Ecologia in arena politica

 Afirmatia lui C. Castoriadis, la inceputul anilor 1970, cum ca  "ecologia este esentialmente politica, ea nu este «stiintifica»", ar putea contraria, la o prima vedere, pe multi, daca nu ar fi urmata imediat de explicatiile necesare clarificarii unei asemenea alegatii. Se cunoaste ca stiinta este incapabila, in aceasta calitate, sa-si fixeze propriile limite ori finalitati; si ecologia ca stiinta nu are astfel nimic de spus asupra caracterului de "bun" sau "rau" al unui proiect, ci doar de a evalua, eventual, consecintele sale asupra mediului. Din momentul si in masura in care se fac aprecieri, se trece in zona politicului, cu implicatiile aferente. Asadar, aceasta este diferenta dintre ecologia constatativa (stiintifica) si cea de atitudine, participativa si combativa (militanta, civica, politica).

 In deceniul sapte al secolului XX, in urma unor evolutii relativ indelungate, ecologia lui Haeckel ca stiinta a interactiunilor devenea si o preocupare sistematizata fata de mediul de existenta, factor determinant al calitatii vietii si civilizatiei. Ca disciplina  "funciarmente anticapitalista si subversiva" (A. Gorz), ecologia politica se nastea, la nivel practic, sub forma unei miscari de protest, adesea violent reprimata, impotriva confiscarii spatiului public de catre megaindustrie, infrastructura si constructii, a poluarii sale masive, ca o rezistenta a locuitorilor marilor orase, care nu mai era o simpla "aparare a naturii", ci se transforma intr-o lupta contra dominatiei, impotriva distrugerii unui bun comun de catre forte private, sustinute de stat, care negau populatiei (majoritatii) dreptul de a-si alege modul de a trai

impreuna, de a produce si de consum.

Primele mari manifestari ale ingrijorarii fata de starea naturala a planetei au aparut in America de Nord, apoi in Japonia si Germania, de unde s-au extins in restul Europei Occidentale; in privinta zonei central-estice, linistea totalitara fiind tulburata ecologic doar legislativ-institutional si, deci, oficial.

 In plan ideatic, impulsul l-a constituit, dupa o perioada de decantari, elaborarea si publicarea, in contextul semnelor crizei de materii prime, a bine cunoscutelor rapoarte stiintifice ale  Clubului de la Roma (in frunte cu cel intitulat Limitele cresterii al prof. Meadows, care releva conflictul major dintre civilizatia industriala si mediul ambiant si, in consecinta, necesitatea stoparii cresterii economice si impunerii "cresterii zero").

Ele subliniau urgenta rupturii cu industrialismul si "religia" cresterii, inerenta capitalismului, si construirea unei societati durabile, econome si eficiente.

Nascut din spiritul contestatar al anilor 1950, alimentat mai intâi de ingrijorarile privind pericolul nuclear, la care

s-au adaugat apoi poluarea si degradarea biodiversitatii, iar in ultimul timp incalzirea globala si schimbarile climatice, ecologismul devenit politic a trebuit sa se defineasca deopotriva ca proiect specific si prin raportare in orientarile traditionale stânga-dreapta. O decantare nu lipsita de asperitati, care are istoria si explicatiile sale.

 

 

MIRCEA DUTU

Cresterea si descresterea ecologiei politice

 

Criza sau un nou inceput?

 

Ca orice produs social, si ecologia politica cunoaste in dezvoltarea sa mai multe momente, pornind de la primele semne, nasterea propriu-zisa, afirmarea deplina (apogeul) si un declin, mai mult sau mai putin anuntat. Amploarea fiecarei etape depinde, desigur, de un complex de factori si se manifesta diferit. Spre deosebire de alte fenomene de acest gen, ecologismul, in general, si cel politic, in special, prezinta o serie de particularitati. Totodata, asistam, si in aceasta privinta, la o crestere si un declin, in raport cu anumite contexte de exprimare. Permanentizarea crizei ecologice si chiar acutizarea ei in contextul problemelor ecoclimatice actuale fac ca asemenea evolutii sa fie succesive, nu definitive; astfel, analiza ecologismului politic ne arata deja, dupa un proces de decantare, un avant de afirmare, o anumita perioada de dezorientare (din motive complexe) si conturarea unei perspective de puternica relansare. Criza nu inseamna apus, ci, dimpotriva, un nou inceput.

 

I. De la preistorie, la actualitate

 

Ca orice miscare de idei si de actiune (civica sau politica) ce tinde spre un statut fundamental, si ecologismul este rezultatul unei evolutii si, in acest sens, are propria sa istorie, incepand cu primele (posibile) semne ale mesajului sau, continuand cu afirmarea treptata a unor constante, particularizarea lor in cadrul unui proces mai mult sau mai putin indelungat, complex si dificil si afirmarea deplina, cu precursori, fondatori si continuatori postmoderni. Din aceasta perspectiva, orice prezentare a ecologiei politice presupune configurarea unui parcurs, care a debutat, cu mult inainte de nasterea ecologiei ca stiinta, prin critica, prezenta in diferite pozitii si curente filosofico-teoretice, a pretentiei umane de a domina lumea (vie si nevie). Numai ca rezultat al unei istorii, ecologismul poate sa-si asume un trecut, traieste un prezent si, mai ales, isi revendica dreptul la un viitor.

 

Elemente ale unei preistorii

 

Diogene - parintele ancestral

Schimband ceea ce este de schimbat si cautand sensul cel mai adanc si mai potrivit scopului urmarit, putem spune ca ideea ecologica reprezinta o constanta a gandirii si existentei umane care a cunoscut forme diverse de manifestare, inca din cele mai vechi timpuri. Omul generic s-a desprins de animalitate si natura si s-a identificat prin diferentiere de acestea, iar drept consecinta raporturile cu ele i-au fost dintr-un inceput si au ramas esentiale. Unul dintre primele semne culturale de sorginte sau, cel putin, cu semnificatie ecologista ulterioara il gasim la cinicii greci, mai exact in scena in care Plutarh, vazandu-l pe Diogene ca mananca o caracatita cruda, rezuma situatia printr-o formula care a constituit, cel putin in litera sa, unul dintre sloganurile ecologistilor din anii 1970: "insalbaticirea vietii". Curiosul filosof a propovaduit, in cadrul reflectiilor sale asupra modului de viata, si ideea "falsificarii monedei", in sensul rasturnarii valorilor dominante in toate domeniile si, in primul rand, in cel al pretentiei umane: pentru el, nu numai (dumne)zeii, dar si animalele erau superioare omului, caci primii nu au nevoi, iar secundele foarte putine, in timp ce omul este prizonierul dorintelor si angoaselor sale. Conchizand, pentru Diogene, fericirea rezida in serenitatea totala, asigurata prin ignorarea nevoilor presante si indoielilor metafizice.

Facand un arc peste timp cu epoca moderna, in contextul declansarii "revolutiei industriale" se multiplica preocuparile privind problematica influentei umane asupra mediului si a reactiei acestuia si, odata cu ele, semnele imperativului ecologic.

Printre demersurile teoretice semnificative realizate in acest context se numara: transcendentalismul (cu lucrarea lui R.W. Emerson, Natura, publicata in 1836, si contributiile lui H.D. Thoreau), care urmareste retrezirea sensibilitatii umane pentru a comunica cu o natura din care omul face parte si a descoperi un contact cu Dumnezeu si o incredere in sine care sa permita confruntarea cu conformismul si chiar, de exemplu, asumarea nesupunerii civile; teosofia ("naturalizata" de H.P. Blavatsky, prin combinarea elementelor induismului si budhismului, cu "traditia crestina primordiala") ori antroposofia (promovata de R. Steiner, 1861-1925, care visa recrearea armoniei intre om si univers).

 

Aparitia si avantul ecologiei stiintifice

Incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, o serie de observatii stiintifice facute de-a lungul Terrei de savanti-exploratori precum Ch. Darwin au favorizat cristalizarea unei viziuni sistematice asupra naturii, exprimata sugestiv prin fondarea ecologiei, definita de biologul german Ernst Haeckel, in 1866, ca "stiinta relatiilor organismelor cu lumea inconjuratoare, adica, intr-un sens larg, stiinta conditiilor de existenta". A urmat apoi formularea conceptelor si notiunilor definitorii; Al. Humbold a dezvoltat o "geografie botanica", unde a forjat concepte precum: isodinamica, isotermie, isoclinie; K.M. Modicus, in continuarea lucrarilor lui Ch. Darwin si A.R. Wallace, a construit termenul de biocenoza, comunitatea fiintelor vii; in 1875, geologul E. Suess a inventat termenul de biosfera (care regrupeaza atmosfera, hidrosfera si litosfera); in 1926, geologul rus Vl. Ivanovici a precizat notiunea de biosfera (descriind marea majoritate a marilor cicluri biogeochimice); in 1935, ecologul A. Tansley a definit ecosistemul (ca sistemul interactiv care se stabileste intre biocenoza si biotop, locul lor de viata).

 

Geografia umana si sociala

Pornind de la critica geografiei epocii sale (care accepta primatul legilor fizice in dezvoltarea unui demers asupra interrelatiilor intre factori economici, politici, ecologici), comunardul E. Reclus (1830-1905) a construit "geografia umana si sociala". Contrar explicatiilor privilegiind un singur factor, el a subliniat complexitatea mediului, omul facand parte din acesta, iar natura fiind dimensiunea lui fizica. Reclus releva trei legi: lupta de clasa (termen inventat de amicul sau Proudhon), cautarea echilibrului (inspirata de Darwin in biologie si de Le Play in sociologie) si decizia suverana a individului.

Refuzand malthusianismul, el ramane ca unul dintre pionierii alertarii in privinta pericolului reprezentat de diversele distrugeri ale naturii pentru umanitate si nu numai pentru natura insasi.

 

 "Respectul vietii"

Un rol important in evolutia ideii ecologiste l-a avut conceptul de "respect al vietii" afirmat de militantul antinuclear, teologul protestant si laureat al Premiului Nobel pentru pace Albert Schweitzer (1875-1965). Enuntat in septembrie 1915, dupa intalnirea unei turme de hipopotami pe fluviul Ogooné, el a fost dezvoltat, in deplinatatea sensurilor si semnificatiilor sale, intr-o predica tinuta la Strasbourg, in 1919, sub influenta ororilor primului razboi mondial.

Subliniind solidaritatea oamenilor, in ciuda diferentelor lor, si solidaritatea intre acestia si natura, el invita la "respectul vietii" si inlaturarea frontierelor care ne fac straini si ne izoleaza de mediu si de alte fiinte vii.

In sfarsit, sub impactul consecintelor si experientelor celui de-al doilea razboi mondial, Scoala de la Frankfurt, prin lucrarea fondatorilor sai Th. Adorno si M. Horkheimer, Dialectica ratiunii (1947), a continuat reflectiile privind dominatia umana asupra naturii, in contextul particular al national-socialismului german si cel al civilizatiei industriale. Cele doua situatii au in comun o lume vazuta ca o "gigantica judecata analitica", un exclusivism uman care a produs o apropiere fara limita a ceea ce este al altora. Reflexe ale unei asemenea abordari se intalnesc si in opera lui H. Marcuse.

