Euroiudaica 2007

AUREL VAINER*

Disponibilitatea catre lumea exterioara

Prezenta evreilor pe scena romaneasca si europeana n-a fost insignifianta. Dimpotriva, sunt numeroase participari remarcabile la dezvoltarea civilizatiei, la tot ceea ce inseamna istoria continentului european.  Personalitati ale lumii evreiesti din Romania sunt cunoscute si recunoscute pe plan national si international. Luati cele mai diverse domenii si e imposibil sa nu gasim cel putin 5 nume de personalitati din randul evreilor.

Ce este festivalul Euroiudaica? Schimb de idei si de opinii (mese rotunde, dezbateri, dialoguri), prezenta vizuala evreiasca in Romania si Europa (expozitii), spectacole de teatru, muzica si film foarte bine cotate pe plan national si international.

De unde pana unde Euroiudaica la Sibiu? Ca locuitori ai acestei tari, nu puteam sa fim indiferenti la proclamarea pentru prima data in istorie a unui oras din Romania drept Capitala Culturala Europeana. Euroiudaica este un festival al culturilor, artelor si traditiilor evreiesti, evreiesti cu impact in Romania si in Europa. Sunt convins ca am contribuit la ceea ce noi credem ca este cea mai buna arma de lupta impotriva antisemitismului: disponibilitatea noastra catre lumea exterioara, neevreiasca. Suntem gata sa ne infatisam cum suntem in mod real, de la religie pana la traditii, cultura si arta. Nu avem nimic de ascuns si nu dorim neaparat ca cineva sa ne urmeze exemplul, dar vrem cu adevarat sa aratam cine suntem, in lumina cea mai autentica, fara nici un fel de idei preconcepute.

 * Presedintele  Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania

Stetl-ul si lumea sa

Participantii la aceasta masa rotunda s-au intors in timp si au vorbit despre stetl - targul evreiesc si lumea lui patriarhala.

Leon Volovici: A fost o initiativa foarte buna de a dedica o masa rotunda acestui fenomen central al vietii evreiesti din Centrul si Estul Europei: targusorului evreiesc, stetl-ul. Acesta este extrem de important pentru viata sociala si economica a comunitatilor evreiesti traditionale, are o mare importanta pentru viata spirituala si culturala, pentru tot ce tine de creativitatea lumii evreiesti si de cultura idis. Stetl inseamna cultura idis sub toate aspectele, inclusiv in evolutia istorica a acestui concept de orasel evreiesc.

 Stetl este un cuvant in limba idis, vine de la cuvantul shtot, care insemna oras, la origine un cuvant german (Städtle). Deci, stetl este un oras mic, un targ. In idis, daca ai spus stetl, ai spus implicit ca e vorba despre o localitate preponderent, daca nu chiar exclusiv evreiasca, si activitatea acestei comunitati este trasata dupa un tip de mentalitate, de viata religioasa, de viata sociala si culturala a evreilor din Centrul si Estul Europei. Fenomenul a inceput in secolele XV-XVI in Polonia si Lituania, s-a extins spre Ucraina, Belarus, Slovacia, chiar si in Ungaria, in Galitia, apoi in Bucovina si in Basarabia, ajungand in Moldova si in Muntenia intr-o anumita masura. Cum s-au format aceste targuri? Ele au pornit din initiativa marilor nobili si latifundiari. In Polonia, nobilii aveau orase intregi in proprietate. Pentru dezvoltarea agriculturii si a comertului in aceste zone, au stimulat asezarea evreilor, care aveau traditie in mestesuguri si comert. Fenomenul extraordinar, uimitor al targului evreiesc, al acestui stetl, este extraordinara lui creativitate in domeniul religios, in domeniul cultural, al muzicii traditionale. Principalele valori morale ale acestei lumi sunt piosenia religioasa evreiasca si, in acelasi timp, o relatie anume cu cei din jur, intelegere, bunatate, ajutor reciproc, filantropie. Viata religioasa evreiasca este bazata pe invatatura. Targul este stratificat social: are elita, saracimea, clasa lui de mijloc, dar ceea ce ii uneste, in afara de viata religioasa care determina ierarhia si continutul vietii de fiecare zi, este invatatura. Cultul acesta al invataturii, al educatiei, al studiului religios in primul rand, apoi al studiului in general s-a nascut in aceste heder-uri (scoli) religioase. Un alt loc important al acestui targ este piata, locul schimburilor, nu numai comerciale, ci pentru tot ce tine de socializare, de intalniri, de schimburi de produse. Aici este locul principal in care evreii din targ se intalnesc cu populatia din jur, cu neevreii, fie ca e vorba de ucraineni, de polonezi, de romani s.a.m.d.

Acest stetl a intrat si el in prefaceri, odata cu modernizarea. Cand trenul a ajuns in stetl are loc o intreaga revolutie a vietii, pentru ca se face legatura mai usoara cu lumea din afara, cu orasele mai importante, dar, in acelasi timp, se produc elementele de disolutie lenta a vietii traditionale religioase evreiesti.

Harry Culler: In Romania au existat, potrivit statisticii Congresului Mondial Evreiesc, 4.000 de localitati rurale si semiurbane in care au locuit evrei. Dintre acestea, stetl-uri nu pot fi numite decat cele care adaposteau de la 15 familii in sus. Osmoza dintre evrei si neevrei in localitatile respective era pronuntata. Daca, din cele circa 4.000 de localitati rurale in care erau evrei, pot fi considerate jumatate stetl-uri e deja impresionant. Evreimea din Romania locuia cam intr-un procent de 30% in asemenea localitati. In rest, locuiau in mediul urban de nivel mediu si in orasele mari. Ma refer la secolul XIX , apoi la secolul XX, la interbelic si la ce s-a mai intamplat dupa razboi.

In 1956, am propus o tema de cercetare: Evreii din localitatile mijlocii ale Moldovei, de la Radauti-Prut, trecand pe valea Siretului, pe valea Bistritei, apoi pana pe la Focsani. A rezultat un material de cercetare din care se poate si astazi constata ca, la momentul 1956, evreii retraiau atmosfera stetl-ului din interbelic, dar o retraiau intr-o forma rezumata si individuala. Ce faceau evreii? Aveau meserii sau indeletniciri evreiesti, dar cu deosebiri zonabile apreciabile. In Viseul de Sus baza era lemnul: evreii erau si carutasi,  si transportori ai materialului lemnos, aveau fabrici de cherestea. Populatia locala isi aducea aminte ca evreii erau meseriasi buni: croitori, cismari, tinichigii, uneori si facatori de clopote. Daca din 40 de negustori 5 erau sarlatani, se spunea ca toti jidanii sunt sarlatani, insa, in realitate, memoria colectiva retinea ca, pana nu au venit evreii, nu erau magazinele bine aprovizionate.

Carol Iancu: Incep printr-o fraza care este foarte frumoasa si ii apartine lui Isaiah Berlin: "evreii au avut prea multa istorie, dar prea putina geografie". Evreii au fost si sunt poporul cel mai urbanizat din lume. Tot sociologii s-au aplecat asupra acestui fenomen. Spatiul reprezinta ceva extrem de important in istoria evreiasca. Stetl-ul nu este ghetou si asta este marea diferenta fata de comunitatile evreiesti din Europa de Vest, chiar incepand din Evul Mediu. Fenomenul stetl este legat de doua lucruri: de Europa de Rasarit si de limba idis.

Aurel Vainer: Acum 75 de ani m-am nascut intr-un targ moldovean, se numea Stefanestii Botosanilor; dupa unii istorici, acolo s-au asezat primii evrei veniti in Moldova. Deci am deschis ochii intr-un stetl. Atat cat am putut, primul meu contact cu ochii deschisi, cu putina perceptie a fost intrarea la heder la 3 ani. Valoarea heder-ului a fost exceptionala in formarea evreului. Un copil evreu care incepe educatia la 3 ani si vine la scoala primara la 6 ani jumate sau 7 ani si stie un alfabet are de acum un capital foarte mare.

Vis-à-vis de casa mea era sediul resedinta rabinului judecator: el facea cununiile, el dadea actele, la el se venea dupa sfaturi administrative. Mai era o Curte rabinica, un pol de atractie nu numai pentru populatia evreiasca. La Curtea rabinica am vazut pentru prima data parchet pe jos. Apoi, baia comunala era o institutie obligatorie a unui stetl. Igiena minima se realiza prin aceasta baie evreiasca, care a avut un rol civilizator. Apoi a aparut scoala. Pentru noi a fost un foarte mare lucru. Noi am avut in Stefanesti o scoala romano-israelita. Era o introducere in doua lumi, foarte sistematica. La sfarsitul fiecarui an de studiu dadeam examen cu o comisie de invatatori de la scoala romaneasca. De regula, acesti invatatori si foarte multi crestini din stetl stiau idis. Deci era o viata inchisa cu anumite ferestre deschise, mai largi sau mai stramte. Cum influenteaza orasul mare viata stetl? Incep sa plece tineri la orase. Invata la Botosani, invata la Iasi si, venind de acolo in vacante, aduc noutatea, aduc reforma.

