Ecuaţia preţurilor de transfer: capital, riscuri şi costuri

Dan Badin | 13.06.2017

Nu putem separa corporaţiile mul­ti­na­ţio­na­le de globalizare, iar economia globală a evoluat masiv şi rapid după 1990, exact după căderea blocului comunist.

Pe aceeași temă

Însă du­pă criza financiară care a debutat în 2008, prin căderea gigantului financiar Lehman Brothers, s-au consumat pusee de po­pu­lism aproape în toată lumea. Multi­na­ţio­na­le­le, în special instituţiile financiare, au fost demonizate. Dalai Lama are o ex­pli­ca­ţie interesantă, spunând că lumea noastră s-a schimbat datorită evoluţiei tehnologiei moderne, economiei globale şi creşterii de­mografice: a devenit mai mică. Totuşi, per­cepţia noastră nu a evoluat în acelaşi ritm şi continuăm să ne agăţăm de liniile de de­marcaţie naţionale tradiţionale şi de ve­chile trăiri, suntem „noi“ şi „ei“.

 

Din fericire, în România nu a apărut un cu­rent extremist în politică, spre deo­se­bi­re de alte țări din Europa. Însă noi am în­lo­cuit extremismul acesta în politică cu unul economic, pentru că trebuie să in­ven­tăm un dușman. Și dacă nu avem duș­ma­nul, trebuie să fie altcineva pe care să dăm vina, și atunci am inventat dușmanul ca fiind multinaționalele, pentru a uni anu­mite forțe politice în jurul acestei idei. Cred însă că este un fals dușman, creat în scopuri mai degrabă politicianiste.

 

Instrumentul legii

 

Un lucru este cert: multinaţionalele, mai ales corporaţiile mari, respectă strict le­gi­le din ţările unde fac afaceri. Un scandal din­tr-o țară oarecare din lume s-ar putea să afecteze imaginea întregii companii, pen­tru că sunt afectați acționarii, scade cur­sul acțiunilor la bursă, este vulnera­bi­li­zat managementul executiv.

 

Ca atare, dacă este ceva ce nu ne convine la multinaționale, atunci avem ins­tru­men­tul legii. Parlamentul are oricând po­si­bi­li­ta­tea să modifice actualele legi, în con­cor­dan­ță cu interesul nostru național, dar în ace­lași timp și cu principiile pe care Ro­mâ­nia le-a acceptat prin aderarea la Uniunea Europeană și la alte organizații și instituții internaționale. Trebuie să încurajăm până la urmă o competiție corectă pe piață, nu trebuie să favorizăm nici capitalul român, nici cel străin, trebuie să acordăm condiții egale pentru oricare dintre ele.

 

Desigur, România trebuie să își apere in­te­re­sul și trebuie să ne apărăm țara, re­sur­sele. În același timp, nu trebuie să fim nici ipocriți, zicând că străinii pe care noi îi rugăm să vină încoace sunt răi. Bi­ne­în­țe­les că orice investitor vine dacă poate să ob­țină profit. El lucrează într-o piață li­be­ră, respectând regulile din piața respectivă cu scopul precis de a obține profit. Nu es­te corect să credem că străinii ar putea fi vinovaţi pentru că nu sunt legile bune, că nu sunt regulile clare sau nu sunt com­pe­ti­ti­ve ori, într-un alt registru, că s-au pri­va­tizat întreprinderi românești de valoare pentru prea puţini bani.

 

Dincolo de mitologia creată în jurul mul­tinaţionalelor, prezenţa lor într-o ţară im­primă un ritm alert economiei, injectează ca­pital, care, la rândul lui, susţine cursul de schimb al monedei naţionale, ele dau o stabilitate bugetelor statului, unde virează constant, la timp şi corect obligaţiile fis­ca­le. Nu în ultimul rând, multinaţionalele cre­ează locuri de muncă, iar salariile sunt pes­te media locală, orice s-ar spune în fol­clorul urban.