 

Precursorii

Prin critica adusa modernitatii si rolului tehnicii in organizarea generala a societatii si ideile generate in acest context, dintr-o perspectiva personalista, in anii 1930, J. Ellul (1912-1994) si B. Charbonneau (1910-1996) sunt considerati precursorii tezelor ecologiei politice radicale din deceniul opt al veacului trecut, dar si, intr-o anumita masura, ai miscarii descresterii, emergente la inceputul acestui secol. Primul a ramas in constiinta publica si prin formula, devenita principiu strategic, "A gandi global, a actiona local", iar cel de-al doilea prin maxima atat de sugestiva: "Nu putem continua o dezvoltare infinita intr-o lume finita".

Denuntand "gingantismul" (prin concentrarea productiei, a capitalului, statului si populatiei) si depersonalizarea vietii cotidiene, ei s-au pronuntat pentru o "revolutie a civilizatiei", pe baza proiectului unei "cetati ascetice", in care calitatea vietii si solidaritatea sociala sa primeze asupra productivismului si individualismului. Proclamand neputinta politicii traditionale in fata suprematiei tehniciste, Ellul a prefigurat, inca din 1935, ca "esentialul nu se afla nici la stanga, nici la dreapta" (una dintre primele localizari si definitii ale ecologiei politice de mai tarziu) si alaturi de Charbonneau a emis si alte idei valorificate ulterior de gandirea ecologista, precum: reducerea duratei muncii, atitudinea fata de nevoile artificiale create prin publicitate si de cultul cresterii, afirmatie potrivit careia cresterea economica nu este sinonima dezvoltarii umane care s-a constituit in prima propunere occidentala moderna vizand limitarea voluntara a cresterii, anticipand astfel faimosul Raport Meadows (1971). In planul actiunii concrete, Ellul a dezaprobat crearea partidului Verzilor, in numele vechii conceptii anarho-sindicaliste, conform careia cauza ecologista nu are nimic de castigat din intrarea in jocul politicianist; initiativele locale, miscarile sociale si lupta asociativa sunt considerate preferabile iluziei politice.

 

Fondatorii

 

Ecologia politica este rezultatul teoretic al unor contributii din perspective diverse, in jurul imperativului ecologic, ale unor personalitati adesea de stanga, sub imperiul evenimentelor care au culminat, in 1972, cu desfasurarea primei conferinte a ONU privind mediul (Stockholm, iunie), considerat drept anul I al Erei ecologice (E. Morin).

Converg, in acest sens si spre un atare obiectiv, perspectiva revolutionara a ecologiei relevata de C. Castoriadis, critica ecologica a institutiilor formulata de I. Illich, etica mediului si principiile responsabilitatii emise de H. Jonas, natura ecologiei politice denuntata de S. Moscovici, experienta practica adusa de R. Dumont, economia in serviciul supravietuirii proclamata de R. Passet, experienta revolutionara a lui A. Lipietz ori ecologia ca etica a libertatii (eliberarii) datorata lui A. Gorz. Acesta din urma, considerat de unii drept fondatorul, pionierul ecologiei politice (in Franta), s-a remarcat in anii 1970 prin analiza legaturilor dintre emanciparea indivizilor si critica radicala a productivismului si consumerismului, inscriind ecologismul in depasirea marxismului.

Prin numeroasele teme pe care le-a dezvoltat in acest context se remarca propunerile privind munca si descresterea, care au devansat reflexia socio-politica a anilor 1990 si, respectiv, post-2000.

Plecand de la critica speciala a capitalismului, a ajuns aproape implacabil la ecologia politica, care, cu indispensabila sa teorie critica a nevoilor, conduce la a aprofunda si chiar a radicaliza critica actualului mod de dezvoltare dominant. Gorz nu afirma ca exista o morala a ecologiei, ci, mai degraba, considera ca exigenta etica de emancipare a subiectului implica critica teoretica si practica a capitalismului, care are in ecologia politica o noua dimensiune, esentiala. Ecologia nu dispune de intreaga sa incarcatura critica si etica decat daca devastarile planetei, distrugerea bazelor naturale ale vietii sunt intelese drept consecintele unui mod de productie, care cere maximalizarea randamentului si recurgerea la tehnici ce violeaza echilibrele ecologice. Asadar, critica tehnicilor care incarneaza dominatia asupra omului si a naturii devine o dimensiune esentiala a unei etici a eliberarii.

Spre deosebire de abordarea kantiana a lui Jonas, care face apel la responsabilitatea individuala a fiecaruia in schimbarea rapida si radicala a modului de consum si de productie, Gorz opteaza pentru o etica a responsabilitatii care sa puna accentul pe o critica radicala a formelor insidioase de dominare, ce se exercita asupra noastra si care ne impiedica sa ne constituim in subiect colectiv al unui refuz comun, al unei actiuni comune.

Revenind asupra tematicii in 2006 (Ou va l’écologie?, in Le Nouvel Observateur, 14-20 decembrie 2006) si surprinzand gravitatea ultimelor evolutii ecoclimatice, constata aceeasi incompatibilitate, acum acutizata: nu poate exista un capitalism fara crestere, nici, a fortiori, un capitalism al descresterii!

Profitul, "valoarea" sunt imposibile fara circulatia marfurilor substantiale, detasabile de producatorii lor. Descresterea are, in acest context, o denumire specifica: depresiune. Ca atare, reducerea fluxului de bunuri materiale presupune o economie radical diferita, in care scopul prim nu este acela de "a face bani" si in care bogatia nu se exprima si nu se masoara in termeni monetari. Asa cum afirma S. Latouche, apeland la "descrestere" nu se doreste nici austeritate si nici saracire; se vrea, inainte de toate, ruperea cu economicismul, sa se atraga atentia asupra faptului ca la baza oricarei societati se afla o noneconomie, formata din bogatii intrinseci, care nu sunt sanjabile cu nimic altceva, daruri fara contrapartida, gratuite, puse in comun.

Informatizarea, automatizarea, eliminarea muncii materiale prin imaterial anunta un viitor care ar putea fi cel al noneconomiei. Revolutia informationala anunta disparitia industrialismului; iesim astfel din era energiei, pentru a intra in cea a "informatiei" si cea a "imaterialului".

 

Contributorii

 

Prin diversitatea si bogatia orizonturilor deschise, ecologia politica s‑a bucurat de generoase contributii teoretice din partea a numeroase curente de gandire si personalitati.

 

Ecologia ca forta revolutionara

Principalul promotor al unei asemenea viziuni este Cornelius Castoriadis, militant politic, economist, psihanalist si filosof, care si-a construit viziunea proprie asupra ecologiei in contextul reflexiei sale asupra democratiei, problemei libertatii si a proiectului sau de autonomie (Un société à la dérive, Le Seuil, Paris, 2005). Pornind de la teza ca nu poate exista viata sociala care sa nu acorde o importanta deosebita mediului in care se manifesta, el constata ca intelegerea acestei realitati cunoaste ipostaze diferite: daca in societatile arhaice, fara "cunostinte stiintifice", oamenii aveau o constiinta "naiva", dar justa a dependentei lor vitale fata de mediu, in epoca moderna, odata cu capitalismul si avantul tehno-stiintei, bazate pe o crestere continua si rapida a productiei si consumului, se produc efecte catastrofale asupra ecosferei.

Ca atare, o revolutie in domeniu nu ar insemna, precum altadata, o rasturnare violenta, cu varsare de sange, ci transformarea radicala a institutiilor societatii, schimbari profunde in organizarea psihosociala a omului occidental, in atitudinea sa fata de viata, pe scurt, in imaginarul sau. Aceasta inseamna abandonarea ideii absurde ca singura finalitate a vietii este a produce si a consuma, precum si a imaginarului capitalist al unei pseudo-stapaniri, fals rationale, al unei expansiuni nelimitate asupra naturii.

In orice caz, nu trebuie sa se faca din ecologie o ideologie in sensul traditional al termenului; luarea in calcul a mediului reprezinta astazi o cerinta esentiala a oricarei politici veritabile si serioase. El trebuie sa fie integrat intr-un proiect politic care, in mod necesar, ar depasi singura ecologie. Daca nu ar exista o noua miscare, o revigorare in acest sens a proiectului democratic, ecologia ar putea foarte bine sa fie integrata intr-o ideologie neofascista; in numele unei catastrofe ecologice mondiale, regimul autoritar ar putea impune restrictii majore unei populatii inspaimantate si apatice, in consecinta, insertia componentei ecologice intr-un proiect politic radical este indispensabila, insotita de o critica a imaginarului "dezvoltarii" in care traim.

 

O critica ecologica a institutiilor

Considerat "un ganditor al rezistentei", in sensul sustinerii contrariului adevarurilor oficiale si, in principal, a celor care constituie baza modernitatii umane, Ivan Illich (1926-2002) s-a remarcat prin construirea unei teorii critice a societatii industriale.

Astfel, in anii 1970, el a formulat o critica acerba a institutiilor pe care se fondeaza economia contemporana: scoala, sanatatea, dezvoltarea, consumul energetic au fost tintele unui discurs puternic, care a dat ecologiei o baza teoretica solida. El se ataseaza logicii institutiilor societatii industriale si a conditiilor de supravietuire a lor, atat in dimensiunea colectiva a acestora, cat si la nivel industrial.

Illich a insistat asupra lipsei de masura a instrumentelor care strivesc omul si, in special, in privinta chestiunii cheie a pragului de dezvoltare rationala a acestor instrumente. In La convivialité (Points Seuil, 1980) el analizeaza transformarea instrumentului intr-un aparat de aservire: "Trecand peste un anumit prag, instrumentul, din servitor, devine despot. Peste un anumit prag, societatea devine o scoala, un spital, o inchisoare. Atunci incepe marea inchidere. Denumesc societatea conviviala o societate in care instrumentul modern este in serviciul persoanei integrate colectivitatii, si nu in serviciul unui corp de specialisti". Asadar, el nu critica tehnologia, ci monopolul care ii este conferit si care afecteaza libertatea fiecaruia de a raspunde propriilor nevoi. "Societatea conviviala" este chemata sa aduca remedii in numeroase domenii, inclusiv in privinta mediului, a carui distrugere trebuie oprita.

Esentialul revolutiei pe care Illich o reclama consta in acceptarea a doua schimbari solidare: instituirea de proceduri politice "de autolimitare" a productiei si consumului si adoptarea preferentiala de instrumente conviviale. In acest sens, el se manifesta, alaturi de J. Ellul, ca unul dintre parintii ideii descresterii.