Andrei Oisteanu: As vrea sa subliniez rolul de agent al modernizarii societatii românesti pe care l-a avut evreul din stetl. Într-un fel, el a fost motorul capitalismului românesc. Cum stim, doctrina crestin-ortodoxa este mai putin dotata din punct de vedere cultural (si cultual) pentru mentalitati si activitati capitaliste. Nu întâmplator Eminescu, care era un conservator, un antiliberal, a avut (dintr-o perspectiva economica) si o pozitie antievreiasca. Pentru el, evreul era parazit si speculant. Marea majoritate a evreilor erau mestesugari, mici comercianti, camatari sau aveau profesii liberale. Toate institutiile capitalismului - dobânda, arenda, mestesugul, comertul, carausia, piata libera (iarmarocul - un idisism) - au fost puse în miscare de evreii din stetl, de comunitatile evreiesti în general. Prin 1912, Caragiale propunea românilor antisemiti sa-si imagineze un experiment utopic, dar simptomatic: daca ar disparea evreii din târgusoarele românesti, acestea ar pieri din punct de vedere economic. La sfârsitul secolului al XIX-lea, mentalitatile si moravurile comunitatilor din stetl au migrat odata cu evreii în cartierele evreiesti din marile orase sau chiar în America, vazuta ca un stetl ceva mai mare: "A stetl is America, / Just a litle biger", cântau muzicantii klezmer originari din Europa de Est.

Liviu Rotman: Trebuie sa ne punem problema stetl-ului ca parte a constructiei europene, ca o contributie la acest edificiu. Este foarte interesant de vazut aceasta contributie a structurii de gandire, a institutiilor stetl-ului.

Mariuca Stanciu: Un grup de studenti la istorie de la Universitatea din Iasi au intreprins un mic proiect relativ la cimitirul din Stefanesti, care se afla intr-o stare deplorabila. Au luat in evidenta toate biletele, aflate in diferite stari de descompunere, din diferite perioade. Ultimele bilete in idis, care se termina in anii ‘60, aveau ca dorinta sa vina mai repede cartea aceea postala care sa contina aprobarea de plecare in Israel. Apoi, pana in anii ‘90, limba si dorintele se schimba: puneau bilete si romanii crestini, care stiau ca rabinul e facator de minuni.

Ditza Goshen: Trenul care vine la stetl este instrumentul care vehiculeaza toata deschiderea targusorului inspre civilizatie, noutate si laicitate. Trenul  produce cea mai mare schimbare in acest stetl evreiesc, pentru ca readuce matriarhatul, scotand o patura de barbati din casa pentru o perioada. Ramane familia condusa de mama si, in felul acesta, se schimba tot nucleul societatii targusorului, care va fi mai departe pregatit pentru ulterioarele schimbari. Trenul a constituit pentru societatea evreiasca cam ce este Internetul astazi.

Moshe Idel: Stetl-ul trebuie vazut si ca o actualizare a unei viziuni spirituale. De fapt, viata in stetl poate fi rezumata intr-o singura expresie: existenta compacta. In marile orase, evreii s-au risipit. In Israel avem o alta forma de existenta evreiasca. Stetl-ul este o manifestare speciala est-europeana a unei forme de existenta evreiesti care a contribuit la accentul despre invatamant, care a devenit foarte important printre evreii urbani care s-au risipit. Evreii urbani au dus cu ei textul, interpretarea si interesul pentru studiu, care nu se regasesc in alte forme de existenta evreiesti.

Centenar Mihail Sebastian

masa rotunda

Leon Volovici: Nu o sa facem o reconstituire informativa privind viata si activitatea lui Mihail Sebastian, pe care cei prezenti aici le cunosc, ci  o sa propunem cateva reflectii din unghiuri diferite privind semnificatia operei lui, atat pentru literatura romana, cat si pentru viata intelectuala evreiasca din Romania, inclusiv felul in care este el receptat aici si in Israel.

B. Elvin: Sebastian este un scriitor cu un spirit foarte european. Acest lucru se observa in primul rand prin gandirea lui, care e una rationalista, intemeiata pe spirit critic, care crede in valorile individualitatii, opunandu-se cat se poate spiritului gregar. Din acest punct de vedere se poate spune ca el a fost printre cei dintai care au facut raportari la cultura universala. El este primul care vorbeste despre meritele literaturii lui Alberto Moravia, Albert Camus, Italo Svevo, J. Joyce si altii, intr-o epoca in care aceste nume nu erau de circulatie. De altminteri, tot ceea ce a scris este o raportare permanenta la valorile culturii europene. Observ apoi ca un scriitor are, inainte de orice, o sensibilitate care il defineste. Dincolo de valoarea literara a operei ramane sunetul distinct al acestei sensibilitati. Pentru mine, din acest punct de vedere, Sebastian ramane poate cel mai reprezentativ scriitor din generatia lui, care s-a opus cu egala tarie si mai ales cu o expresivitate fara egal atat nazismului, cat si comunismului. Aceasta democratie il caracterizeaza si ea intra in spiritul european, dar este mai ales o marca, o pecete a unei individualitati scriitoricesti care il inalta foarte sus. Mi-as mai ingadui sa semnalez actualitatea aproape a fiecarui rand pe care le-a scris Sebastian. Am uneori sentimentul ca paginile lui sunt scrise ieri.

Stefan Cazimir: Marturisesc din capul locului ca particip la acesta dezbatere-evocare cu un sentiment de ezitare, daca nu cumva cu un sentiment de jena. De unde emana aceasta stare de spirit? Din teama ca, participand la centenarul lui Sebastian, as intra in conflict cu spiritul lui. Sebastian este autorul unui articol intitulat Centenarul, publicat in ziarul Cuvantul la 17 noiembrie 1927. Va voi cita cateva enunturi din acest articol: "Centenarul este si mai mult, si mai putin decat un bilant. Este o rafuiala. 100 de ani, evident, cifra nu are virtuti fatidice, dar se impune prin rotunjimea ei comerciala, ea putand sa macine, sa farame si sa uniformizeze. Un centenar e o lichidare. Centenarul consuma si epuizeaza. Centenarul unei opere este ciopartirea ei. Totul se face cu o minutioasa exactitate, cu o dezolanta precizie de birocrat, cu o graba febrila care pare sa razbune asteptarea indelungata a opiniei publice. Si pe urma, dupa ce in sfarsit formula a fost stabilita, dupa ce rafturilor istoriei li s-a adaugat inca un numar, dupa ce dictionarele enciclopedice au insemnat inca o urma de viata si in tablele de valori s-a inseriat inca un nume, limitat intre legile ierarhiei, o tacere grea cat vesnicia si dezolanta cat uitarea coboara oportun. Iar calendarele se rasfoiesc in cautarea viitoarei comemorari. Centenarul este cea mai mortuara dintre sarbatori. Si cea mai perfida."

Cum am putea sa facem ca acest centenar sa nu devina o rafuiala, sa nu fie o lichidare, sa nu se transforme intr-o ciopartire, sa nu fie cea mai mortuara si cea mai perfida dintre sarbatori? Nu sunt capabil sa dau un raspuns.

Geo Serban: Mi-am amintit de cele cateva pagini extrem de dense din punct de vedere afectiv dedicate de Sebastian Sibiului. Nu m-am putut stapani sa nu am senzatia ca umbra lui Sebastian este undeva deasupra noastra, tocmai pentru ca a demonstrat, in acele pagini din Accidentul, o legatura sentimentala cu Sibiul, el, care n-a facut toata viata decat sa-si clameze dragostea nesfarsita pentru Braila si Dunare.

Cartea lui la care tinea cel mai mult este De doua mii de ani - o spune singur in Jurnal: cand era in stare euforica (terminase Steaua fara nume, urma sa se joace, era febra pregatirii), el scoate din biblioteca De doua mii de ani si citeste. El tinea foarte mult la acest De doua mii de ani, pe care il dorea tradus la Paris. Unul dintre visele lui era sa ajunga la Paris, avand in geanta traducerea facuta de el insusi. Unul dintre vise, pentru ca celalalt vis era sa scrie o carte despre Europa, in perspectiva experientelor acumulate in timpul razboiului.

Nico Nitai: Pentru Sebastian, care mi-a fost profesor in timpul razboiului la scoala evreiasca, probabil ca este o tradare ca eu m-am dus in partea teatrului, pentru ca el ma destinase literaturii. Fratele lui mai mic a spus ca el ura actorii. Nu este adevarat, el ura cabotinismul din teatru. Cred ca Sebastian este unul dintre cei mai complecsi autori din Romania, cred ca Jurnalul lui a dezvaluit asta, iar publicistica lui e extraordinara - ma gandesc cum as putea sa o transform intr-un spectacol. Dar ce l-a facut celebru in lume este teatrul lui si pentru asta ii sunt foarte recunoscator. El a ales ca personaje niste oameni complet diferiti de personajele lui de roman: niste refulati sociali, poate si sexual, intr-o anumita masura, oameni respinsi de societate, oameni cu vise, pe care societatea nu-i primea. Faptul ca a reusit sa-i faca atat de prietenosi fata de public este marea lui maiestrie.

