Euroscepticismul nordic: către rutină și respectabilitate

Masacrul comis de Anders Breivik în Norvegia în 2011 și reverberațiile sale în întreg spațiul nordic au impus formațiunilor dreptei dure și extremei drepte serioase constrângeri de comportament.

Ultimele alegeri pentru Parlamentul Eu­ropean au oferit un front larg de analiză a euroscepticismului, datorită perfor­man­țe­lor notabile înregistrate de formațiunile respective în țări mari și intens studiate de politologi: Franța, Marea Britanie, Italia și chiar Germania. Flancul nordic al UE pa­re a fi, la rândul său, un spațiu foarte interesant, în primul rând pentru că jocul asemănărilor și deosebirilor dintre cele trei țări – Finlanda, Suedia și Danemarca – în­cu­rajează diverse strategii de comparație.

Votul din mai 2014 a creat un tablou va­riat, explicabil prin conținutul ar­gu­men­telor eurosceptice și prin modul în care ele sunt încorporate în dezbaterea publică. Din perspectiva decalajului între așteptări și rezultate, desigur că victoria electorală a Partidului Popular Danez (Dansk Folke­parti, DF) și rezultatul sub așteptări al Partidului Finlandezilor (Perussuomalaiset, PS), anterior cunoscut sub numele de „Ade­vărații finlandezi“, ar putea fi etichetate drept surprize, în timp ce rezultatele for­ma­țiunilor eurosceptice suedeze s-au în­scris, în mare, în orizontul de așteptări for­mulat înainte de alegeri.

Grila euroscepticism hard / euro­scep­ticism soft, enunțată de Paul Tag­gart și Aleks Szczerbiak în Politics of Euroscepticism in Europe, poate fi aplicată celor trei sisteme politice vizate. În esență, a existat o evoluție a celor mai multe dintre formațiunile eurosceptice – ade­sea, asociate dreptei dure sau stângii radicale – către o abordare mai moderată (soft) în privința apartenenței la UE. Aceasta le-a apropiat de preferințele unei categorii mai largi de cetățeni, ele însele reflectând un euroscepticism soft, și le-a permis să atace electoratul partidelor con­sacrate, în mare măsură reticente (și ade­sea, incapabile) să dea curs acestor so­li­citări. Astfel, DF sau PS s-au deplasat, în timp, înspre poziții mai moderate și se încadrează în aria soft, în timp ce De­mo­crații Suedezi (Sverigedemokraterna, SD) continuă să reprezinte un caz mai dificil: deși au încetat să pledeze pentru ieșirea țării din UE, există destule motive pentru care ei ar putea fi plasați în zona hard.

Totuși, alegerile europarlamentare din 2009 și 2014, precum și consultările naționale din ultimii șase ani au ilustrat nevoia de a lua în calcul și modul în care problematica europeană se înscrie pe agendele na­țio­na­le. În toate cele trei țări, formațiunile de­clarat eurosceptice concurează în moduri di­ferite și cu instrumente diferite pentru sus­ținerea publică. Audiența și scorul elec­toral al unui partid îndepărtat de main­stream sunt puternic influențate de mo­dul în care tratează formațiunile „con­ven­ționale“ proiectul european.

În fine, în cazul unora dintre grupările eu­rosceptice, delimitarea hard-soft trebuie completată de o discuție pe tema ata­șa­mentului manifestat față de principiile de­mocrației și statului de drept. Eforturile de delimitare față de acuzațiile de ex­tre­mism sau de trecutul compromițător re­pre­zintă o provocare dificilă. Masacrul co­mis de Anders Breivik în Norvegia (2011) și reverberațiile sale în întreg spațiul nor­dic au impus formațiunilor dreptei dure și extremei drepte serioase constrângeri de comportament. Indiferent dacă le plasăm în zona hard sau soft a spațiului eu­ro­sceptic sau dacă identificăm poziții și prac­tici ase­mănătoare cu cele ale Alternativei pentru Germania, ale UKIP (Marea Bri­ta­nie) sau ale Frontului Național (Franța), for­ma­țiu­nile dreptei dure nordice fac par­te, astăzi, dintr-o cu totul altă categorie decât Job­bik (Ungaria) sau Zori Aurii (Gre­cia).