 

Etica mediului si principiul responsabilitatii

Discipol al lui Heidegger si prieten al lui H. Ardent, Hans Jonas (1903-1992) a opus maestrului sau un proiect de gandire care sa permita omului sa se simta parte integrata a unei naturi neindiferente si pretioase. El si-a pus amprenta in campul ecologiei politice prin etica mediului si principiul responsabilitatii (prin care raspunde lui Kant si imperativelor sale categorice si lui Bloch cu al sau "principiu speranta").

Intr-o contributie privind problemele etice (1970) a sustinut ca, in lumea moderna, relativismul etic si indiferenta au inlocuit apelul la responsabilitatea omului, ajungand ca, in volumul Principiul responsabilitate (1979), sa-si exprime reflexiile sale asupra raportului dintre tehnologii si etica, asupra stapanirii de catre om a propriei sale putinte (efectele ireversibile pe care le pot produce tehnologiile asupra naturii). Spre deosebire de epocile anterioare, capacitatea umana distructiva s-a amplificat, punand in pericol existenta unor specii si chiar a vietii pe planeta.

Jonas a refuzat credinta potrivit careia tehnica va putea intotdeauna sa rezolve problemele pe care le genereaza, pentru el tehnica moderna devenind "salbatica".

Aceasta capacitate distructiva scapata de sub control a stat la baza ideii sale de a impune noi obligatii omului in raportul sau cu viitorul. In acest sens, e nevoie de o transformare radicala a eticii spre una mai putin antropocentrica, care sa permita omului sa-si regaseasca radacinile biologice si naturale. In aceasta etica pentru viitor, care este inainte de toate o gandire pe termen lung, frica joaca un rol primordial ca element mobilizator, pentru ca nimeni nu poate anticipa consecintele ultime ale tehnicii asupra vietii. Pentru filosof, existenta lui Dumnezeu nu este decisiva pentru aplicarea acestei etici, intrucat ideea de autolimitare responsabila a omului poate fi justificata pe baza simplei ratiuni. Principiul sau renunta astfel la justificari religioase si face apel la responsabilitatea colectiva si personala in dezvoltarea strategiilor de autolimitare a libertatii umane, precum si la un profund respect al vietii.

Conceptul de responsabilitate se exprima sub forma unui imperativ categoric: "Actioneaza astfel incat efectele actiunii tale sa fie compatibile cu permanenta unei vieti autentice umane pe pamant. Actioneaza astfel incat efectele actiunii tale sa nu fie distructive pentru posibilitatea viitoare a unei asemenea vieti". Jonas considera, inainte de toate, politica drept purtatoare a acestei responsabilitati.

 

Natura ecologiei (politice)

Printre cele doua lucrari ale sale: Essai sur l’histoire humaine de nature (1968) si La société contre nature (1972), Serge Moscovici (n. in 1925, in Romania) este unul dintre primii teoreticieni francezi ai ecologiei politice. Printre problemele abordate de el se numara si aceea daca, pretinzand ca elibereaza omul de salbaticia naturii, modernitatea nu l-a supus unei serii de constrangeri grele si insuportabile. Rupand cu viziunea clasica in care umanitatea progresa ineluctabil "din inventie, in inventie", el a introdus notiunea de "reprezentare sociala", inteleasa ca un sistem de categorisiri ale aspectelor lumii, proprii unei culturi date, ghidand actiunea indivizilor. Potrivit conceptiei sale care promoveaza un "naturalism activ", chiar "subversiv", problema nu este aceea de a reveni la natura, ci de a reflecta, prin intermediul legaturilor intre tipurile de societate, de cunoastere, de tehnica - la natura pe care dorim sa o cream.

Pentru aceasta se impune sa modificam reprezentarile sociale (a "reincanta lumea" ori a "resalbatici viata"), sprijinindu-ne pe minoritatile active mai mult decat pe alegeri si sistemul politic clasic. Moscovici a criticat, in anii 1970, importanta acordata de ecologisti alegerilor prezidentiale si apoi optiunea lor de a se constitui in partid politic, in loc sa ramana o minoritate activa, adica "un mic in curtea marilor".

 

Alti contributori

Si alti ganditori ai perioadei au adus unele contributii, directe sau indirecte, la definirea si precizarea fundamentelor teoretice si semnificatiilor practice ale ecologiei politice.

Elev al lui Heidegger, considerat unul dintre parintii "Noii Stangi" americane, Herbert Marcuse (1898-1979) a denuntat alienarea in munca si a demascat tehnica si stiinta asa cum au fost integrate in angrenajul unei cresteri nelimitate, la sfarsitul anilor 1960. Promotor al unei "sensibilitati revolutionare", cu o solida componenta umanista, hedonista si estetica, in lucrarile sale el a pus in discutie nu numai raporturile de productie capitaliste, ci si ansamblul relatiilor pe care omul le stabileste cu natura.

 "Noile nevoi" se definesc, inainte de toate, ca o negare a celor generate si suportate de actualul sistem de dominare industriala, precum aceea a unei productivitati pradatoare si solidare a distrugerii, a celei de a lupta pentru a trai; acestea sunt negate din nevoia vitala a majoritatii: de liniste, de a dispune de o sfera privata, de a convietui cu natura.

Promovand o viziune critica a conceptiilor lineare privind dezvoltarea, care dominau deceniile de dupa cel de-al doilea razboi mondial, René Passet a configurat aspectele unei economii puse in serviciul vietii, prin elaborarea unei bioeconomii.

Problematica environmentala a aratat ca si conditiile economice s-au schimbat: ceea ce era traditional considerat ca gratuit si in cantitati abundente a devenit rar. Intr-o asemenea situatie, nu se impune a reduce mediul la categorii economice si a face sa intre in sfera reglarii mercantile, ci a crea un fel de microeconomie a mediului, respectiv a concepe o "bioeconomie", o economie deschisa pe logica viului.

Asadar, se cuvin gandite conditiile de insertie a economiei in activitati sociale si de a le circumscrie pe toate intr-un sistem global, cel al biosferei.

 

Ecologismul politic practic

Daca majoritatea fondatorilor (contributorilor initiali) au manifestat retineri in privinta extinderii ecologiei in sfera practicii politice (in sensul crearii de partide verzi, inscrieri pe scena si in lupta politica, participarea la guvernare), cel putin pentru acel moment, si au preferat cantonarea in planul social, local si minoritar, prin exceptii, ideile "evolutiei verzi" au cunoscut si "focul realitatii", personalitati "dualiste", precum R. Dumont sau A. Lipietz, incercand sa imbine "teoria si practica".

René Dumont (1904-2001), figura emblematica a ecologiei franceze, a fost cel care, dupa un parcurs militant si intelectual care l-a convertit la noul curent emergent, s-a prezentat primul la alegerile prezidentiale franceze, in 1974, sub eticheta ecologiei. Agronom de formatie (deci predispus la activitati concrete), in plan politic a inceput printr-un "pacifism integral", o viziune corporatista asupra agriculturii, a continuat apoi cu elaborarea progresiva a unei gandiri complexe asupra raporturilor sociale, care a asociat gestiunea durabila a resurselor naturale respectului echilibrelor demografice.

Treptat, a optat, chiar in absenta unei doctrine clare si complexe, dar in urma unei experiente bogate, pentru o ecologie politica autonoma. Cu ocazia campaniei electorale, agronomul-ecologist a elaborat primul manifest din Franta care a cuprins temele definitorii ale ecologiei politice si necesitatea pentru noul curent intrat in politica de a elabora "un program economic si deci politic, care sa permita iesirea din societatea profitului care antreneaza economia de piata" si "sa puna in discutie cresterea".

Chiar daca la scrutin nu a obtinut decat 1,33% din voturi, asa cum scria in acele zile Le Monde: "dorinta sa de a proteja natura a antrenat luari de pozitie care au depasit cadrul ecologiei", iar "omul cu pulover rosu, un pahar de apa si un mar" sadea radacinile unui simbol.

Gandirea si actiunea sa militanta raman o referinta pentru "ecologia reala", cea care considera ca ecologia politica isi gaseste forta sa in capacitatea de a se reforma si de a se inscrie intr-o relatie directa cu realul.

Dupa un parcurs intelectual si politic de la marxism la ecologia politica, de la anarhism la eurodeputat verde, Alain Lipietz este "ecologistul" perioadei postfondatoare si de tranzitie spre cea postmoderna.

Dupa distantarea de marxism, bazata pe observarea limitelor unei abordari care se intereseaza prea putin de valoarea de folosire a muncii concrete si realitatea materiala, ecologia politica i-a aparut ca un punct de vedere sintetic, o zona inca larg deschisa explorarii, care permitea prelungiri pozitive doctrinelor de stanga.

Critica fortelor productiviste, a statului, a pietei gasea un debuseu in punctul de vedere ecologist, care punea in relatie in mod permanent, individual, activitatea sociala si teritoriul (natural si artificial), deopotriva produsul societatii si baza existentei sale. Dar pentru a trece la lupte "contra" practicii unei alternative, nu este suficient "sa-ti schimbi propria viata", ci trebuie sa se puna problema politicilor publice, deci a puterii, a cuceririi si participarii la exercitarea sa. In lucrarea sa Qu’est-ce que l’écologie politique? (La Découverte, 1999), ofera urmatorul raspuns, cu valoare de definitie: "Ecologia politica este ecologia unei specii particulare, specia umana, o specie sociala si politica. Dar este, de asemenea, o miscare sociala pentru a transforma ecologia existenta real in cea a speciei noastre umane".

 

II. Afirmarea practica. Experientele politice

 

Majoritatea fondatorilor (Ellul, Castoriadis, Moscovici, Illich s.a.) au vazut in ecologia politica cel mult o "minoritate" aruncata in gradina marilor curente politice traditionale, fara pretentia de a cuceri puterea politica si a accede la guvernare; ea a fost conceputa, mai degraba, ca apartinand initiativelor locale, menita a ramane o miscare sociala si o responsabilitate asociativa.

Dintr-un inceput, altii, precum fondatorul ecosofiei, F. Guattari, au recunoscut caracterul si rolul dual ale acesteia si au optat pentru o solutie mixta; ecologia priveste atat responsabilitati locale, regionale si conceperea de practici de interventie sociala, cat si implicatii politice, guvernamentale, care sa fie coerente ca practici sociale de teren cu cele disensuale, culturale, analitice, individuale si de grup, precum si cele estetice si care dezvolta o politica de mijloace, de dispozitiv.

In consecinta, ar trebui depasite pozitiile traditionale, de miscari, partide ori asociatii si gasita o noua formula, care sa permita suprapunerea si intersectarea acestora, stabilirea unui raport polifonic intre ele. Din aceasta perspectiva, existenta unei armaturi politice, inclusiv cu lideri mediatici si ministri ai mediului nu ar reprezenta o simpla posibilitate, ci chiar o necesitate. In sfarsit, unii fondatori, precum R. Dumont, au optat dintr‑un inceput pentru implicarea ecologiei in competitia politica traditionala, structurarea adeptilor sai in partid politic propriu si participarea la guvernare.