Andrei Oisteanu: Mie mi-a revenit rolul cel mai delicat, acela de a vorbi despre relatia dintre Mihail Sebastian si Mircea Eliade. Exista o fotografie exceptionala, care se afla în arhiva Muzeului National al Literaturii Române, cu un grup de tineri în jur de 25 de ani, fericiti, aflati în Bucegi, la Pestera Ialomicioara, într-un "joc de-a vacanta". Realizata prin 1932, în poza îi descoperim pe Sebastian, rezemat în baston, în stânga, pe Eliade asezat în centru, pe Haig Acterian, Mihai Polihroniade, Marietta Sadova, Floria Capsali. Un evreu, un român, un armean, un grec s.a.m.d. Era un tip uzual de grup de prieteni în Bucurestiul interbelic. Când se vorbeste de orase tolerante si multietnice în România Mare, de regula se dau ca exemple Timisoara, Cernauti, Braila. Se uita Bucurestiul, care a fost si el un oras multietnic, multicultural, multilingv, multiconfesional.

Anii ‘20 si începutul anilor ‘30  urmau miraculoasei date de 1 decembrie 1918. "România are atâta noroc - declarase ironic P.P. Carp - ca nu mai are nevoie de politicieni". România Mare traia o scurta perioada cvasi-paradisiaca, cu o generatie de tineri intelectuali care, pentru prima data în istorie, nu mai avea de îndeplinit vreo misiune istorica, cum credea Mircea Eliade. O "perioada amniotica", cum a numit-o I.P. Culianu, referindu-se la starea fatului în uterul matern. În termenii lui Eliade, "teroarea istoriei" actiona mai blând. Ca atare, si "boicotarea istoriei" putea fi aplicata mai blând. Probabil ca tocmai lipsa unei misiuni nationale comune (sau macar a unui pericol comun, care sa fi generat sindromul "cetatii asediate") a atomizat societatea si a dus la brutala "alungare din Paradis" si la esecul politic cunoscut.

Prietenia dintre Eliade si Sebastian a fost deosebita, nu numai prin profunzimea ei, dar si prin modul accidentat si reliefat în care s-a manifestat. O prietenie dostoievskiana, daca n-ar fi si eugenionesciana. Pentru ca, la un moment dat, în jurul lui Sebastian-Béranger, România se rinoceriza, în cercuri concentrice, atingând ultimul si cel mai intim cerc - cel al prietenilor. În 1934, dupa aparitia romanului De doua mii de ani…, cu infama prefata semnata de Nae Ionescu, Mircea Eliade îi ia public apararea prietenului sau Sebastian în pofida mentorului lor comun Nae Ionescu. Dar lucrurile evolueaza cu repeziciune. În anii 1936-’38, prietenii lui Sebastian, taceau sau schimbau vorba atunci când el intra în încapere. Doar cîinele prietenilor - singura fiinta neinfestata de morb - se bucura la vederea lui.

 "Suntem în plina disolutie a prieteniei noastre", scrie Sebastian în Jurnal despre relatia lui cu Eliade. "Nu ne vedem zile de-a rândul - si, când ne vedem, nu mai avem ce sa ne spunem" (25 martie 1937). În decembrie 1937, Sebastian simte ca e pe cale sa-si piarda toti prietenii, inclusiv "prietenul cel dintâi si cel din urma, Mircea" (19 decembrie 1937). Într-adevar, atunci, cu câteva zile înainte de alegeri, aparuse faimosul text malign De ce cred în biruinta miscarii legionare, semnat de Eliade în publicatia de extrema dreapta Buna Vestire. Lungi si aprinse, disputele politice dintre ei nu reusesc sa lamureasca lucrurile. "sMirceat nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar exista naivitati asa de catastrofale", conchide Sebastian în Jurnal (2 martie 1937).

În vara anului 1942 Mircea Eliade vine în Bucuresti de la Lisabona, cu un mesaj de la Salazar la Ion Antonescu. Va fi ultima lui vizita în tara. Eliade se vede cu toti prietenii sai, mai putin cu Mihail Sebastian. Acesta este ravasit: "Mircea Eliade e în Bucuresti. Se întelege, n-a cautat sa ma vada si n-a dat nici un semn de viata. Altadata mi s-ar fi parut odios: ba chiar imposibil, absurd. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevarat, nu am nimic, absolut nimic nici sa-i spun, nici sa-l întreb" (23 iulie 1942).

În mai 1945, la aflarea mortii lui Sebastian, Eliade - înca la Lisabona - îsi noteaza la rândul sau în Jurnal: "Vestea ma emotioneaza prin absurdul ei. Mihai a trait, fara îndoiala, o viata de câine în acesti ultimi cinci ani. A scapat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagarele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat dupa lovitura de stat din 23 august. A vazut caderea Germaniei hitleriste. Si a murit printr-un accident de circulatie, la 38 de ani!... Îmi amintesc prietenia noastra. În visurile mele, sMihait era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi facut Bucurestiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simtit aproape. Am câstigat enorm din prietenia lui. Contam pe aceasta prietenie, ca sa ma reîntorc în viata si cultura româneasca. Si acum - s-a dus, calcat de o masina! Cu el, se duce înca o bucata buna, si foarte frumoasa, din tineretea mea. Ma simt si mai singur" (29 mai 1945). Peste vreun an, la Paris fiind, Eliade reia subiectul tot în Jurnal: "Nu ma voi consola niciodata ca nu l-am revazut  spe Mihait în august 1942, când m-am întors, pentru o saptamâna, la Bucuresti. Mi-era, atunci, rusine de mine - consilier cultural la Lisabona - si de umilintele pe care le îndura el, pentru ca se nascuse si voise sa ramâna Iosif Hechter. Acum, ma zbat, inutil, în iremediabil" (11 octombrie 1946).

S-a vorbit mult de ce nu l-a vizitat Eliade în vara anului 1942 pe Sebastian. Unii au considerat ca din antisemitism. Eliade însusi, într-o scrisoare catre Gershom Sholem, în 1971, rugat sa dea explicatii, i-a spus ca se simtea urmarit de agenti ai Gestapo si ai Sigurantei si ca nu a vrut sa îi puna pe urmele lui Sebastian si sa-i provoace un necaz în plus. În fragmentul de Jurnal citat mai sus, cred ca Eliade a marturisit adevarul. De fapt, Mircea Eliade se simtea rusinat si responsabil, ca parte a unui regim care îl discrimina si îl anihila civic pe Sebastian. În cultura româna sunt multe mari personalitati, dar nu sunt multe mari prietenii între personalitati.

Mihai Gheorghiu: Sebastian a parut, pana la aparitia Jurnalului, un scriitor marginal. Dupa aparitia Jurnalului lucrurile se schimba, e un trend pozitiv in ceea ce priveste rolul si statura lui Sebastian. Cu atentie judecat dinainte, Sebastian isi putea dezvalui aparenta marginalitate. De fapt, el face parte din canonul culturii romane interbelice. Sigur ca lucrul asta devine pregnant dupa Jurnal, dar extraordinara sa publicistica estetica, de istorie si critica literara si nu mai putin publicistica privind politica internationala, dezvaluiau in Sebastian un autor important. Fotografia despre care vorbea A. Oisteanu este extraordinara, aratand acest grup inainte ca el sa se dezmembreze, inainte ca aceasta comunicare sa nu mai fie posibila in societatea interbelica. Si, din acel moment, marginalitatea, de data asta efectiva, sociala il face un martor extrem de important.

Ditza Goshen: In Israel Sebastian nu a fost cunoscut deloc pana la publicarea Jurnalului de catre Leon Volovici. Sebastian nu a fost ignorat, nu a fost interzis, ci pur si simplu a fost necunoscut. Publicarea Jurnalului a fost piatra de hotar de la care a inceput interesul intregii lumi catre continutul Sebastian. Fiica mea a citit Jurnalul in ebraica si imediat a inceput sa se intereseze de o serie de lucruri pe care le auzise latent in discutiile noastre de familie de-a lungul anilor.

Moshe Idel: Cred ca integrarea lui Sebastian in cultura israeliana este mai complexa, pentru ca un fenomen similar s-a intamplat si in cazul lui Fundoianu. In departamentul meu de la Ierusalim, unde se studiaza gandirea ebraica, niciodata nu s-a studiat Fundoianu, care a scris o carte despre gandirea ebraica. Cred ca problema este situatia culturala in Israel, unde viziunea central-europeana a fost foarte puternica. Care au fost sursele de baza ale gandirii israeliene despre iudaism? Sursele au fost germane - Buber, Sholem, oameni care au dat tonul. Acum s-a mutat totul din Europa Centrala in America. Poate ca generatia viitoare, cand populatia israeliana de origine rusa va avea o influenta mai mare, o sa vada o reintoarcere a ganditorilor sau autorilor de origine est-europeana.

G. Mosari: Sebastian nu a fost foarte bine primit in Israel din cauza unor scriitorilor ebraici care, in general, refuza sa primeasca literatura altor state. Cred ca trebuie sa facem mai mult pentru propaganda literaturii de limba romana, prin traduceri in ebraica si raspandire prin televiziune si alte mijloace.

Liviu Rotman: In momentul de fata, din legaturile mele cu studentii, impactul Jurnalului este extraordinar. Nici o lucrare pe care o recomand in bibliografie nu are asa un impact, succes si dorinta lor de a o comenta, de a face referate, decat Jurnalul lui Sebastian. De aceea, cred ca publicarea lui este un fapt exceptional, care a avut un impact asupra societatii romanesti, nu numai pentru azi, ci pentru maine, pentru niste oameni care vor fi lideri de opinie.