Danemarca se distinge în peisajul flan­c­ului nordic al UE prin aceea că DF, sub conducerea lui Kristian Thu­le­sen Dahl, a ocupat primul loc în ale­ge­ri­le din mai 2014. Cu un procentaj de 26,6%, DF a devansat grupul de patru partide con­sa­cra­te și a obținut patru mandate de eu­ro­par­la­mentar (dublu față de 2009), din to­talul de 13 alocate Danemarcei. Dacă lu­ăm în cal­cul și alegerile legislative daneze (unde ra­ta de prezență este mai ridicată), pu­tem ob­serva că DF a obținut, în ultimul de­ce­niu, scoruri între 12 și 16%, astfel că stră­pun­ge­rea din 2014 este cu atât mai sem­ni­fica­ti­vă. De altfel, sondajele de opi­nie pen­tru ale­gerile legislative din toamna aces­tui an atri­buie DF între 17 și 22% din in­ten­țiile de vot, situându-l în apropierea ce­lor do­uă mari par­tide ale establishment-ului sau chiar la ega­litate cu acesta; în orice caz, o eventuală coaliție de centru-dreap­ta ar avea nevoie de sprijinul DF pentru o gu­ver­nare stabilă, ceea ce ar putea marca ie­și­rea acestuia din zona contestatară a po­liticii daneze.

Cealaltă formațiune eurosceptică daneză intrată în Parlamentul European (PE) este Miș­carea Poporului împotriva UE (Folke­be­vægelsen mod EU - FmEU), o coaliție trans­partinică de stânga care nu con­cu­rea­ză în alegerile naționale și care a obținut un man­dat. Revigorarea electorală a FmEU este notabilă, începând din 2004, dar sco­rurile rămân îndepărtate față de cele din 1979 și 1984, când în rândul stângii da­ne­ze se în­registra o opoziție fermă față de CEE.

În cazul Suediei, clasarea pe locul cinci a SD, condus de Jimmie Åkesson, nu re­prezintă o surpriză. În alegerile legislative naționale din 2010, SD obținuse locul șa­se, iar la scrutinul european din 2014 pre­zența avea să fie mai mică. SD nu doar că dobândea pentru prima dată reprezentare în PE (două mandate), dar își îmbunătățea sensibil atât procentul (9,7%), cât și nu­mărul de voturi în raport cu scrutinul na­țional (359.248). La scurt timp după ac­e­ea, în noul scrutin legislativ din toamna anului trecut, vine adevărata străpungere – 12,9%, adică 801.178 voturi – ce mărește substanțial potențialul de șantaj al SD în sistemul politic suedez.

În partea opusă a sistemului, Par­tidul de Stânga (Vänsterpartiet – V) s-a menținut în zona de performanță aș­tep­tată, cu 6,3% din voturi (un mandat), con­firmată și în alegerile legislative naționale (5,7%).

În fine, rezultatele din Finlanda au re­pre­zentat o surpriză pentru toți cei ce se aș­teptau la un scor mai bun al PS (anterior cu­noscut sub numele de „Adevărații Fin­landezi“), un actor politic extrem de vo­cal în opoziție față de bailout-urile oferite Greciei și altor țări din periferia sudică. Întrucât, spre deosebire de celelalte două țări abordate, Finlanda este membră în zo­na euro, agenda politică a PS și a celorlalte grupări eurosceptice finlandeze este mai amplă, dar totodată mai afectată de con­strângeri. Vârful electoral al PS fusese atins în 2011 (19,05%), într-un climat ex­trem de favorabil, dar scrutinul pre­zi­dențial din anul următor (9,4% în primul tur pentru liderul partidului, Timo Soini) anunța declinul de la europarlamentare, când PS n-a reușit decât 12,87%, cu doar trei procente peste scorul din 2009 și cu un plus de un singur mandat (două dintre cele 13 alocate Finlandei, față de unul sin­gur în 2009). Sondajele de opinie în pers­pectiva legislativelor din acest an indică, deocamdată, scoruri de 14-17% pentru PS; astfel, partidul s-ar apropia de nivelul din 2011, dar nu se poate vorbi de o stră­pungere care să-l propulseze către gu­vernare. În fine, spre deosebire de Da­ne­marca și Suedia, stânga eurosceptică fin­landeză este aproape absentă din peisajul politic la vârf.