 

Preludiul asociativ

 

Aparut ca expresie a trezirii si afirmarii spiritului civic fata de problemele ecologice devenite grave, ecologismul si‑a conservat o puternica latura asociativa, alaturi de cea implicata politic. Miscare spontana si anarhica, dar foarte activa, energica si eficienta, un factor aparent reactionar, ecologismul initial, manifestat plenar la sfarsitul anilor 1960, a evoluat treptat spre "initiative cetatenesti protestatare", ajungand rapid la forma organizatiilor ecologiste.

Din randul acestor asociatii au aparut adesea primii candidati ecologisti in cadrul alegerilor pentru instantele politice. Spre a-si promova punctele de vedere in perioadele electorale, miscarea asociativa a creat uneori structuri cu durata limita, fara a interveni totusi direct si masiv in campaniile politice. Marea fluiditate a reprezentat forta si determina slabiciunea curentului asociativ; forta care le permite sa fie prezente pe multiple fronturi si sa faca fata, datorita supletii lor, inertiei birocratice; slabiciune, intrucat o atare miscare difuza nu poate sa se contrapuna in mod real partidelor politice.

In tarile Europei Centrale si de Est, in anii ’80, apelul public la protectia mediului si conservarii naturii a jucat un rol mobilizator insemnat, alaturi de miscarile pentru drepturile omului si pentru pace. Asa, de exemplu, in Polonia (Grupul Ecologist din Miedzyrecz, Clubul Ecologist polonez din Katowice), ex-Cehoslovacia (Cercul Verde, Uniunea Ecologista Ceha), Ungaria (Cercul Dunarii) au participat direct la miscarile de contestare a regimului, editand si publicatii clandestine (de pilda, Buletinul ecologic, la cehi, ori KOS, la polonezi).

Ecologistii s-au distins fata de alti contestatari prin sustinerea pe care au primit-o, adeseori, din partea specialistilor care isi desfasurau activitatea in institute de cercetare si chiar in aparatul de stat. Cererile lor de transparenta asupra luarii deciziilor si starii calitatii factorilor de mediu, de cunoastere a adversarului, in ultima instanta, au condus la o contestare globala a regimurilor comuniste, contribuind astfel la pregatirea si derularea schimbarilor din 1989. Asa, de pilda, in Bulgaria, miscarea Ecoglasnost, nascuta in 1988, a jucat un rol insemnat in declansarea "perestroikai" bulgare. In Romania nu s-au intalnit asemenea evolutii, dar dupa 1989 miscarea asociativa a cunoscut o adevarata "explozie", in absenta insa a unei traditii si in lipsa unor decantari "doctrinare" suficiente si semnificative.

Rezultatul unor asemenea evolutii a fost, mai ales, o organizare pripita, o confuzie de orientari si revendicari, in detrimentul cristalizarii si afirmarii unei veritabile "societati civile" ecologiste.

Un rol deosebit revine in ultimul deceniu organizatiilor ecologiste militante precum Greenpeace (Pacea Verde) ori Earth First (Pamantul mai intai). Aceasta din urma, nascuta ca o miscare radicala in 1979 in SUA si exportata apoi in Marea Britanie si, mai recent, in Franta, cuprinde o "armata" de "eco-razboinici" (ecowarriors) care, sub drapelul reprezentat de un pumn strans, verde pe fond bleu, desfasoara mai ales actiuni punctuale, energice, de aparare a naturii.

 

Primii pasi

 

S-a considerat ca, pentru inceput, miscarea ecologista poate sa se multumeasca cu un statut de "minoritate", deopotriva din punct de vedere cantitativ si psiho-sociologic (S. Moscovici), si aceasta dintr-un intreit motiv: minoritatile sunt grupuri care pot fi importante, pana la 10-15%, cu un raport intre actiune si gandire inca puternic; prin definitie, o minoritate este critica, ideile sale sunt mult mai penetrante in diferitele medii, iar, in ultima privinta, azi o minoritate are si un efect unificator in sanul sau, ceea ce atrage productia de idei, de practici noi, un efort superior de lucrare asupra sa si de gandire originala. Treptat insa, orizontul sau de asteptare se apropie si reclama dreptul la existenta proprie.

Integrarea exigentelor ecologiei politice in orizonturile politico-ideologice traditionale nu poate constitui insa o solutie definitiva si poarta in sine pericolul compromiterii proiectului politic ecologist propriu-zis. Protectia mediului poate si trebuie sa constituie o problema a tuturor, nu insa si actiunea de esentializare a sa ca paradigma ecologista, care trebuie sa-si urmeze drumul propriu.

Ca proiect al supravietuirii, ecologia politica a intampinat rezistente masive, in cele mai diverse registre, la o schimbare radicala, diferita de toate cele de pana acum, care pune in discutie chiar modelul socio-economic mondializat, ajuns la apogeul sau.

Primele reticente sunt cele de ordin cultural, aferente unei civilizatii moderne puternic marcate de mirajul (dovedit) periculos al stapanirii naturii si atotputerniciei rationalitatii tehniciste. Nu putem depasi usor o asemenea mostenire de secole, in care problema ecologica a fost perceputa exclusiv din perspectiva si ca o preocupare antropologica. Afirmand ca omul este (exista) in mod necesar in raport cu natura, Hegel a postulat, totodata, ca spiritul inseamna eliberare, libertate in relatie cu aceasta. Natura nu era definita si vazuta decat prin negativ: ceea ce nu este libertate, ceea ce nu este istorie. Aceasta idee, ca libertatea umana se opune ordinii naturale, iar pentru a fi liber omul trebuie, mai intai, sa se elibereze din dependenta fata de mediul natural, a creat o adevarata traditie intelectuala si a fertilizat bazele teoretice ale revolutiei industriale. Urmasii sai de astazi sunt cei ce vorbesc de "ecologia fricii si antiprogresului", de "terorism ecologic" s.a.

Or, in epoca postmoderna, in care se afirma ecologia politica, omul a devenit stapanul naturii si, in gestionarea resurselor si problemelor sale, risca sa treaca peste povata anticului Salustius, care spunea ca "stapanul bun isi tunde, nu isi jupoaie oile". Implinirea acestui etern obiectiv prometean si afirmarea complementara a imperativului ecologic presupun deopotriva o reforma radicala a gandirii si o mobilizare civica unica. Iar ca mijloace de realizare, o gestiune cetateneasca si responsabila a problemelor dereglarilor ecoglobale pentru a evita haosul si gasirea instrumentelor intelectuale clarificatoare pentru a lupta impotriva "razboiului viului".

In urma decantarilor din anii 1980, in numele imperativului eficacitatii, o fractiune insemnata a miscarii ecologiste s-a constituit in partide politice; inca din 1972, in Noua Zeelanda s-a fondat prima formatiune verde, sub numele de "Values Party", iar in 1974, René Dumont este primul candidat ecologist la alegerile prezidentiale din Franta (obtinand 1,33% din voturi).

 

Avantul

 

Ecologia politica a aparut si s-a manifestat initial diferit in tarile Europei. Intr-o prima grupa de state, mici partide socialiste, formatiuni de stanga in general, dupa o perioada de "neadaptare", au adoptat drept preocupare fundamentala una sau mai multe probleme ecologice, devenind astfel formatiuni verzi (Partidul Socialist din Danemarca, Partidul Socialist Pacifist si Partidul Radical din Olanda, Partidul Radical din Italia, pana la inceputul anilor 1980). In alte state, unele partide liberale, agrare etc. au pus accentul pe aspecte de mediu, energie nucleara, descentralizare, convertindu-se la ecologism (Partidul Centrului in Suedia, Democratia 66 in Olanda, Venstre in Norvegia).

In sfarsit, in cea de-a treia grupa de tari asistam la formarea unor formatiuni noi, cu platforme si programe politice specifice, ecologiste (Austria, Belgia, Franta, Marea Britanie, Germania etc.).

La scurt timp, se inregistreaza si primele succese electorale; in 1983, "Grunenii" germani obtin 20 de mandate de deputati si intra pentru prima data in Bundestag; in Franta, candidatii ecologistilor reusesc impreuna 8% in alegerile prezidentiale; in iunie 1989, 30 de deputati din 7 tari vest-europene intra in Parlamentul European (iar astazi grupul Verzilor are 41 de eurodeputati, fiind al patrulea ca importanta din Legislativul comunitar).

Sub denumiri diverse: Verzii (Franta, Germania, Marea Britanie, Luxemburg, Austria, Italia), Federatia Verzilor (Belgia, Irlanda), Ecologistii (Spania, Portugalia) s.a., militantii ecologiei politice au penetrat astfel treptat structurile politice nationale, cunoscand evolutii si involutii. Initial si dintr-o ambitie de afirmare specifica, partidele verzi s-au dorit autonome si au refuzat orice alianta cu alte formatiuni politice; ulterior insa, odata cu asimilarea de mai mult realism politic, au acceptat compromisul si au participat la guvernare, alaturi de stanga (in Germania impreuna cu SDP, 1998-2004; in Franta, in cadrul stangii pluraliste, 1998-2001) sau de dreapta (Republica Ceha, 2006).

 

Reactia central si est-europeana

 

In statele central si est-europene, dupa o perioada de glorie a ecologismului civic in cadrul miscarilor protestatare din timpul regimului comunist, cel politic nu a obtinut rezultate concludente la primele alegeri libere post-1989, verzii nereusind sa constituie grupuri parlamentare proprii decat in Romania si in cadrul Consiliului National Slovac. Nici la alegerile urmatoare optiunea nu a confirmat. Explicatiile sunt multiple: nivelul relativ redus al nivelului de trai, tarele mostenite, greutatea afirmarii unui nou curent politic insolit, consecintele votului util si concurenta neloiala a partidelor traditionale etc. Depasirea tranzitiei si aderarea la UE au relansat problematica ecologiei politice institutionalizate, incepand cu 2003, odata cu infiintarea Federatiei Europene a Verzilor si relansarea ofertei ecologiste in tarile candidate la aderare si devenite apoi membre cu drepturi depline ale UE.

In Romania, miscarea politica ecologista a ratat o sansa majora de afirmare. Desi nu a cunoscut o experienta civica inainte de 1989, la primele alegeri libere din 20 mai 1990, cele 5 formatiuni verzi intrate in competitia electorala au obtinut impreuna 4,95% din voturi, afirmandu-se astfel ca al doilea curent politic ca importanta, dupa indefinitul FSN, dar inaintea liberalilor, agrarienilor sau national-taranistilor. Sperantele au fost insa repede risipite, spiritul si practica politicianiste ajungand sa degradeze o asemenea miscare politica, astfel ca, dupa o experienta de coalitii improvizate, osciland intre orientarile traditionale stanga-dreapta, a ajuns astazi la doua formatiuni, lipsite de orice importanta, in concurenta fratricida total compromitatoare.

 

Elemente ale ecologiei politice practice

 

Experientele de pana acum ne arata ca "ideologia verde", departe de a se inscrie perfect in tiparele ideologiilor traditionale, nu a putut totusi depasi clivajul fundamental stanga-dreapta al spectrului politic. In acelasi timp, s-a afirmat tendinta, cu perspectiva de a deveni dominanta, de a-si afirma specificul si proba capacitatea de a deveni alternativa.