Carol Iancu: L-am intervievat pe Alexandru Safran chiar in ultima saptamana a vietii sale si unul dintre ultimele lucruri pe care mi le-a povestit este cum a participat la inmormantarea lui Mihail Sebastian. In ciuda pozitiei sale de sef rabin, el a insistat sa participe la slujba religioasa si sa-l conduca pe Sebastian pe ultimul drum.

Doi savanti evrei in dialog

Solomon Marcus este profesor universitar, doctor in matematica, remarcandu-se, de asemenea, in domenii precum informatica teoretica, semiotica, poetica, filozofia si istoria stiintei.

Ion Ianosi este scriitor si eseist, profesor de filozofie si estetica, teoretician, autor de monografii, traducator si recunoscut specialist in filozofia si literatura rusa.

Dialogul dintre cei doi profesori, moderat de Leon Volovici, pune in lumina conditia de evreu a savantului roman in doua zone geografice diferite: Moldova si Ardeal.

Ion Ianosi: Cel mai recent text al lui Solomon Marcus, pe care l-am citit acum trei zile in revista Academica, se cheama Diversitatea ca sursa de conflicte. Intre noi sunt cateva diversitati, nu stiu daca vor fi si conflicte.

Prima diversitate intre noi doi e ca dansul e din Bacau si eu sunt din Brasov, ceea ce e o mare deosebire. Avem un background in mare masura diferit. A doua diversitate e chiar sursa de conflicte in ceea ce ma priveste, pentru ca eu nu ma pricep la matematica, domeniul de stricta specialitate al dumnealui. Dansul se pricepe in mare masura la ceea ce fac eu, istoria culturii, istoria literaturii.

Solomon Marcus: Desi am trait in Bacau doar 19 ani dintr-o existenta care pana acum insumeaza peste 82 de ani, pot sa spun ca nici unul dintre momentele de tensiune pe care le-am trait dupa ce am parasit Bacaul nu s-a ridicat la gradul pe care l-au avut cele de la Bacau. Primul moment de tensiune major l-am trait in 1937, la 12 ani. M-am aflat in fata unei situatii conflictuale care, de fapt, explica toata evolutia mea ulterioara. Traiam aproape cu tragism momentul iesirii din copilarie, care mi s-a parut o lume mirifica. Atunci am gasit in casa parinteasca o serie de carti si de reviste, literatura si filozofie, care pur si simplu m-au imbolnavit de patima lecturii. Pe de alta parte, la scoala m-am trezit corigent si pe urma repetent exact la materia pe care o indrageam cel mai mult, limba si literatura romana. Am ramas repetent pentru ca n-am fost in stare sa recit pana la capat poezia Randunel, care incepea asa: "Din calatoria-i lunga/ Randunel se-ntoarce acasa". Tatal meu nu mai dorea sa ma dea la scoala, ar fi trebuit sa repet clasa. Am avut norocul unui frate care, peste vointa tatalui meu, m-a inscris sa repet clasa a doua de gimnaziu. Tot atunci, in 1937, incepusera la Bacau unele miscari de extrema dreapta care se manifestau foarte vizibil la scoala. Pana prin 1935-’36 atmosfera in Bacau era foarte linistita. O convietuire aproape exemplara intre nationalitati: romani, evrei, bulgari, turci, armeni. Lucrurile s-au complicat incepand cu 1937, ca sa explodeze in 1939-1940, cand tocmai dadeam un examen foarte riguros de admitere in clasa superioara de liceu, clasa a V-a. Am reusit la acel examen, dar exact in acea vara a aparut decretul prin care evreii nu mai puteau sa studieze in scolile de stat.

Ion Ianosi: Si eu am stat tot 19 ani la Brasov, numai ca 3 ani mai tarziu. Brasovul era multietnic, multicultural, multilingvistic si mi-am notat o mica statistica. Sasi, romani, unguri: cate 10.000 in 1880; 13.000, 19.000, 23.000 in 1930; 16.000, 50.000, 15.000 in 1941. Creste ponderea populatiei romanesti in perioada interbelica, dar ramane foarte puternica ponderea populatiei sasesti si unguresti. In privinta populatiei evreiesti, Brasovul arata asa: in 1880 - 600, in 1930 - 2.000, in 1945 - 4.000, in 1946 - 6.000 (au venit refugiati), in 1976 - 820, acum 272 + 25 in imprejurimi. Deci, prima observatie e ca eu am crescut intre romani, unguri si sasi. Limbile vorbite la mine acasa erau maghiara si germana. Eu provin dintr-o familie instarita, dintr-o burghezie medie, dar care a pierdut treptat tot. Bunicul meu a fost director general la o mare inteprindere de exploatare forestiera din secuime, celalalt bunic a fost inginer-sef la aceeasi inteprindere. Toti erau de provenienta austro-ungara. Legionarii au intrat la tatal meu si i-au rechizitionat toate cele patru magazine. Cu pistolul la tampla, a iscalit ca le da de buna voie; niciodata nu s-a pus problema de a primi inapoi ceva, nici dupa infrangerea rebeliunii si nici ulterior. Am fost scosi din marea casa a bunicului meu si mutati la periferie. Dintr-o burghezie instarita pot sa spun ca am ajuns saraci.

In Brasov, marile conflicte cu evreii au aparut in ‘39-’40. In ‘39 deja nu m-au primit in liceu, ci numai intr-o scoala comerciala, in ‘40 am fost eliminati din toate scolile. S-a facut o scoala evreiasca de meserii, unde nu am invatat nimic in timpul razboiului. Solomon Marcus mi-a spus ca ei umblau cu steaua galbena. Noi n-am umblat niciodata cu stea galbena. Am avut un real noroc pentru ca granita trecea la zece kilometri de Brasov. Daca am fi stat la Sf. Gheorghe sau la Covasna, unde au lucrat bunicii mei, eram terminati, pentru ca era zona cedata lui Horthy. Noi am ramas in zona romaneasca si nu am trait tragedii comparabile cu basarabenii, cu moldovenii. Eu nu cunosc deportare care sa fi avut loc, cu o singura exceptie, dar exceptia aceea era politica. Din mediul pe care-l cunosc a fost munca fortata, multa, dar viata a ramas.

Solomon Marcus: Existenta mea personala in perioada razboiului reflecta fidel istoria acestui razboi in fazele ei succesive din 1940 pana in 1945. Pentru ca a fost initial faza cea mai grea, faza in care la Bacau se spunea ca evreii se urca pe acoperisuri si le fac semne bolsevicilor unde sa bombardeze. Ca urmare, aveau loc tot timpul perchezitii. In orice moment te puteai astepta ca vine o echipa care sa-ti perchezitioneze casa si nu era nevoie sa-ti gaseasca carti rusesti, era suficient sa-ti gaseasca carti de autori francezi sau englezi ca sa te declare bolsevic. Si-n acele conditii a trebuit sa ardem pur si simplu nenumarate carti pe care le aveam in locuinta, de teama ca, vazandu-ne cu ele, vom fi sanctionati si deportati. Aceasta era atmosfera in care am fost obligati sa purtam steaua galbena, care nu se purta nici la Bucuresti, nici la Brasov. A purta steaua galbena insemna ca existenta de fiecare zi era inevitabil sub semnul unor surprize de tipul: dupa ce stateai la coada la paine trei sferturi de ora, venea cineva, te tragea din rand si te punea la coada cozii, ca in locul tau sa ajunga mai repede si sa cumpere painea cel care nu avea stea galbena. Anul 1940 m-a gasit la varsta de 15 ani, bun de fi luat la munca obligatorie. Am fost luat intai la un detasament militar la poligonul din Bacau si pe urma dus la munca obligatorie in varianta grea: Detasamentul II grinzi-beton Doaga-Putna. Trebuia sa purtam grinzi de beton pe bratele noastre si, daca se intampla ca o grinda sa-ti cada, iti nenorocea picioarele, erai terminat. Aceasta era conditia in care traiau elevii la Bacau in perioada primilor 2 ani ai razboiului, pana spre sfarsitul anului 1942. Dupa care a urmat schimbarea de la Stalingrad, situatia s-a mai imbunatatit, in sensul ca munca obligatorie nu mai era atat de dura. Pe mine august 1944 m-a prins cu munca obligatorie la o boiangerie din orasul Bacau: in fiecare zi, la anumite ore, impingeam pe strazile Bacaului o roaba cu haine care trebuiau sa fie duse la curatat sau care erau curatate si eram fericit ca nu mai caram beton la Doaga.

Ion Ianosi: Eu in anii de razboi nu am facut altceva decat am citit carti de literatura si de eseistica. Tatal meu a facut munca obligatorie, eu nu am facut, fiindca eram prea mic. Eu am citit fara incetare in acei ani de adolescenta si am ascultat muzica. Asta a influentat decisiv optiunea mea intelectuala.