 

Algoritmul costurilor

 

Criticii globalizării şi ai multinaţionalelor ignoră însă o realitate: tendinţa principală a capitalului este de a se înmulți și bi­ne­în­țeles că își dorește să aducă prosperitate pro­prietarului capitalului sau acţionarilor.

 

Ideea că multinaţionalele evită să plă­teas­că taxe şi impozite este falsă. Există un al­goritm de evaluare a cheltuielilor, a cos­tu­ri­lor şi a riscului care funcţionează în mul­ti­naţionale. Nu vorbim în acest caz de eva­ziune fiscală, care este o ilegalitate, ci de op­timizarea fiscală.

 

Evitarea fiscalizării tuturor costurilor nu încalcă nicio lege, corporaţiile se folosesc de legile din mai multe țări în care lu­crea­ză pentru a optimiza costul fiscal. Până la ur­mă, cheltuiala cu impozitele este unul din­tre numeroasele costuri ale unei afa­ceri: forță de muncă, real estate, echi­pa­mente, training, management. În cont­ex­tul acesta de competitivitate globală în ca­re trebuie să vândă mărfuri sau servicii cu un preț convenabil pe piață, competitiv, toa­tă lumea vrea să își reducă costurile.

 

Fiscalitatea este un element de cost. De ace­­ea multe investiţii străine majore sunt atra­­­se de o fiscalitate joasă, dar acesta nu es­­te singurul element din ecuaţia deciziei in­vestiţionale. Când există condiții si­mi­la­re de infrastructură, de costuri salariale, real estate, atunci elementul costului fis­cal mai mic, evident, cântăreşte decisiv. Un al doi­lea element de optimizare îl re­pre­zintă fap­tul că există și țări care dau niș­te avan­taje pentru un anumit tip de ve­nituri.

 

În logica afacerii

 

Există o logică a afacerilor corporaţiilor mul­tinaţionale. Dacă o ţară are redevență mi­că sau zero, multinaţionalele vor dirija aco­lo toate drepturile de proprietate in­te­lec­tuală, dacă într-o țară dobânda se im­po­­zitează cu foarte puțin sau aproape spre zero, bineînțeles că acolo vor plasa centrul de finanțare global. Dacă într-o țară nu se plătesc impozite pe câștigurile de capital și dividende, acolo îți va funcţiona firma de holding. Bineînțeles că se fac aceste analize de către multinaționale și, din cau­za diferențelor între legislațiile naționale ale diferitelor țări, ele aleg țara care este fa­vorabilă din aceste puncte de vedere. În re­giunea noastră, de pildă, este o com­pe­ti­ţie dură, care care foloseşte subtilităţi fis­ca­le. În general, în mai toate aceste cor­po­raţii, managementul întregii multi­na­țio­na­le a rămas la vârf și deciziile principale s-au luat acolo, finanțarea s-a făcut din ce în ce mai mult centralizat, drepturile de pro­prie­tate intelectuală au rămas, bineînțeles, acolo unde au fost create, adică la centru. Corporaţii internaționale precum Coca-Cola sau Apple, de pildă, au o filosofie de a-şi recupera cu prioritate investiţiile în toate acele lucruri care construiesc valoa­rea adăugată. Asta nu înseamnă că nu au profit şi nici că nu-şi plătesc obligaţiile fa­ţă de bugetele statelor unde operează sau chiar faţă de societate. Activitatea lor, dez­voltarea afacerii şi rentabilitatea ei depind de aceste funcţii, adică de funcția de fi­nan­țare, funcția de management sau de func­ția de deținere a drepturilor de proprietate intelectuală. Din această perspectivă, bi­ne­înțeles că profiturile se duc şi acolo unde sunt funcțiile și unde sunt riscurile multi­naționalelor. Aceasta este filosofia care gu­vernează principiile drepturilor de trans­fer, principii care sunt recunoscute la ni­vel global. În general, este acceptat mo­de­lul Organizației pentru Cooperare și Dez­vol­tare Economică (OECD), recunoscut in­clusiv în România, care stabileşte că pro­fiturile urmează funcțiile și riscurile com­paniilor. Acolo unde ai mai multe funcții și riscuri, ai mai multe profituri.