Este vorba de o noua generatie de formatiuni politice care au in comun un stil de actiune politica neconventional, structuri participative slab birocratizate si ierarhizate, o practica a democratiei directe, de mandat operativ si decizie colectiva, o baza sociala speciala (tanara si instruita, compusa in principal din paturile de mijloc), o tematica insistand pe mediu, autonomie, egalitate in drepturi, pacifism, rolul societatii civile, refuzul diferentierii si profesionalizarii politice s.a.

Ecologistii formuleaza o dubla critica la adresa politicii traditionale; referitor la forma, este denuntata centralizarea excesiva a partidelor politice, rigiditatea acestora, practicarea permanenta a politicii-spectacol, preocuparea excesiva pentru propria sa reproductie in detrimentul vointei de schimbare; pe fond, se considera ca structura lineara, de la stanga la dreapta, este prea simplista, apartinand perioadei industriale, devenita inadecvata pentru epoca postmoderna. Aceasta din urma reclama, in viziunea ecologista, o geometrie politica mai complexa, reorganizata in jurul temelor definitorii ale lumii de azi si de maine, in consonanta cu noile sfidari esentiale.

Astfel, se poate imagina o politica "in spatiu", in trei dimensiuni, pe axele: proprietate colectiva, economie de piata, economie planificata, libertate-autoritate. Nu mai putin de 8 combinatii extreme pot fi relevate, de la formula libertate-piata-proprietate colectiva a comunismului arhaic. Se poate, de asemenea, dupa modelul promovat de Serge Khon, sa schematizam diversitatea optiunilor economice intr-un triunghi ale carui trei varfuri ar fi: statul (ideal comunist), piata (ideal liberal), autonomia individuala (ideal ecologist).

In consecinta, miscarea ecologista ar dori reorganizarea vietii politice in jurul temelor sale favorite. De aceea, interventiile sale au frecvent un scop "federator" si sunt deschise tuturor familiilor de gandire, cu exceptia extremelor.

Asa, de pilda, miscarea franceza "Génération-Ecologie", lansata in 1990 de catre ministrul ecologist Brice Lalonde, a proclamat libertatea membrilor sai de a adera la alte formatiuni si ideea ca va cauta sa intervina in spatiul politic, precum si in societatea civila.

Ca atare, formatiunile pretins ecologiste se afla in fata unei mari dileme: fie sa persiste in dorinta de a face un alt fel de politica, incercand sa converteasca ansamblul campului politic la specificul sau, fie sa renunte in parte si sa se adapteze conditiilor de acces consacrate de acest camp. Aceasta din urma optiune presupune insa crearea unui tip de elita proprie, o structura organizatorica stabila si eficienta, un program politic mai profund si mai specializat, cu cedari esentiale in domeniile pana acum rezervate ecologismului.

Astfel, in ultimele decenii ale veacului trecut am asistat la o veritabila adaptare a Verzilor la cerintele vietii politice, dupa ce s-au convins ca numai implicarea in exercitiul puterii, asa cum este el, poate contribui la promovarea idealurilor ecologiste.

Miscarea ecologista nu a ramas indiferenta marilor evenimente internationale si problemelor ecologice devenite globale.

Nu in mod intamplator, debutul primului val politic de acest gen este legat de inceputul anilor 1970, odata cu prima conferinta a ONU privind mediul uman (Stockholm, iunie 1972, considerat de E. Morin drept anul I al erei ecologice). Summit-ul ecologic de la Rio de Janeiro a relansat temele ecologiei politice, aducand in atentie conceptul de dezvoltare durabila, dar si problematici precum schimbarea climatica, saracirea biodiversitatii, desertificarea. Nasterea conceptiei de "amprenta ecologica" a legat si mai mult aspectele de protectie a mediului de cele de ordin social. In sfarsit, semnarea Protocolului de la Kyoto (1997) si intrarea lui in vigoare (2005) au adus in prim-plan incalzirea globala si schimbarile climatice. O noua generatie de specialisti aduc dezbaterea ecoclimatica din laboratoare in randurile marelui public. Criza energetica, legata mai ales de epuizarea rezervelor de combustibili fosili (petrol, carbune, gaz metan), si cautarea de noi surse, alternative, amplificarea periculoasa a efectului de sera si perspectiva apocalipsei devin o tema majora a societatii si a miscarilor ecologiste.

 

III. Ecologismul politic post-2000

 

In conditiile prabusirii comunismului si revenirii pe arena istoriei a neoliberalismului, ale decretarii "mortii ideologiilor", ecologismul politic se constituie intr-o "utopie realista", deosebita de toate cele de pana acum, in primul rand prin faptul ca se adreseaza tuturor, umanitatii ca specie intre specii, iar miza o constituie chiar supravietuirea sa, prin aceasta trebuind sa depaseasca rezistentele cele mai diverse.

Cum scria L. Jospin (Le monde comme je le vois, Gallimard, 2005), la sfarsitul secolului XX fascismul apartinea trecutului, comunismul se stingea in Europa si isi schimba natura in China, liberalismul cunostea o revenire anacronica pe scena mondiala, iar socialismul democratic ramane influent, dar trebuie sa se redefineasca. Singura gandire originala, care ridica noi probleme, este ecologia.

Aparuta din spirit protestatar, perspectiva ecologista este radical diferita de ideologiile de pana acum. Daca acestea s-au definit in cadrul relatiilor dintre oameni si in jurul unor valori precum: proprietate, interese de grup, economie, accentul se deplaseaza, in cazul ecologismului, spre raporturile dintre om si mediul sau de viata, iar axa dominanta o constituie solidaritatea umana intra- si intre generatii, ca specie intre specii si in numele dreptului la supravietuire. Comparata adesea cu arta de a naviga, politica s-a ocupat pana acum aproape exclusiv de soarta echipajului si a capitanului, uitand cu desavarsire de starea navei, al carei naufragiu poate sa ne scufunde pe toti si cu toate. Importanta si originalitatea crizei ecologice ca element cheie al reflectiei si actiunii politico-sociale in secolul XXI, dupa experienta debutului, merita si necesita un tratament autonom, in sensul desprinderii sale de ideologicul traditional si configurarii unui statut propriu. Este un vechi deziderat, care ne aminteste de dilema initiala: "Ni droite, ni gauche" sau "mi-droite, mi-gauche" ori deasupra tuturor (N. Hulot), abandonata ulterior, dar care revine in actualitate. Desigur, dupa experienta de stanga de pana acum si avand in vedere promisiunile dreptei, se pare ca ni se ofera tot o perspectiva a confiscarii ecologiei de ideologiile traditionale. Se pune insa intrebarea: nu se poate opta pentru o cale proprie? Raspunsul reprezinta marea provocare a inceputului acestui secol.

 

Baleiajul stanga-dreapta

 

In prima faza de dezvoltare a ecologismului politic am asistat la o veritabila confiscare din partea stangii si la o relativa indiferenta a dreptei.

Intr-adevar, stanga a reactionat rapid si divers. A dezvoltat tendinte ecologiste care, in alianta cu segmente ale societatii civile (grupari antinucleare, pacifiste, feministe s.a.), s-au autonomizat treptat, generand partidele verzi, plasate in zona stanga a spectrului politic. Nu a lipsit nici instrumentalizarea ecologiei in favoarea luptelor sociale si sperantelor (himerice!) ale revolutiei (mondiale!), lasand in umbra preocuparea rezolvarii specifice a crizei naturale. Catastrofismul ecologic a devenit astfel uneori o arma politica folosita nu atat pentru a trezi constiintele si a influenta comportamentele individuale pro natura, ci, mai degraba, spre a incita la revolta, a impulsiona miscari contestatare pentru care preocuparea ecologica se afla pe ultimul loc. S-au manifestat, totodata, confruntari interne, intre doua stangi: cea progresista si cea antiscientista, cea productivista si ecologista, etatista si libertara.

Revoltele anului 1968 au "livrat" si miscarii ecologiste lideri credibili si carismatici, precum Daniel Cohn-Bendit si Joschka Fischer, care au reusit sa traduca idealuri ecologiste in termenii ideilor si actiunilor politice concrete. Astfel, partidele verzi din Europa Vestica (in special Les Verts francezi, Grunenii germani, dar si Verzii austrieci, belgieni s.a.) au cunoscut experienta guvernarii, si-au adaptat in consecinta programele revendicative si au reusit sa se impuna drept curent politic reprezentativ la nivelul Parlamentului European.

Totusi, succesul astfel afirmat a ramas unul limitat, fiind apanajul aliantelor cu partidele de stanga si asocierii exigentelor ecologice cu revendicarile sociale (spectrul rosu-verde).

Dreapta politica a ramas, in acest timp, relativ imuna la sfidarile mediului. Asa cum remarca un analist, impasul dintre ea si ecologie a fost, initial, unul major si aceasta dintr-o incompatibilitate prost inteleasa. Dreapta semnifica statul, amenajarea teritoriului si echipamentele publice, nuclearul si caile de comunicatie, piata, industria sau comertul, fata de care protectia mediului presupunea restrictii si limitari aproape imposibil de acceptat. Plasati in aceasta ecuatie dificila, ecologistii de dreapta au incercat sa depaseasca situatia prin afirmarea unei anumite neutralitati si specificitati ale ecologismului. Repede marginalizati insa, ei au trebuit sa se resemneze sau sa se refugieze spre tendinte cvasiextremiste (precum FN in Franta). Altii au preferat experienta unui curent liberal (libertar) in domeniu, dar fara mare succes.

Treptat insa, pe calea unui baleiaj al personalitatilor, practicilor si ideilor, ecologia a depasit clivajul ideologic traditional, cultivandu-le pe amandoua si incercand sa-si construiasca un drum propriu.

In 1993, cand prelua conducerea Verzilor francezi, D. Voynet se declara de stanga si, delimitandu-se astfel, isi proclama victoria impotriva lui A. Waechter, care se pronunta pentru o pozitie de centru, "nici-nici", considerand ca ecologistii se pot alia cu oricare dintre cele doua tabere istorice. Astazi, dupa experienta guvernarii in cadrul stangii plurale si in pierdere de viteza la ultimele alegeri, Les Verts incearca sa reinnoade legaturile cu "ecologismul de dreapta", reprezentat de personalitati ca N. Hulot, cu al sau Pact ecologic, lansat in noiembrie 2006 (apropiat ex-presedintelui Chirac), ori C. Lepage, ex-ministrul Mediului in cabinetul A. Juppé (convertit si el la altermondialism si ecologie!).

In acelasi timp, actualul presedinte de dreapta, N. Sarkozy, dupa ce la 19 octombrie 2005 prezida prima conventie ecologista a UMP, prin care integra definitiv si masiv ecologia in proiectul politic al acestei formatiuni, a avut importante "puncte verzi" in programul electoral care l-a condus la victorie in competitia pentru Elysée, iar in discursul sau imediat dupa victoria in alegeri a calificat lupta impotriva schimbarilor climatice drept o prioritate absoluta.