Solomon Marcus: In vara lui ‘44, cu o luna inainte de sosirea trupelor rusesti in orasul Bacau, am fost arestat, impreuna cu doi prieteni, surprinsi de un soldat pe o banca publica, pentru ca discutam despre partizani. Toata lumea vorbea despre partizanii pe care-i lanseaza bolsevicii in spatele frontului. Dar noi discutam de partizanii... geometriei euclidiene! Era momentul in care eu m-am apropiat de matematica. Dar nici sub comunism n-au lipsit situatii foarte critice legate de evreitate, chiar daca nu erau cunoscute ca atare. In anii ‘50 erau momente foarte dificile pe care le-am parcurs, cand salvatorii mei au fost profesorii de matematica de la facultate, pentru ca primisem diagnosticul de tradator care preda titoistilor secretele Romaniei.

Am manifestat tot timpul si azi ma simt solidar cu toti care au suferit ca si mine din cauza acestor discriminari. Cred ca asa se face istoria, asa se face cultura, prin solidaritate intelectuala si prin lupta impotriva discriminarilor nefaste.

Crestinism si Iudaism

Doua mari religii provenite din aceleasi izvoare, in dezbaterea publica prilejuita de dialogul de inalt nivel intelectual dintre savantul evreu Moshe Idel si savantul roman Andrei Marga. Publicam in continuare fragmente din interventiile celor doi intelectuali.

Andrei Marga: Cautarea fundamentului Europei este cale a elucidarii identitatii europene. Nu putem identifica o identitate europeana (fie ca vom concepe identitatea drept constiinta de sine, fie ca o concepem ca retea de interactiuni) fara recurs la "origini" si, prin aceasta, la istoria europeana.

În contextul unei lungi istorii a eforturilor de a deriva Europa dintr-o singura determinatie sau sursa (catolicismul la Novalis, constiinta libertatii individuale la Hegel, preeminenta individului în organizarea vietii la Coudenhove - Kalergi, cultivarea reflectiei radicale la Patocka, a holomerului la Noica si altele), odata cu Nietzsche optica s-a schimbat benefic. Europa nu mai este derivata dintr-o o singura traditie, ci din multiple: cultura greaca, crescuta din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu crestin al acestora, crestinism purtator de elemente antice, elemente din care rezulta în cele din urma nuclee stiintifice. Cu Nietzsche si-a început, în orice caz, cursul abordarea "surselor" Europei dispusa sa recunoasca pluralitatea acestora. Pe acest curs, André Philip a vorbit de trei concepte caracteristice culturii si organizarii europene - "conceptul grec al individualitatii", "conceptul roman al justitiei si al cetateanului", "conceptul biblic al persoanei umane" - cu, evident, trei proveniente diferite.

Între timp, sociologi si istorici au adus argumente pentru a considera sursele sau mostenirile Europei într-un mod cât se poate de deschis spre diversitate si diferenta. Chiar si pe cazul epocii moderne - care, în virtutea mecanismelor unificatoare ale pietei, parea sa ofere tabloul unei evolutii uniliniare - s-a facut, de altfel, observatia ca a fost si este vorba în fapt de diversitatea proiectelor culturale moderne, ca si de dinamica lor continua, datorate programelor politice si institutionale ale modernitatii.

Dupa ce Denis de Rougemont a aratat ca "Europa nu a luat nastere în conflictul dintre Est si Vest, ci tocmai în complexul tensiunilor încrucisate ai caror poli pot fi numiti cu titlul simbolic Atena, Roma si Ierusalim... Atena este descoperirea individului, Roma este crearea cetateanului, Ierusalim este revelatia persoanei", unii istorici au facut distinctia justificata între "radacinile" Europei, care sunt Atena, Roma, Ierusalim, si "componentele" Europei, precum "mostenirea indo-europeana", "aportul celtic", "influenta germanica" etc. A ramas deschisa însa discutia în ceea ce priveste ordonarea, în primul rând cronologica, a "radacinilor". Georges Duby considera ca, la începutul primului mileniu, pâna aproape de secolele XI-XIII, când se formeaza Europa relevanta astazi, "Ierusalimul constituie centrul. Speranta si toate privirile se întorc spre locurile în care Cristos a murit, de unde Cristos a urcat la ceruri". Rémi Brague a aparat, în schimb, teza întâietatii romane în tripticul Atena, Ierusalim, Roma cu argumentul ca limba si infrastructura înauntrul carora s-a format Europa sunt datorate romanilor.

Ordonarea "surselor" ramâne inevitabil în discutie, caci este greu sa izolezi pâna la urma, în însasi geneza Europei, o "sursa" de alta. În definitiv, cum am putea ordona temporal, în Europa, individualizarea greaca, revelatia iudaica, cetatenia romana? Ceea ce este mai important este împrejurarea ca Europa sta pe mai multe "surse" si ca "radacinile" sau "mostenirile" Europei trebuie distinse de "componente", fara ca astfel acestea din urma sa fie minimalizate sau devalorizate.

Operând cu tripticul "radacinilor" Atena, Roma, Ierusalim, este cât se poate de evident ca o componenta religioasa se afla la însasi temelia Europei. Oricât de departe ar fi duse eforturile de a departaja mentalitatea profana, ce s-a format în cultura europeana, de antecedentele religioase, oricât vrem sa autonomizam abordarile filosofice si cele stiintifice în raport cu ambianta religioasa, nu putem pâna la urma scoate din discutie traditia iudeo-crestina a Europei. În definitiv, proiectul, inspirat de filosofia greaca si de stiintele moderne, de expansiune continua a stiintei si filosofiei pe seama religiei, nu s-a putut realiza; pe culmea modernitatii asistam la cotitura religioasa din cultura lumii actuale. În plus, efectele religiozitatii în actiunile umane nu pot fi tagaduite si nu mai pot fi ignorate. Pe buna dreptate, s-a vorbit în ultimele decenii de ambiguitatea despartirii de religie, pe care au proclamat-o miscari culturale ale modernitatii. Proiectul istoriei politice a religiei, ce va cauta sa capteze efectele religiei în intimitatea generatoare de activitati a oamenilor, ramâne realist. Dupa cum are justificare proiectul refacerii legaturii dintre istoria religioasa, istoria sociala si istoria economica în cadrul unei strategii explicative sinoptice si al scrierii unei istorii europene, ce surprind interactiunea societatii si institutiilor religioase.

Astazi dispunem de analize factuale tot mai precise, care atesta ca însasi pragurile catre societatea moderna, care a înaintat cel mai mult pe calea secularizarii, nu pot fi explicate fara a lua în considerare religia. Este însa de subliniat ca, la nivelul secolului al X-lea, Europa se percepea, în continuare, ca un continent printre altele, abia cruciada si comertul aducând descoperirea de sine. Europa a fost indusa de crestinism, care a adus Dumnezeul unic si imensul efort individual pentru a dobândi mântuirea. Iar crestinismul însusi a devenit astfel european. Pe plan practic, elaborarea si impunerea dreptului canonic, la Roma si plecând de la Roma, au contribuit la a unifica Occidentul având latina drept limba centrala..

Libertatile, institutiile, dreptul, stiintele naturii, stiintele sociale, constiinta morala, asa cum Europa le-a produs si raspândit apoi în lume, sunt legate de religie, de religia pe care Europa a preluat-o de la Ierusalim si a dezvoltat-o ca religie proprie: crestinismul. Europa s-a format prin actiunea conjugata a numeroase componente si mosteniri, peste care crestinismul si-a pus în mod fertil amprenta, le-a unit si le-a impregnat o directie de evolutie.

Astazi suntem dupa o cotitura profunda în întelegerea de sine a crestinismului european. Ne aflam dincoace de reconstituirile vietii si actiunii lui Isus din Nazaret doar pe baza Evangheliilor si a epistolelor ce compun Noul Testament. Între timp, noi manuscrise, descoperiri arheologice, accesul la textele ebraice, sursele rabinice si altele îmbogatesc informatia, încât generatiile ce traiesc astazi îl pot cunoaste pe Isus mai bine decât orice generatie anterioara. Nu se poate vorbi nici acum de o biografie a lui Isus, dar se poate spune ca despre nici o alta personalitate a antichitatii umanitatea nu are astazi la îndemâna informatii atât de multe.

Într-o situatie de dupa atâtea schimbari profunde în întelegerea de sine a crestinismului, care a imprimat forma sa Europei, însusi raportul dintre crestinism si iudaism este de regândit. Si astazi se resimte ecoul afirmatiei celebre a lui Karl Barth: problema nu este "ce poate face Sinagoga fara Isus Christos?", ci alta: "ce este Biserica, atâta vreme cât îi ramâne straina mostenirea Israelului?". Isus i-a separat altadata pe crestini de iudei, dar acum Isus îi uneste. Nu este vorba, spunând aceasta, de a nivela diferentele, dar se poate admite ca între emouna, credinta iudee ce trimite la istoria unui popor, si pistis, credinta crestina în persoana lui Isus, nu s-au spus înca toate lucrurile.

Abia triunghiul Ierusalim, Atena, Roma da seama cuprinzator de fundamentul cultural al Europei. Dar, asa cum se poate observa lesne, nu se pot ierarhiza în geneza activitatilor umane din Europa, în mod cronologic, individualizarea greaca sub regulile polisului, cetatenia romana în conditiile imperiului universal si revelatia transmisa de la Ierusalim, încât putem vorbi de un triunghi al "radacinilor", si nu de prioritatea vreuneia. Singura ordonare posibila ramâne cea pur cronologica, a istoriei universale.

