încheie o dată convorbirea, pentru a lăsa loc altuia. Iar când telefonul suna, casa intra în trepidație. Oare cine sună? Și pe cine caută?
Istoriile acestea din anii ’80 par, ele, atât de bizare, încât numai o minte de scriitor le-ar fi putut imagina. Nicolae Ceaușescu a fost scriitorul vieților noastre în anii ’70 și ’80 - și vă asigur că a fost ceea ce se numește un scriitor total.
Fiindcă nu era deloc lipsit de inteligență, el a înțeles că rezistența construcției sale totalitare este condiționată de supravegherea sau chiar de tăierea legăturilor noastre cu lumea. „Socializarea“ noastră se făcea deci la cozi lungi și mizerabile pentru produse precum pâine, lapte, ulei, zahăr, parizer, iar entertainment-ul era legat de obținerea unei butelii. Numele Ceaușescu părea pe atunci veșnic și el acoperea tot ecranul vizibil al unei imaginații care se refugia, pentru a se hrăni, în lecturi.
Dar nici în cele mai uimitoare lecturi ale noastre nu am putut descoperi, vreunul, fantastica realitate cotidiană de astăzi. Nici starea febrilă a unei întregi generații, nici delirul personal al oricăruia dintre componenții ei nu au putut anticipa, fie și într-o secvență de transă, ce ne este dat să trăim de ani buni, parcă într-o altă viață, pe o altă planetă, într-o altă dimensiune, ca în filmul Interstellar.
Internetul înseamnă centrul și marginile acestei noi existențe, inconceptibilă în anii ’80; iar dacă centrul lui e peste tot, marginile se deplasează și ele necontenit, făcându-te să te întrebi care mai e limita. A devenit atât de banal ca un mesaj al tău să ajungă într-o secundă sub ochii unui prieten aflat la mii de kilometri distanță, e atât de simplu să descarci sute de fotografii și să umpli cu ele zeci de site-uri, e atât de ușor să-ți faci un blog și să-ți așterni pe el gândurile de preșcolar, e atât de firesc să comunici ceva, printr-o postare, unui număr uriaș de prieteni virtuali - încât te întrebi ce mai poate fi nefiresc, ce mai pare imposibil (și de ce), care mai este limita.
Cum, e adevărat că un mesaj al meu pe Gmail ajunge la prietenul din New York într-o secundă? E adevărat. Dar pe Facebook e și mai simplu de atât. Cum, e adevărat că poți trimite e-mail-uri de pe telefon? E adevărat. Dar dacă ai 3G nu mai trebuie să cauți WiFi. Cum, e adevărat că poți vedea orice loc pe Google Maps? E adevărat. Dar dacă ai probleme cu harta convențională, abstractă, poți alege varianta cu realitatea translată: clădirea care te interesează, strada pe care se află, copacii din jur...
Pe scurt, este adevărat ce a fost în anii ’80 și este adevărat ce se întâmplă acum - iar generația mea, confruntată cu cele două realități, în succesiune, nu se poate plânge că i-au fost date vremuri neinteresante.
Ce va urma? Cred că aceasta e deja problema generației următoare, a copiilor noștri. Imaginația mea, cel puțin, nu mai poate devansa realitatea: nici măcar pe cea reală, palpabilă, netă, concretă, darămite pe cea virtuală.