In Anglia, dupa epoca indiferentei absolute fata de ecologie a doamnei M. Thatcher, Partidul Conservator, condus de D. Cameron (care, ca persoana, se deplaseaza pe bicicleta in centrul Londrei si militeaza pentru folosirea panourilor solare in vederea captarii de energie alternativa), redescopera marile probleme ale mediului. Cu consilieri precum Z. Goldsmits, redactorul-sef al revistei The Ecologist, conservatorii isi elaboreaza propriul "program verde", avand patru puncte esentiale: economisirea de energie, agricultura locala ecologica, diminuarea facturii petroliere si principiul precautiei.

In acelasi cadru vest-european, cancelarul german A. Merkel (ex-ministru al Mediului in cabinetul Kohl) si-a revizuit radical pozitia afisata in campania electorala; unele dintre proiectele ecologice initiate de coalitia de guvernare anterioara (social-democrata-verde) sunt continuate, iar altele noi, lansate in spatiul public. Au aparut chiar aliante inedite, precum cea dintre gruneni si crestin-democrati, la alegerile regionale din Bade-Wurtenberg (martie 2006).

In fata unor asemenea evolutii, ne putem intreba: ce se intampla astazi cu ecologia celor doua orientari politice traditionale? In privinta stangii, se pare ca a venit iarasi vremea schimbarii, in contextul ofensivei valorilor individualiste si antiautoritare si al declinului ideologiilor. "Marea diferenta dintre generatia noastra si cea a anilor ’68 - declara un student berlinez in presa germana - este aceea ca noi nu simtim nici un fel de chemare revolutionara. Simtim o afinitate cu sistemul economic si mai putin o nevoie de a demonstra impotriva lui." Criza sociala o devanseaza din nou pe cea ecologica; problemele globale, precum cea a mediului, intereseaza din ce in ce mai putin pe tineri, preocupati mai ales de integrarea sociala, de gasirea unui loc de munca si concentrati mai cu seama pe probleme marunte decat asupra ideilor mari.

In aceasta situatie, dimensiunea ecologica trebuie sa-si gaseasca locul in sanul marii schimbari a optiunii de stanga. La randul sau, dreapta se confrunta cu marea sansa a inscrierii ecologiei in proiectul ei politic si nu pare dispusa sa rateze un asemenea prilej de dezvoltare a unei laturi indispensabile epocii postmoderne.

La stanga, precum la dreapta, in SUA, UE, China ori Japonia, in mediul intreprinderilor, universitar, al mass-media, in societatea civila, initiativele ecologice se multiplica si se conjuga, indiferent de clivajul traditional stanga-dreapta.

Acest balans fara prejudecati ideologice si dificultati de partid al ecologistilor de o parte si de alta a axei stanga-dreapta confirma tot mai mult teza ca ecologia poate fi o problema a tuturor, indiferenta ideologiilor, in privinta obiectivelor urmarite, si diferita, eventual, in privinta mijloacelor de atins.

 

Apusul politicii ecologiste propriu-zise?

 

Intr-o perspectiva foarte pesimista (oferita, de exemplu, de C. Allègre in Ma vérité sur la planete, Plon, 2007), s-ar putea considera ca, numai dupa trei decenii si jumatate de actiune in arena publica, partidele politice verzi sunt pe cale sa-si piarda audienta. Intr-o exprimare metaforica, intocmai ca o stea cazatoare, ele si-ar fi jucat rolul, au luminat politica si apoi au explodat in zbor, pentru ca si-ar fi tradat idealurile asumate initial. Atunci cand au aparut, la inceputul anilor 1970, formatiunile ecologiste purtau un mesaj nou, veritabil si convingator, cel al necesarei armonii dintre om si natura si unul de reinnoire majora, propunandu-si sa faca politica altfel decat pana atunci.

In ambele privinte experimentele din ultimele decenii nu au convins, ci, dimpotriva, prin esecurile inregistrate au dezamagit profund asteptarile, poate prea generoase.

In Europa, sperantele ecologiste au fost mari, mai ales in Germania si Franta, dar dupa succesele anilor 1990 a venit declinul post-2000, Verzii nereusind sa valorifice capitalul specific noii crize ecoclimatice, pierzandu-si specificul in oceanul politicii si formatiunilor traditionale. In SUA nu au reusit mai mult de a face sa treaca scurte texte in referendumurile statelor federale si de candidatura la presedintie a lui Ralph Nader care, paradoxal, nu a avut ca rezultat decat sa conduca la victoria lui G.W. Bush, impotriva ecologistului Al Gore!

Cauzele acestui "declin ireversibil"? Prima si cea mai importanta: nu s-a reusit sa se impuna un culoar politic verde autonom, fiecare partid avand astazi "garnitura sa ecologista", iar initiative precum Pactul ecologist al lui N. Hulot in Franta nu fac decat sa anunte sfarsitul specificitatii ecologiste. A doua: practicarea unei dubluri doctrinare, precum un "pepene", verde pe dinafara si rosu pe dinauntru, o miscare constituita din militanti de extrema stanga ori cu o sensibilitate de acest gen.

 

Sperantele relansarii si ale renasterii

 

In septembrie 2005, dupa alegerile din Germania care conduceau, in urma unui vot indecis, la alianta dintre crestini-democrati si social-democrati pentru crearea cabinetului Merkel (victoria celei de-a treia cai, pentru stanga, si a convergentei sistemelor, pentru dreapta), unul dintre fondatorii ecologismului vest-european si o personalitate carismatica a sa, J. Fischer (ex-ministru de Externe), declara concluziv: "Capitolul rosu-verde scris de generatia mea a ajuns acum, in mod irevocabil, la sfarsit" si adauga: "Tinerii trebuie sa scrie un nou capitol". Intr-adevar, criza ecoclimatica majora perceputa mai ales in ultimele decenii modifica radical si obiectivul ultim al actiunii ecologiste. Daca pana acum promovarea protectiei mediului viza imbunatatirea calitatii vietii, prin sublinierea unei noi dimensiuni a acesteia, cea ecologica (a trai intr-un mediu curat si sanatos), si era astfel un lux, permis numai de tarile dezvoltate, afirmarea problemelor planetare, precum incalzirea globala, schimba esential tinta si menirea actiunii ecologiste, inclusiv politice, in cea a supravietuirii omenirii ca specie intre specii si chiar a mentinerii vietii, in actuala formula, pe Terra.

Un asemenea scop presupune desprinderea ecologiei de ideologicul traditional, fatalmente limitat la interesele unui grup si, cel mult, la apararea unor linii comune de conservare si reproducere ale societatii umane si trecerea la ceva care urmareste asigurarea supravietuirii (a unui mediu echilibrat ecologic), cu toate implicatiile aferente.

 

O politica deasupra tuturor

 

Reluand teza neutralitatii ecologiei in raport cu ideologiile traditionale, in lucrarea sa best-seller Pour un pacte ecologique (Calmann-Lévy, 2006), N. Hulot i-a proclamat urmatorul statut: "Nici la dreapta, nici la stanga, nici la centru, ci deasupra". Asadar, o problematica globala, care transcende disputele partizane si care presupune afirmarea unei vointe colective de a face fata unei provocari vitale si de a ne mobiliza impreuna pentru a gasi solutii. El vede astfel necesara o noua atitudine politica, concentrata asupra esentialului mizei, federatoare de energii, de spirite, de forte vii, a creativitatii, capabila de a insufla un elan popular. Nu este vorba de a renega idealuri ori apartenente, nici de a merge spre un apolitism stupid. Dimpotriva, imperativul ecologic face invechit un anumit numar de clivaje si de comportamente, reclama un panel de solutii care nu provin neaparat de pe platforma de stanga si de dreapta si invita expres la a construi pasarele, mai degraba decat de a ridica ziduri.

Noua generatie de promotori ai unui asemenea ecologism are ca nucleu o pleiada de tineri specialisti din diferite domenii, care constata, constientizeaza si promoveaza datele unei situatii, in primul rand ecoclimatice, alarmante si formuleaza contururile unei noi reactii de gestionare si rezolvare a unei asemenea problematici.

 

Alarma ideologica

 

Caracterul alarmist si ingrijorator al avertismentelor privind incalzirea globala si accentuarea, si pe aceasta cale, a ideii ca actualul mod de dezvoltare dominant ca principal vinovat pentru efectul de sera si atingerea pragului de suportabilitate natural trebuie schimbat a generat si reactii politice, precipitate, evident interesate, care considera ecologismul ca o "ideologie metafizica", care "nu are nimic de a face cu stiinta si clima" si chiar nici cu stiintele sociale, devenind o simpla... moda! (presedintele Republicii Cehe V. Klaus).

In stil pur propagandistic curg acuzatiile de genul: "Comunismul a fost inlocuit prin amenintarea unui environmentalism ambitios... Ideologia ecologistilor propavaduieste respectul Terrei si al naturii si, pretextand protejarea acestora - asa precum faceau la timpul lor marxistii -, vrea sa inlocuiasca evolutia spontana a umanitatii printr-un fel de planificare centralizata si astazi mondializata...".

Sau aberatia: paradoxal, ecologistii iubesc planeta, dar detesta lumea!!!

Iar concluzia concluziilor agita aceeasi teza din anii 1950 a demonizarii ideologice: ecologismul reprezinta forma moderna de intrupare a stangii, daca nu chiar a marxismului!

 

Quo vadis ecologia politica?

 

Intr-un recent interviu (decembrie, 2006), unul dintre fondatorii ecologiei politice, A. Gorz, lega viitorul acesteia de reactia la actuala criza ecoclimatica si capacitatea de a gasi si impune cai reale de depasire si solutionare durabila a ei. O asemenea responsabilitate este majora si aparent covarsitoare. Intr-adevar, posibilul caracter catastrofal, ritmul alert de derulare a schimbarilor climatice si termenul relativ scurt de manifestare (circa un secol) a lor, precum si pericolul extinctiei vietii pe Terra fac din incalzirea globala un imperativ existential. El dobandeste importanta lui "a fi sau a nu fi" si presupune angajarea fiecarui om, a intregii omeniri ca specie intre specii si in numele supravietuirii. Abordarea politica, sub forma specializata a unui partid verde, este numai o ipostaza, devenita chiar minora si folosita eventual spre a impulsiona "clorofilizarea" celorlalte componente ale spectrului politic, indiferent de coloratura lor initiala si permanenta.

Asumarea temei ecologiste de catre toata sfera politica, din perspective diferite, cunoaste, dintru inceput, limitele clasice ale actiunii politice traditionale.

O solutie radicala presupune o transformare rapida si fundamentala a modurilor de productie si de consum, precum si a organizarii sociale.