De unde provine actuala criza de motivatie a Europei? Consider ca o sursa a acestei crize este identificabila cu siguranta: am în vedere degradarea democratiei în proceduralism si reducerea multiculturalismului la coexistenta culturilor diverse. Nu este vorba, desigur, formulând acest diagnostic, de a ignora importanta procedurilor pentru democratie (caci nu exista democratie daca nu se respecta proceduri specifice) si importanta coexistentei culturilor pentru multiculturalism (caci nu exista multiculturalism daca nu se accepta dreptul la existenta al culturilor diverse). Problemele încep nu cu proceduralismul si, respectiv, cu coexistenta culturilor, ci cu reducerea democratiei la aplicarea de proceduri si a multiculturalismului la simpla coexistenta.

Care sunt riscurile reducerii multiculturalismului la simpla coexistenta a culturilor se observa în recrudescenta periodica a nationalismelor etnice în Europa si în neputinta recurenta de formare a unei vointe politice europene. Cadrul multiculturalismului a început sa fie folosit de diferite forte doar pentru a-si promova opticile particulariste proprii, iar interpretarea prevalenta înca este aceea ca unificarea europeana aflata în curs este doar asamblarea unor unitati ce ramân neatinse în particularismul lor. Recent deschisa dezbatere asupra sensului multiculturalismului european merita, în orice caz, urmarita sub acest aspect.

În aceasta situatie, în care democratia trebuie asumata mai mult decât drept tehnica de alegere periodica a liderilor, deci ca forma de viata, în care multiculturalismul trebuie asumat mai mult decât drept coexistenta a culturilor diverse, deci ca o valoare însufletitoare pentru creatie, este nevoie, tot mai perceptibil, de noi viziuni. Teza mea este ca nu se poate depasi criza de motivatie, în fapt paralizarea, relativa sau substantiala, a initiativelor indispensabile, fara noi viziuni universaliste. Este destul de sigur ca vechiul universalism, constând în generalizarea de trasaturi, nu mai face fata noii complexitati a vietii din modernitatea târzie. Un alt universalism, universalismul structurilor generative, este necesar. Dar, pentru acest nou universalism, traditiile iudaismului si traditiile crestinismului continua sa constituie "radacini", ce nu s-au pierdut, între timp, în molozul istoriei, ci radacini vii, din care se înalta noii maslini ai sperantei.

Moshe Idel: O sa incerc sa va fac o istorie completa a gandirii evreiesti, care are trei faze de baza: primul mileniu inaintea erei comune, primul mileniu dupa inceputul erei comune si ultimul mileniu. Primele doua faze nu au nimic de a face cu Europa, a treia este foarte europeana.

Primul mileniu are o singura carte de baza - Biblia, care poate fi redusa la un cuvant: "ce?". Ce s-a intamplat in istorie, ce trebuie sa facem? Ceea ce nu gasim acolo este "de ce?". Se spune ca asta este vointa lui Dumnezeu, ceea ce e destul. Trecem la al doilea mileniu, unde cartea a doua de baza este Talmudul, care nu intreaba si nu raspunde la intrebarea "de ce?", dar se ocupa cu alta intrebare, "cum?". Cum facem ce este scris in Biblie, cum s-au intamplat toate faptele mentionate in Biblie? Biblia este un document foarte eliptic si problema este cum pot fi intelese precepte foarte complicate, care nu pot fi aplicate fara o elaborare considerabila - acesta este Talmudul. Aceasta este si partea legendara a culturii rabinice, care descrie la ce s-a gandit Abraham cand s-a dus cu Isaac ca sa-l sacrifice. Asta nu stim din Biblie, Biblia nu credea ca este important, ci e problema lui personala. Dar, in a doua faza a iudaismului, oamenii au fost curiosi si au inceput sa se intrebe cum de se intampla asa ceva: tatal se duce cu fiul la sacrificiu si el nu se gandeste la nimic? Aceste doua milenii se petrec in Orientul Apropiat, in Palestina, Israel, Babilonia, o parte a Irakului de astazi, unde a fost scris Talmudul babilonian, si in Africa de Nord. Europa aproape nu exista. Ajungem la al treilea mileniu, care ma preocupa mai mult. Acum este vorba despre o alta intrebare, care a ramas subiectul de baza al culturii evreiesti: "de ce?". De ce s-a intamplat ce s-a intamplat, de ce Dumnezeu a creat, de ce preceptele sunt importante, de ce facem ce este scris in Talmud? Raspunsurile sunt date aproape in totalitate de cultura care a aparut in Europa.

In Europa a aparut o literatura evreieasca care nu a avut aproape nici un antecedent: gandirea speculativa. Evreii au refuzat sa gandeasca abstract. Biblia si Talmudul sunt moduri de exprimare foarte concrete. Evreii nu voiau filozofia greaca, care a fost cunoscuta desigur de ei, dar a fost refuzata intentionat. Cred ca aceasta a fost o decizie culturala religioasa. Ca evreii puteau sa scrie intr-un mod abstract vedem din cartile lui Filon din Alexandria - un exemplu extraordinar despre cum un ganditor evreu a putut gandi si scrie in greaca. In primele doua milenii, iudaismul a fost interesat de societatea umana, cum operam impreuna, nu ca personalitati idiosincratice sau intr-un mod universal, ci cum traieste o obste sau o comunitate concreta. Cred ca intrebarea asta nu a fost pusa de greci. Ei s-au interesat de polis, e adevarat, dar asta e ceva mai mare decat o comunitate. Apoi, ei s-au interesat de individual, dar ceva la mijloc nu exista. Cred ca grecii, in gandirea asta abstracta, au vrut sa stie lucruri care sunt foarte dificile. Ce este Dumnezeu se poate discuta intr-o lunga perioada de timp, nici pana astazi nu cred ca stim, asa ca evreii au renuntat la asta de la inceput: ce este Dumnezeu e problema lui; ce facem acum impreuna este problema noastra. Din cauza asta cred ca primele doua milenii, noneuropene, sunt decisive din punctul de vedere al gandirii evreiesti. In ultima mie de ani, evreii au intalnit pentru prima oara, intr-un mod profund, gandirea europeana.

Avem o lunga serie de ganditori evrei, de la Maimonide pana la Levinas, care a schimbat intr-un mod total iudaismul la varf, dar nu a schimbat aproape nimic la baza. Ceea ce inseamna ca primele doua milenii au ramas aproape intacte pana azi. In Europa avem un iudaism elitist, care a incercat sa schimbe iudaismul in general, dar a esuat. Mileniul al treilea reprezinta o confruntare in cadrul iudaismului, intre tendinta foarte puternica spre universalism, care inseamna filozofie, si o viziune reactionara, fundamentalista, care este continuarea primelor doua milenii. Filozofii evrei, in special Maimonide, au incercat sa faca o revolutie extraordinara, dar care a esuat cu Filon, el nu a fost acceptat, a fost marginalizat. Au ramas cartile lui, datorita bisericii crestine care le-a pastrat. Asadar, revolutia lui Filon n-a fost acceptata si a fost uitata, desi a avut influenta extraordinar de mare asupra crestinismului. Ce a incercat sa faca revolutia filozofica medievala a lui Maimonide? Un iudaism mentalist. Dumnezeu este un intelect, omul trebuie sa devina un intelect si, daca devine un intelect, este salvat. Toata religia este o pregatire pentru gandirea filozofica, care inseamna o viziune abstracta, in care modul de viata rabinic, formulat de o mie de ani, devine auxiliar. Asta a creat o reactie extraordinara intre elitele europene si evreiesti. Ca parte a acestei reactii s-a nascut Cabala, care apare in sudul Frantei si este un fel de a gasi un mijloc intre viziunea concreta, comunitara si o viziune mai teologica, mai abstracta.

Daca cititi intreaga Biblie ebraica si Talmudul, nu cred ca o sa gasiti o jumatate de pagina care vorbeste despre Dumnezeu. Dumnezeu are vointa, el ne-a spus ce sa facem si cu asta poate sa se odihneasca. Problema ne revine noua acum. Acesta este de fapt mesajul de baza al iudaismului rabinic. In Evul Mediu avem un subiect nou: ce este Dumnezeu? Avem o multime de teorii, si filozofice, si mistice, dezbateri foarte mari. Pentru prima oara un evreu spune despre alt evreu ca este eretic pentru ca el gandeste altfel despre Dumnezeu. Inainte nu am avut asa ceva, pentru ca nimeni nu vorbea de asta. Fiecare avea o teologie a lui, particulara, personala, idiosincratica, care nu era demna de a fi scrisa intr-o carte, ci era o problema personala. Acum fiecare devine eretic.