 

Profit mic, dar în câştig

 

Din păcate, România a ajuns să fie con­su­mator pentru niște produse realizate în al­te părți ale lumii. Desigur, avem mult­i­na­ţionale care desfăşoară în România şi ac­ti­vităţi de producţie, dar filialele sau sub­si­diarele care şi-au stabilit afaceri şi în Ro­mânia sunt producători care nu dețin drep­turile de proprietate intelectuală, ca­re nu dețin funcția de finanţare, care nu îşi asumă toate riscurile și funcțiile afe­ren­te afacerii și atunci profiturile se duc după aceste funcții și riscuri. Uneori, banii se întorc la firma-mamă sau la o firmă a cor­poraţiei care este specializată în finanțare sau în drepturi de proprietate intelectuală, acolo se duc profiturile și marja de profit care rămâne în România este, evident, mai mică. Ideea de bază este că cine aduce va­loare, acela trebuie să fie remunerat.

 

Dacă o firmă din România produce o mar­fă sau livrează un serviciu, ea va avea niș­te costuri cu echipamentele, cu clădirile, cu salariații. Pe lângă aceste costuri, va mai avea costuri cu dobânda, deoarece s-a împrumutat constant pentru investiţii, va mai avea costuri cu drepturile de pro­prie­tate intelectuală, va mai avea chel­tu­ieli de management. Toate acestea trebuie scă­zu­te din venituri și, dacă scazi inclusiv chel­tu­ielile care vin de la grup sau, poate, vin din altă parte, cu management, fi­nan­țare, drep­turi de proprietate intelectuală și al­tele, bineînțeles că îți diminuează pro­fitul pe care îl ai în România.

 

Intervale optime

 

OECD încearcă să impună o agendă de reevaluare a optimizării fiscale. Stabilirea prețului de transfer între două companii afiliate nu este un exercițiu foarte ușor. Și acesta, în general, se face pe bază de sta­tistică și este foarte important să existe date statistice cât mai bune. Ca să spui că o companie ar vinde același tip de servicii la același preț, trebuie să ai date com­pa­rabile. Ca să spui că două firme care nu sunt din același grup ar vinde, de exem­plu, un pahar cu doi lei, atunci, dacă ar exista date statistice care să confirme pre­ţul, pe același tip de pahar, cu aceleași caracteristici, pe aceeași piață, ar trebui să-l vândă cu același preț. Se lucrează cu da­te statistice și se ajunge la un interval de preţ, aşa încât tranzacția aceasta cu pa­hare evaluate la 2 lei ar trebui să fie un­deva între 1,5 lei și 2,5 lei, de pildă. Din păcate, evalurile cu care lucrăm nu sunt extraordinar de fixe, ci se dau niște in­ter­vale: prețul pentru tranzacție trebuie să fie în acest interval, că este puțin mai sus sau puțin mai jos, bineînțeles că firma are decizia în propria sa mână unde dorește să așeze prețul respectiv. Cam asta ar fi teo­ria din spatele prețurilor de transfer, să găsim niște prețuri sau tarife com­para­bile făcute de companii care nu sunt le­gate între ele.

 

În esenţă, multinaţionalele aduc mai mulți bani în economie. S-au creat afaceri in­dus­triale, agrare sau servicii, au apărut mai mul­te locuri de muncă, s-au plătit mai mul­te impozite la stat cu care vor fi sus­ți­nu­te cheltuielile cu serviciile publice. Exis­tă o competiție globală pentru atragerea de investiții. Toate țările din lume își do­resc să aibă investiții străine. Pe de altă par­te, se pot folosi mai bine investițiile stră­ine, dacă sunt canalizate pe niște do­menii productive. Adică, decât să atragi investiții să se facă un cazinou în Ro­mâ­nia, cred că este mai bine să se investească în­tr-o fabrică ce va produce ceva și va vin­de mai departe mașini, utilaje, cărți sau mai știu ce va produce respectiva fabrică. De ce? Pentru că se creează o valoare adău­gată aici, în România.

 

* Partener, Deloitte.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22