In contextul evolutiilor mondialiste din ultimul deceniu, conceptul si modelul dezvoltarii durabile, enuntate cu peste 30 de ani in urma, numara tot mai putini aderenti. Ele sunt disputate, discutate, criticate si, de cele mai multe ori, pur si simplu uitate (daca nu intentionat ignorate) in analiza economico-sociala actuala. Intr-adevar, rezultatele obtinute in privinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, sociale, culturale si ecologice nu au convins. Totodata, ameliorarea tehnicilor de productie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de resurse, insuficiente daca productia continua sa creasca in mod absolut.

Asimilarea constrangerilor environmentale in procesul de dezvoltare, cu toate eforturile depuse de "economia mediului", fondata pe notiunea de "slaba sustenabilitate", nu a fost un succes. Postulatul sau ca ar fi posibila substituirea capitalului tehnic fabricat de om resurselor naturale epuizate, completat cu conceptia liberala asupra durabilitatii, conform careia mecanismul de piata este cel mai nimerit pentru gestiunea ecologica, nu pare a conduce la rezultatele scontate. Un exemplu in acest sens il constituie mecanismele de piata ale Protocolului de la Kyoto din domeniul incalzirii climatice.

Acest model se opune celui al sustenabilitatii forte, care prevede, dimpotriva, complementaritatea factorilor si care vizeaza transmiterea catre generatiile viitoare a unui stoc de resurse nedegradate ori neepuizate.

Intr-o epoca a victoriei "capitalismului total" este tot mai greu de presupus ca un asemenea proiect multidimensional: economic, social, ecologic si cultural si de o amploare geografica maxima (incluzand treptat si noile puteri emergente, precum China si India), prin definitie pe termen nelimitat, presupunand asumarea responsabilitatii succesiunii generatiilor in timp, isi mai gaseste locul printre prioritatile momentului. Dupa caderea Zidului Berlinului si falimentul comunismului in tarile central si est-europene, capitalismul s-a impus ca model unic de organizare a vietii economice mondiale, devenit astfel total; el se structureaza la nivel planetar ca o gigantica societate anonima, avand ca baza trei sute de milioane de actionari, concentrati 90% in America de Nord, Europa Occidentala si Japonia; regulile si tehnicile de reproducere a sa se generalizeaza in spatiu si timp, generalizand la nivel universal o "corporate governance" (guvernare de intreprindere).

Capitalismul total (dupa expresia lui J. Peyrelevade, 2005) este produsul unei formidabile masinarii, un Janus cu doua fete: una, cea a economiei de piata, inegala in producerea bogatiei si a progresului, cealalta, ultraliberalismul, care face din bani masura tuturor lucrurilor, a valorilor si care instaleaza cupiditatea in inima societatii. Internalizarea unei notiuni precum cea a dezvoltarii durabile, respectuoase pentru mediu si promotoare a echitatii sociale, devine antinomica unui astfel de sistem.

Dimpotriva, altii clameaza: capitalismul este pe cale sa se autodistruga prin faptul ca, desi mai prosper ca niciodata, el apare si ca fiind mai vulnerabil ca oricand, pentru ca ar fi un capitalism fara proiect, care nu se pregateste pentru viitor, in fata nevoilor sociale guvernele nu trateaza adesea decat simptomele, nu si fondul problemelor, investitiile pe termen scurt si imediat profitabile, fiind preferate celor pe termen lung, mult mai viabile s.a.

 Pentru evitarea transformarii crizei intr-un dezastru, solutiile nu lipsesc, dar sunt ignorate: iluzia autoreglarii sistemului persista, re-regularizarea este putin probabil sa fie acceptata, reinventarea politicii se lasa acceptata, iar sperantele raman reduse, daca ne gandim ca, in orice caz, campul acestei renasteri trebuie sa fie mondial.

O alta cale, radicala, recuza orice dezvoltare si propovaduieste chiar descresterea activitatilor economice1. Sustinatorii acestei pozitii neaga distinctia dintre crestere si dezvoltare si considera ca aceasta din urma nu poate decat sa perpetueze dominatia occidentala asupra restului lumii. In mod evident, o atare atitudine subestimeaza nevoia unei sporiri importante a productiei materiale pentru populatiile mai sarace si propaga un anumit relativism cultural, facand din saracia in lume o simpla proiectie a valorilor si perceptiilor occidentale.

Chiar si conceptul de dezvoltare, pe care se sprijina sintagma impusa in plan international prin Raportul Brudtland (1987), este pus astazi in discutie. Edgar Morin (2003), de pilda, propune sa se renunte la termenul de dezvoltare, identificat prin modelul occidental de crestere economica, afirmat in cursul secolului XX si care, in cele din urma, nu s-ar fi dovedit durabil. Este contestata, totodata, si notiunea de progres, in conditiile in care el se exprima printr-un PIB masurabil de criterii pur economice.

Pentru ce s-ar justifica abandonarea, prin depasire a notiunii de dezvoltare? In special spre a pune capat situatiei de pana acum si a surprinde mai bine multidimensionalitatea devenirii omenirii intr-o lume a globalizarii si, in primul rand, a mondializarii neoliberale.

Urmarind argumentarea lui E. Morin, renuntarea la un asemenea termen s-ar impune, mai intai, intrucat nucleul sau este de natura tehnico-economica; modelul actualelor tarii dezvoltate face din el "locomotiva" care trage celelalte "vagoane" ale mersului societatii umane, precum sanatatea, cultura, democratia, bunastarea s.a. Notiunea de dezvoltare este expresia unei logici exclusiviste, careia ii scapa in mod natural alte determinari importante, inclusiv cele ecologice si sociale.

In alta ordine de idei, prin caracterul sau tehnico-economic, dezvoltarea se fondeaza pe calcul si se masoara prin cifre, care ignora ceea ce le scapa, respectiv aspecte esentiale ale conditiei umane.

Si conceptul mai nou de "dezvoltare umana" surprinde mai degraba indicatori, cifre si ignora dimensiuni majore, indispensabile. In acelasi timp, notiunea de dezvoltare implica o alta notiune globala si generala, cea de subdezvoltare; aceasta rezulta din aceeasi saracie lucie, din aceeasi lipsa fundamentala legata de ignorarea diversitatii culturale si urmarea unui model unic. A supravietui in actuala civilizatie inseamna si o expunere la riscuri multiple; printre factorii de criza se numara si criza ecologica, problema devenita mondiala si provocata de dezvoltarea insasi.

Aceasta incompatibilitate intrinseca este cu atat mai mult relevatoare, cu cat ideea dezvoltarii durabile isi gaseste originile, daca nu originea, in miscarea internationala pentru protectia mediului. Ca atare, problema relatiei om-natura se afla in inima conceptului, iar eliminarea sa il lipseste de continut.

Iesirea din impas poate avea loc, dupa Morin, printr-o politica a umanitatii si o alta a civilizatiei, complementare si interdependente. Mersul spre o civilizatie planetara viabila presupune depasirea ingustimii unor notiuni traditionale, precum: cresterea economica, dezvoltare si chiar dezvoltare durabila si afirmarea altora noi pe masura. Numai ca aceasta implica, pe langa acceptarea necesitatii schimbarii caii, si modificarea insasi a acesteia. Cum? Printr-un viitor efort istoric de gandire si conceptualizare, al carui imperativ incercam sa-l intrevedem aici si acum si, de ce nu, chiar sa-i prefiguram unele perspective.

In sfarsit, o pozitie mai moderata exprima proiectul "unei societati econome si solidare", cristalizat in jurul a trei idei principale: toate popoarele planetei au dreptul la satisfacerea nevoilor lor esentiale - alimentatie, educatie, igiena, sanatate s.a. -, ceea ce implica in mod inevitabil acceptarea unei anumite cresteri economice; aceasta crestere nu poate fi eterna si trebuie sa distingem intre productiile a caror sporire ramane necesara si cele care pot sa descreasca, mai ales in tarile bogate; elaborarea unei noi conceptii asupra bogatiei prin elemente precum privilegierea scaderii timpului de munca in raport cu accelerarea productiei si a consumului, prioritate pentru valorile de folosinta in raport cu valorile marfa, extinderea sferei publice in raport cu sfera privata si stapanirea colectiva a bunurilor publice mondiale (resurse, cunoastere) in raport cu privatizarea lor. Aceasta cale s-ar opune astfel tendintei actuale de liberalizare maxima a societatii.

Mai poate fi acceptata ideea de progres? Rezultata din filosofia Luminilor, aceasta a servit drept cadru ideologic al revolutiei industriale, iar dezvoltarea economica pe care a promovat-o a determinat distrugeri masive ale mediului. Si, asa cum declara S. Lem, un progres absolut asezat se transforma in regres, pe toate planurile posibile.

In aceasta logica, spre a apara natura ar trebui, oare, abandonata ideea de progres?

Ecologismul ramane, astfel, din acest punct de vedere, pentru multi dificil de inteles, iar obiectivele sale aproape imposibil de acceptat de puternicii zilei.

 

1. Termenul (conceptul) "descrestere" aparut in 2002, in revista lyoneza Silence et Casseur, a suscitat ample dezbateri, propunandu-se chiar o societate care il plaseaza in centrul organizarii politice (Aubin, Aries, Cheynet). Doua proiecte incearca sa structureze politic acest curent. Tentativa de a crea un partid pentru descrestere nu a reusit, intrunind diverse critici.

 

 

ALAIN LIPIETZ

Pentru ce partide ecologiste?*

 

Inainte de a trata aceasta problema pe fond (la ce servesc ecologistii, ce le fundamenteaza angajamentul militant?), sa rezolvam doua probleme, secundare in viziunea mea: necesitatea pentru militantii ecologisti de a se constitui in partide separate si chiar in partide prea putin structurate. Multi dintre ecologistii militanti nu sunt de acord si ii inteleg. Asta nu ii impiedica sa fie excelenti specialisti in ecologie si sa serveasca astfel aceasta cauza in dezbaterea democratica.

Mai intai, daca este necesar sa avem o politica ecologista, trebuie ca ea sa se exprime intr-un partid? Acest lucru depinde de traditiile nationale. Exista tari unde fiecare nou curent de gandire socio-politica ce se succede in istorie se constituie, in cel mai bun caz, intr-un partid, iar in cel mai rau, in cincizeci de partide. Este, mai degraba, traditia franceza. Si exista tari (mai ales in traditia anglo-saxona) unde cateva partide isi schimba doctrina de-a lungul anilor. In Marea Britanie sau in SUA, este putin probabil sa se afirme un al treilea sau un al patrulea partid, ecologist, dar ecologia este o miza politica in sanul partidelor muncitoresti, democrat sau liberal-democrat. Dupa parerea mea, traditia Europei continentale favorizeaza emergenta unor idei noi, care se afirma in partide autonome, inainte de a lega aliante mai largi.