Schimbarea asta are de a face cu o confruntare cu filozofii si teologii de origine greaca, desigur, mediate de musulmani si mai putin de crestini, dar problema de baza e pusa de Platon si Aristotel: cum vedem noi ordinea care vine de la Dumnezeu? In filozofia greaca este interesant faptul ca totul poate fi criticat.  Modul acesta de gandire critica foarte filozofic nu a fost acceptat in gandirea ebraica. Chiar dupa ce gandirea greaca a avut o influenta foarte profunda, modul de abordare a marilor probleme era nu daca Aristotel are dreptate sau nu, ci daca Biblia poate suporta o asemenea teorie. Ce putem vedea si in literatura rabinica, si in literatura medievala elitista filosofica si cabalista este faptul ca discutia are o dimensiune foarte concreta, care este textul original, nu numai in semantica lui. Si in literatura crestina avem discutii similare, dar ele sunt intotdeauna semantice. In gandirea ebraica medievala este interesant ca nu numai semantica Bibliei este importanta, dar toate detaliile posibile ale textului sunt de importanta decisiva. Am sa va dau un exemplu. Daca prima litera in Biblia ebraica este scrisa cu o litera mai mare decat restul sau nu, asta poate deveni o problema de discutie infinita. Asa ceva nu cred ca exista in literatura crestina, acolo nu conteaza dimensiunea literei. Sau: de ce primul cuvant din Biblie este un anume cuvant? De ce nu a inceput Biblia cu alt cuvant? De ce cele sase litere ale primului cuvant sunt mai mari decat restul? Despre asta avem cateva carti. Acesta este concretul.

Procesul de interogare nu poate elimina concretul Bibliei in ebraica. Interogarea revine si la teoriile de dinainte, care nu sunt descrise ca fiind perimate din punct de vedere filosofic. Modul nostru de gandire, in care textualitatea este de importanta capitala, este diferit de gandirea greaca sau de gandirea crestina alegorica, in care sensul este mai important decat textul. Modul acesta de a gandi a ramas aproape necunoscut in gandirea crestina pana in perioada Renasterii. La sfarsitul sec. al XV-lea, asistam la o intruzie destul de mare si adanca in gandirea crestina europeana prin traducerea unei biblioteci intregi de carti cabalistice si filozofice evreiesti, facuta la Florenta, cu o receptare destul de adanca. Desi este o mica afacere a lui Pico della Mirandola, in cateva decenii, viziuni cabalistice devin mult mai cunoscute in Franta, Germania si Anglia. Intr-o suta de ani, sute de carti sunt scrise in latina si franceza, in care viziunea asta textuala este discutata, desi nu totdeauna acceptata. Putem gasi un volum editat la Paris, in 1556, in care viziunile despre care v-am spus sunt scrise intr-o franceza destul de usoara, pe care si oameni ca poetii Pleiadei o puteau citi, si de acolo pana la Mallarmé distanta este mica.

Daca ne uitam la evolutia gandirii europene moderne sau recente referitoare la lingvistica, trebuie sa intelegem ca, de fapt, traim in prizonieratul limbii. Gandirea europeana a inceput sa caute surse in care limba si textul sunt mai importante decat semantica, decat gandirea libera bazata pe semnificatie, si nu pe ceva concret care poate fi discutat. Avem teorii in care lucruri mai concrete legate de limba si text pot deveni subiecte de baza ale culturii, in care un dialog este mai simplu decat criticile care vad ceva perimat in teorii formulate inainte.

Lumea este ceva destul de confuz, asa ca ce ne mai ramane este textul, pe care il putem vedea, pe cand lumea se schimba destul de repede. Daca lectia asta o sa fie acceptata in gandirea europeana, cred ca putem sa ne intoarcem la sursele cabalistice, ca sa invatam cum un text scris acum 2000 de ani poate ramane asa de viu. Textul nu este numai o carte, ceva tiparit; textul este ceva viu, rostit.

MENACHEM HACOHEN, Marele Rabin al Romaniei

Ce este un evreu?

Ce este un evreu? Iudaismul are mai multe intrebari decat raspunsuri, mai multe indoieli decat certitudini, mai multe lucruri ascunse decat revelate. Potrivit iudaismului, viata este plina de contradictii si noi suntem obligati sa spargem aceste contradictii. Un evreu care intelege totul, de fapt nu intelege nimic. Daca un evreu crede ca nu greseste niciodata, toata viata lui este o greseala. Un evreu care nu are indoieli cu privire la credinta lui nu are credinta deloc.

Prima sarcina a unui evreu este de a transfera iudaismul catre generatiile urmatoare. Un evreu care nu vine de trei ori la sinagoga este inca un evreu, dar, daca nu poate transfera iudaismul sau, ceva nu este in regula. Pentru evrei, Tora se traduce prin invatatura. Iudaismul este o idee care nu are legatura cu faptul daca te-ai nascut sau nu evreu. Poti sa nu te nasti evreu si sa devii evreu ulterior.

Iudaismul este un stil de viata, si acest stil de viata inseamna in primul rand sa nu te separi de o viata normala si de tot ceea ce a creat Dumnezeu. Unui evreu nu-i este permis sa nu aiba familie. Marele preot nu putea sa aiba aceasta functie daca nu era casatorit, daca nu avea familia lui. Iudaismul inseamna sa fii parte dintr-o societate. Cele 613 porunci nu e nevoie sa fie respectate orbeste, ci trebuie sa traiesti cu ele. Daca este o contradictie intre viata si viata ta evreiasca, viata este prioritara si totul este aparat, pentru ca viata este sfanta.

 Tora spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Aceasta este o porunca pozitiva. A-ti iubi aproapele inseamna a nu face celuilalt ce nu ti-ar placea sa ti se faca tie. Natura umana, prin definitie, se iubeste pe sine mai mult decat pe celalalt. Nu putem spune: iubeste-i pe ceilalti la fel cum te iubesti pe tine. Dar nu face altuia ce nu ai vrea sa ti se intample tie.

La evreu viata inseamna frana si control. Totul trebuie masurat. Sunt reguli care te invata ca nu totul este permis. Daca ne uitam la intreaga structura a iudaismului, vom observa o cale clara. Trebuie sa traim intr-un anumit fel, sa ne controlam pe noi insine si sa ne dam seama de ce se intampla cu ceilalti. Majoritatea obligatiilor se refera la cum sa te raportezi la ceilalti. Trebuie sa-ti educi copilul din primele zile, sa citeasca, sa-i placa cartile. Nu s-a intamplat, din cate stiu eu, ca un copil evreu sa nu deschida o carte.

 Fantastic-real  la Atrium Classic Café 

Nimic mai potrivit pentru întâlnirea muzicii cu poezia, a causeriei cu umorul, a teatrului cu fluidul special de comunicare public-artisti decât ambianta de "café-theatre" de la Atrium. Inteligent, romantic, cu simt înnascut al paradoxului, Aurel Storin a detonat tiparele clasice ale lansarilor de carte cu o confesiune despre împrejurarile în care a citit memoriile lui Dan Mizrahi (Asa a fost, Editura Hasefer) si despre puterile  vindecatoare. O carte care ne invita sa ne bucuram de vremea care a trecut, conceputa ca un da capo în viata si-n arta: "Dan Mizrahi a revenit în România într-o vreme în care altii plecau. Nu era contratimp, ci mod de asumare a destinului". Fiindca pentru pianistul, compozitorul, profesorul Dan Mizrahi, viata este o partitura deloc facila, pe care se îndaratniceste s-o stapâneasca cu subtila ironie, discretie, indicibil zat de mâhnire, dar si cu satisfactia celui care a stiut sa aspire mereu la biruinta de sine, cu tainuita forta de a trece peste deceptii, nedreptati, nu putine ingratitudini.

În amintirile sale traiesc Kahal Grande, Templul Sefard distrus în pogromul legionar din ianuarie ’41, iubirea de România modelata de tatal sau, fost ofiter în armata româna, absolvirea, în anii razboiului, a Academiei de Muzica din Ierusalim, privatiunea de libertare, în România totalitarista, timp de 28 de luni, dar si gloria. Cele 187 de concerte cântate, din 1956, în varianta pian si orchestra, cu Rhapsody in Blue; fericirea de a prezenta, la Bucuresti si în principalele orase ale tarii, primele auditii absolute ale Concertului în Fa, Rapsodiei a II-a si variatiunilor I Got Rythm - toate de Gershwin. Povestind despre turneul de data recenta al lui Dan Mizrahi în SUA, tara lui Gershwin, Lory Wallfisch a amintit reactia entuziasta a unui alt mare pianist din public: "N-am mai auzit un asemenea Gershwin în viata mea!". Ceea ce nu înseamna ca Dan Mizrahi îti gradeaza daruirea atunci când cânta Bach, Enescu, Beethoven, Brahms, Chopin, De Falla, Prokofiev...

Eleva a Floricai Muzicescu, anii de studentie ai lui Lory Wallfisch au coincis cu anii razboiului, ai persecutiilor rasiale. Ca toti studentii evrei, Lory a fost data afara de la Academia Regala de Muzica si Arta Dramatica. Dar Florica Muzicescu a continuat sa predea lectii acasa pentru ea si pentru alti colegi evrei, nu numai fara plata, dar facilitându-le chiar unele surse de venit. A urmat întâlnirea providentiala cu violistul "unic", Ernst Wallfisch, cu care se si casatoreste, în ’44. Ceea ce i-a purtat noroc în viata si-i da putere de a munci este prietenia cu Enescu, cu familia Menuhin, cu familia Casals. De altfel, Yehudi Menuhin i-a ajutat pe sotii Wallfisch sa plece din tara, în ’46. Ernst a parasit aceasta lume de aproape trei decenii, dar, pentru ea, continua sa traiasca. Nu doar prin existenta celei de-a treia generatii Wallfisch, ci spiritual: prin cursurile tinute de Ernst la Mozarteum-ul din Salzburg, prin concertele pe care nu se satura sa le reasculte. Dar adevarata viata a lui Lorry este iuresul prezentului. De la Euroiudaica, pleaca la Constanta, unde, la Congresul Institutiilor Culturale pentru Românii de Pretutindeni, gazduit de Universitatea "Ovidius", sustine comunicarea George Enescu - multilateralitatea geniului. Ca presedinte al Societatii "George Enescu" din SUA, pregateste un Festival Enescu la Smith College (Massachusets), împreuna cu Serban Lupu si vaduva lui Casals...

A fost o dupa-amiaza în care poemelor-piese de rezistenta din recentul volum scris de Aurel Storin, Morminte calatoare, sensibil recitate de talentata actrita a Teatrului Evreiesc de Stat, Roxana Guttman, le-a raspuns pianul: Frülinglied de Mendelsohn Bartholdy, cu Lory Wallfisch; andante din Rhapsody in Blue, cu Dan Mizrahi; prima parte din Sonata în Re major de Mozart, la doua mâini. Parea ca tavanul Atriumului se deschide pentru a lasa sa ni se alature pasari cu pendul, îndragostiti zburând, râuri de lumina.

Pentru a întelege mai bine dialogul lui Andrei Oisteanu cu Geo Serban despre picto-poezia avangardista, însotite de proiectii de film, trebuie sa fi cunoscut atractia celui dintâi pentru colaje, patronata de duhul lui Kafka. Sa fi facut cunostinta cu lumea launtrica a lui Andrei Oisteanu: cutia în care tine, acasa, un instrument agresiv, confectionat din fragmente de obiecte gasite, metafora a opresiunii depersonalizatoare, sau cu Mono-graphia Guttenberg, cartea-obiect cu chip multiplicat, realizata dintr-o pornire retro-rafinata. Fiindca Andrei Oisteanu este o personalitate cu mai multe voci, din care nu lasa sa se vada decât rar, cum a facut-o acum, "vertebra delfinului" - "amprenta tainica" înnobilând existenta stearsa a "gornistului", dintr-o nuvela din Cutia cu batrâni sau, altfel spus - romantismul hippie al anilor ’70, din care se trage si pasiunea pentru picto-poezie. În ce-l priveste pe Geo Serban, exista o imagine-document revelatoare: tânar reporter intervievandu-l, la Ein Hod, pe Marcel Iancu. Interesante au fost vasele comunicante, puse în valoare de comentatori, între picto-poezia din folclorul românesc ("cimitirul vesel" din Sapânta, descântecul de brânca, scris în spirala s.a.), arta non-figurativa evreiasca (desene sinagogale, farfurii de Purim, contracte de casatorie s.a.), caligramele avant la lettre ale unor scriitori români din secolul XIX (Iordache Golescu, Matei Millo, Anton Pann) si tot ceea ce istoria literara înregistreaza la capitolul avangardism la începutul secolului XX. Dialogul s-a constituit într-o vivanta incursiune culturala europeana, în care România s-a dovedit a fi un rezervor de creativitate. Nu întâmplator, în 1924, centrul de greutate al avangardismului se muta la Bucuresti. Se stie doar ca nume mari - Tristan Tzara, Victor Brauner, Ilarie Voronca s.a. - provin din spatiul danubiano-carpatin. Ceasurile petrecute la Atrium Classic Café au fost o calatorie dus-întors în care fantasticul si realul s-au contopit. (Iulia Deleanu)

Concertul Meitar - un eveniment la Euroiudaica

Dintre evenimentele organizate in cadrul festivalului Euroiudaica de la Sibiu, concertul ansamblului de muzica de camera Meitar din Israel mi-a placut in mod deosebit. Sase muzicieni tineri, talentati, cu o cultura muzicala solida, au interpretat o serie de piese de muzica de camera scrise de compozitori israelieni contemporani. In superba Sala Thalia, aproape goala (probabil din cauza multitudinii de evenimente care au avut loc in acelasi timp la Sibiu), tinerii muzicieni au cantat cu sensibilitate, seriozitate si entuziasm un repertoriu inedit, cu care melomanul din Romania nu are prea des ocazia sa se intalneasca. O parte dintre piese au fost compuse special pentru ansamblul Meitar, dar au existat in program si prelucrari moderne ale unor cantece traditionale evreiesti. M-a impresionat in mod deosebit solista vocala a ansamblului, care s-a remarcat printr-o tehnica muzicala deosebita si o prezenta scenica de-a dreptul cuceritoare.

Sub conducerea muzicala a lui Amit Dolberg, care este si fondatorul ansamblului, concertul a fost un eveniment muzical care ar merita sa fie repetat si in alte orase din Romania, spre deliciul melomanilor care, cu siguranta, ar aprecia profesionalismul si prospetimea tinerilor muzicieni. (Iulia Deutsch)

Ganduri despre EUROIUDAICA

Klaus Johannis (primarul Sibiului)

Cand am inceput sa strangem documentatia de aplicatie pentru programul Sibiu - Capitala Culturala Europeana, ne-am pus problema unui motto. Atunci ne-am dat seama ca lucrul cel mai de pret pe care il avem in Sibiu este o comunitate formata din grupuri etnice cu majoritati variabile peste secole, care nu numai ca a reusit sa traiasca in liniste, dar a dovedit ca, prin aceasta convietuire, sunt posibile sinergii. De aceea, ne-am hotarat sa folosim mottoul: "Sibiu, oras al culturii, oras al culturilor". E vorba de romani, maghiari, romi, germani si evrei. Ma bucur foarte mult ca Euroiudaica a fost organizata la Sibiu, fiindca, daca n-am fi avut un program initiat de comunitatea evreiasca, acest lucru ar fi fost o dovada de saracie culturala.

Sergiu Nistor  (comisar pentru programul Sibiu - Capitala Culturala Europeana)

 Ministerul Culturii si Cultelor este alaturi de organizatorii acestui festival prin lucruri fundamentale pe care le-a inceput, incepand chiar cu ultimii ani ai sec. XX, pentru a stimula conservarea, punerea in valoare a civilizatiei, a culturii evreiesti din Romania. Euroiudaica este o proba ca nimic valoros din ceea ce s-a creat vreodata nu se va sterge, oricat de multa "straduinta" si-ar da timpul sau oamenii sa faca acest lucru. Manifestarile culturale, generos cuprinse in acest festival, dovedesc ca in Romania, in Sibiu, Capitala Culturala Europeana a anului 2007, a vorbi despre diversitate culturala, despre alteritate, despre contacte care genereaza valoare este imposibil, daca nu luam in considerare aportul evreilor si al civilizatiei lor.

Ionel Haiduc (presedintele Academiei Romane)

 Academia Romana nu poate decat sa salute nu doar initiativa, ci mai ales realizarea acestui proiect Euroiudaica, pentru ca in Academie se cultiva toate domeniile stiintelor, artelor. Este un lucru deosebit ca s-a putut realiza o asemenea manifestare, la care participa, intr-o oarecare masura, si Academia Romana. As vrea sa mentionez un nume care a ramas in Academia Romana prin prestigiu si prin respect nesfarsit: Nicolae Cajal. Cand avem situatii dificile in Academie ne punem problema cum ar fi rezolvat academicianul Cajal acea problema.

A participa la Euroiudaica e o bucurie si vreau sa felicit realizatorii, care au facut un lucru cu totul si cu totul deosebit.

Corneliu Bucur (directorul Complexului National Muzeal Astra din Sibiu)

Mi se spune adeseori ca apartin comunitatii iudaice. Niciodata nu mi s-a facut un compliment mai frumos ca acesta. Calitatea pentru care mi se spune acest lucru este faptul ca reusim sa trecem prin vremuri grele, cu mult succes, prin realizari deosebite. De cate ori veniti spre Astra, va rog sa va simtiti ca la dvs. acasa, chiar si in numele acelor calitati care ne alatura intr-un efort superb, acela al ctitoririi intr-un sistem de valori care nu pot avea decat un caracter universal. Acest festival e o sarbatoare care ne inunda sufletul si spiritul.

Bela Krizbai  (director Relatii Internationale, Ministerul Culturii si Cultelor)

Este o placere deosebita sa particip la festivalul Euroiudaica si ma bucur ca ne aflam intr-un burg care, de secole, face dovada extraordinara a tolerantei etnice si religioase. Daca privim in ansamblu tabloul pe care ni-l ofera aceasta parte de tara, avem certitudinea ca aici s-a concretizat intr-un mod fericit cel mai relevant exemplu de unitate in diversitate, concomitent cu modelul romanesc de convietuire etnica si multiculturala. Vreau sa multumesc acelor oameni remarcabili care au avut ideea si curajul organizarii Euroiudaica, care ne-au facut copartasii acestor manifestari extraordinare, in scopul materializarii unei societati tolerante, primitoare, iubitoare si ocrotitoare. Totodata, va asigur ca Ministerul Culturii si Cultelor va ramane in continuare un partener de nadejde al tuturor celor care depun eforturi pentru realizarea unui viitor mai bun prin cultura prezentului.