A doua problema: cea care se refera la forma partidului, asa cum este ea. Am avut aversiune sa intru in partidul Verzilor la fondarea sa, in 1984, deoarece eram plictisit de ideea de partid; am renuntat, in 1988, deoarece, daca credem ca trebuie facuta o politica ecologista, atunci, in Franta, trebuie sa intram intr-un partid - asa functioneaza viata politica. Dar stiam foarte bine la ce trebuia sa ma astept. Exista un fel de pacat originar al tuturor partidelor, caruia nici un curent nu ii este exclus. Acest lucru tine de structura puterii, dar si de cea a spiritului uman: orice mistica tinde sa degenereze in religie, apoi in birocratie, apoi in simpla miza a puterii. Putem inventa mijloace de a frana acest proces, de a-l incetini, cateodata de a-l inversa, insa este o tendinta inevitabila. Miscarea socialista a cunoscut aceleasi probleme: realizarea tezelor din Socialism si barbarie in anii ‘50. Ecologistii au incercat cateva masuri: egalitatea femei-barbati, necumularea mandatelor etc. Aceasta da rezultate sigure, dar diminueaza eficacitatea asupra campului politic. Si trebuie neincetat facut un arbitraj.

Dar ideea esentiala la care voiam sa ajung este urmatoarea: exista oare o "paradigma" a ecologiei politice? Defineste ecologia un fascicul de valori, de obiective, distinct de cel pe care il propun alte curente (liberalii, democratii, socialistii...) si capabil sa coalizeze in jurul sau un anumit numar de forte sociale care sa aspire la raspunsuri noi la problemele care se ridica pe ansamblul societatii?

Raspund: da. Mai intai, ne putem bucura de o constatare empirica: anumite probleme, la inceputul anilor ‘80, pur si simplu erau sau nu luate in considerare de o forta politica. In ceea ce-i priveste pe "democrati", acestia nu se mai preocupa de drepturile omului, nici "socialistii" de problemele sociale, iar referitor la noile probleme, ridicate de noile miscari sociale (feministe, regionaliste, de mediu), ele nu sunt preluate de fortele traditionale, aceasta cerere politica suscitand o noua oferta politica. Vidul ofertei politice anterioare suscita in toata Europa crearea unor partide Verzi, care cunosc primele succese in Germania.

Aceasta analiza explica in proportie de 90% formarea acestor partide si dificultatile cu care ele se confrunta. Este de ajuns ca, in aceste tari, un partid progresist traditional sa fie un pic mai putin obtuz (sau resemnat), asa cum nu au fost social-democratii flamanzi, valoni, francezi sau germani, si sa declare de o maniera convingatoare: "Veniti la noi, aici are loc totul", pentru ca spatiul unui partid Verde sa devina aproape nul. Este, dupa cum s-ar parea, cazul Italiei. Invers, violenta represiunii practicilor alternative de sub Helmut Schmidt facea necesara crearea unui partid "democrat radical" german, incepand cu anii ‘70: iar acesta se numea al "Verzilor-alternativi". De asemenea, in Franta, dupa "intoarcerea rigorii" partidului socialist in 1983 (de fapt: intoarcerea spre liberalismul economic), crearea in 1984 a partidului Verde era aproape inevitabila. In schimb, in anii ‘70, PS si PCF fusesera capabile sa absoarba toata "stanga culturala". Aceasta capacitate de absorbtie a noilor aspiratii, a se intelege ecologia politica, a disparut odata cu venirea lor la putere.

Primul tip de explicatie, adica aparitia unui curent de ecologie politica de "oportunitate": un curent unde vom cauta ceea ce altii nu fac... Astazi, chiar daca stanga traditionala va fi la putere cu ecologistii sau cu ei in opozitie, ceea ce reduce spatiul ecologiei politice, vedem venind spre partidele Verzi militanti pur si simplu descumpaniti de a nu fi gasit la stanga traditionala ceea ce cautasera. Dar, daca am tine cont de aceasta analiza, atunci nu ar exista o paradigma ecologica. Nu ar exista decat o umbrela social-democrata (ori postmoderna, radicala).

Astfel, voi avansa un al doilea argument, mai profund, si care corespunde propriei mele experiente politice. Simpla conceptie de progres pe care o poarta ecologistii nu este aceeasi cu cea pe care o aducea "socialismul secolului XX", ceea ce avea in comun cu social-democratii si cu comunistii ("stalinisti" sau critici). Toate curentele care s-au coagulat in jurul "ecologiei politice" se caracterizeaza prin antiproductivism si antietatism.

 Este ceea ce Patrick Viveret numise, in anii ‘70, "Galaxia «auto»". De la feminism la regionalism si la sindicalismul autogestionar, exista refuzul megainstrumentelor incontrolabile (masini sau state...), vointa de a-si lua afacerile in propriile maini, plecand de la propria sa conditie. In mod paralel, exista o critica a "rationalitatii instrumentale", pe care o incarnau Bernard Charbonneau, Jacques Ellul sau André Gorz, si care se cristaliza, din punct de vedere social, in refuzul "cresterii pentru crestere" (si mai ales a nuclearului), apoi, in fata crizei, in refuzul de a iesi din somaj doar prin singura crestere, din optiunea pentru impartirea muncii si o reexaminare radicala a "nevoilor". Intr-un cuvant, se pune problema sensului.

De atunci, ecologia politica nu se poate reduce la aceasta stanga care incarneaza social-democratia si comunismul. Ea le spune: "Suntem, voi si noi, progresisti, in sensul ca dorim imbunatatirea conditiilor tuturor de viata, si nu doar ale celor ale unei minoritati. Dar conceptia noastra despre mai bine nu este aceeasi!". Aceasta conceptie de mai bine este aceea a necesitatii unei dezvoltari durabile.

Daca acceptam acest punct de vedere, atunci exista o legitimitate pe termen foarte lung pentru ecologia politica. Si aceasta atat in Franta, cat si in SUA, in tarile multipartitismului, cat si in cele cu bipartitism: fie ca infiintam noi partide, fie ca ne batem in cadrul celor vechi, este loc pentru o ecologie politica care sa regrupeze un ansamblu de aspiratii sociale intr-un proiect comun.

Iar apoi exista nivelul al treilea al problemei. In afara faptului ca Verzii se ocupa, printre altele, si de protectia naturii si tintesc spre angajarea totala si bunastarea in respectul ecosistemului, oare ceea ce numim "ecologie", in cadrul stiintelor, are ceva, din punct de vedere cultural, in comun cu miscarea antiproductivista, antietatista, de autoexpresie sociala care va adopta numele de ecologie politica? Raspund da si spun ca nu este un lucru nou. Intrucat toate miscarile politice aparute de-a lungul istoriei au corespuns unor mai mari mutatii culturale, care aveau ele insele, indiferent de origine, cel putin o corespondenta in gandirea stiintifica. Fara a dori sa transez dezbaterea in cauzalitatea sa, constat aceasta concomitenta intre transformarile din zona stiintelor, ale filosofiei morale si politice. Aparitia liberalismului politic al secolului al XIII-lea este legata de cea a liberalismului economic, dar si de stiintele mecanice. Aparitia economiei politice (adica a macroeconomiei, de exemplu, la Ricardo) este legata de aparitia miscarii socialiste din secolul al XIX-lea, dar si de evolutiile din cadrul stiintelor fizice (precum termodinamica). Dezvoltarea socio-democratiei (adica a ideii unui compromis reglementat, "domestic", intre clasele sociale) este legata de dezvoltarea sociologiei.

Ce iese din contextul ecologiei politice? Din partea "antiproductivista", avem reculul conceptiei lineare a istoriei, aceea a mecanicii sau chiar cea a termodinamicii clasice, cu aparitia notiunilor de bifurcatii, de evolutii haotice, dar si de atractori stabilizati. Din partea de "autonomie", regasim ideile noii termodinamici: "ordin de a porni de la zgomot", "structuri disipative". Priviti Organum al editiei Enciclopedia Universalis de la inceputul anilor ‘70: in aceasta culegere de idei ale epocii, ii regasim pe René Thom, Prigogine, Atlan etc. Este vorba de un ansamblu de ganditori ai stiintelor numite exacte, ale caror preocupari converg in jurul ideilor autoorganizarii, al pragului de instabilitate etc.: concepte fundamental legate de cele care mobilizeaza ecologia. Insist: legate la fel de bine de ecologia generala a stiintelor naturii, de ecologia matematica, ca si de ecologia politica ca miscare de idei. Intrucat in mod natural aceasta "noua cultura" incepe sa se decanteze in filosofia politica inainte chiar de a se cristaliza in forta sociala, ca partid, adica precum program politic.

Aceasta munca de gandire, care este o miscare istorica, sociala, se efectueaza, evident, mai intai asupra notiunii de "progres". Cei trei piloni ai "progresului" pentru batrana stanga, cea a Republicii: "Libertate-Egalitate-Fraternitate", nu sunt in mod sigur renegati. Ei sunt reganditi, nu asupra stralucirii liberalismului individualist si mecanicist al secolelor XVIII si XIX, nici asupra stralucirii "energeticiene" si macrosociale a secolelor XIX si XX, ci plecand de la noile idei "autoorganizatoare". Astfel:

- libertatea devine autonomie, capacitate de a-si stapani propria traiectorie la scara individuala sau a unui grup autoconstituit;

- egalitatea devine solidaritate, raport constient si reflexiv al fiecaruia catre toti ceilalti;

- fraternitatea devine responsabilitatea fiecaruia catre orice si in fata a orice, constientizarea consecintelor nu intotdeauna stapanite ale propriilor acte, la alt capat al lumii si pentru generatiile viitoare.

Acest inconjur prin raportul extrem de profund care intretine evolutia stiintelor, conceptia asupra lumii si a ideilor politice ar putea surprinde. Nu ar fi mai simplu sa ne intrebam: anumite procese ale biosferei devin nelinistitoare, stiintele se amesteca, se dezvolta o ecologie stiintifica, iar spiritele luminate trag concluzii in materie de guvernare umana? Aceasta conceptie tehnocratica a ecologiei exista, nu ne indoim de asta. Dar as spune ca ea constituie, mai mult decat o ecologie politica, o linie, in domeniul stiintific al "politicii de mediu", al modurilor de gandire si de actiune mostenite dintr-o era depasita (productivista si etatista). Mai mult decat un raspuns la amenintarea unei naturi prost stapanite, ecologia politica actuala se maturizeaaza impotriva prea-plinului productivismului si tehnocratiei; ea isi trage seva dintr-o vointa de a trai impreuna, in armonie, in orase si cu natura.

Nu a fost intotdeauna astfel. Ecologia politica are o istorie, din timpurile preistorice, deoarece umanitatea insasi are o istorie. Este important sa o cunoastem, chiar si in linii mari. Deoarece intelegerea trecutului este ghidul cel mai sigur pentru a ne confrunta cu un viitor necunoscut si pentru ca, mai ales in lumea noastra sfasiata de o dezvoltare inegala, problemele ecologice ale trecutului s-au pierdut si au renascut, amestecandu-se in crize "postmoderne".

 

* Extras din Qu’est-ce que l’écologie politique?, Ed. La Découverte, Paris, 2003, pp. 35-41.