Mișcările eurosceptice reprezintă un in­te­resant domeniu de comparație în cele trei țări nordice tratate. Momentul elec­to­ral din mai 2014 poate fi intepretat, de o ma­nieră mai generală, drept un succes al gru­pă­ri­lor eurosceptice în transformarea scru­ti­nu­lui european, dintr-unul de rang se­cund, într-unul de prim rang, pe fondul cri­zei economice (Nicola Maggini, The Elec­toral Progress of the Eurosceptic and Po­pu­list Right). În statele nordice, cu pre­că­dere în Danemarca și Suedia, formațiunile dreptei du­re au reușit cu brio în această încercare.

Markus Ketola şi Johan Nordensvärd sus­țin, în Nordic Euroscepticism: An Ex­cep­tion that Proves the Rule?, Eurocrisis in the Press, că se poate construi un ar­hetip al populismului nordic, bazat pe o social-de­mocrație interpretată naționalist (sta­tul-bu­năstării doar pentru cetățeni), pe res­pin­ge­rea imigrației și pe eu­ro­scep­ticism. Într-o măsură semnificativă, eu­ro­scepticismul soft se armonizează cu cul­tura politică a so­cie­tăților respective, iar o competentă în­cor­porare a lui poate oferi șanse bune de per­sistență formațiunilor eu­­­rosceptice, re­la­tiv noi, în cadrul unor sis­­teme ca­rac­te­ri­zate printr-o mare sta­bi­litate la vârf.

Niciunul dintre cele trei partide ana­lizate anterior nu este imun față de acuzațiile de xenofobie și rasism – im­plicit, față de asocierea cu ideologii de sorginte fascistă. Totuși, Democrații Sue­dezi (SD) prezintă cel mai înalt grad de vul­nerabilitate, date fiind originile sale si­tuate în subculturile extremei drepte și ac­centul plasat pe limitarea imigrației și omo­­genitate culturală. Spre deosebire de el, Par­tidul Finlandezilor reușește mai bi­ne să combată acuzațiile de acest gen, prin ace­ea că a acordat o pondere mai ma­re cri­ticii agendei UE și a concretizat-o prin pro­puneri de politică publică ce nu mai pot fi atât de ușor acuzate de ex­tre­mism. Aceas­tă diferență observată de Ke­tola și Nor­den­svärd poate explica, într-o anu­mi­tă mă­su­ră, și succesul omologului lor da­nez, DF, care a beneficiat de o pre­zență mai în­de­lungată în sistem și a avut ocazia să se comporte ca un partid din main­stream, susținând guvernări de cen­tru-dreap­ta, în paralel cu exprimarea în­grijorării față de imigrație și în special față de creșterea nu­merică a comunității mu­sulmane.

Există particularități ale celor trei sisteme ce ar sugera că, pe termen lung, for­ma­țiu­nile tratate aici vor fi tentate să-și mo­de­re­ze excesele nativiste, pentru a-și mări po­tențialul de coaliție. Mai ales în Suedia și Da­nemarca, partidele tradiționale au re­u­șit, până acum, să reunească susținători cu po­ziții diferite – adesea, radical diferite – fa­ță de integrarea europeană, ceea ce ar re­pre­zenta o țintă atractivă pentru for­ma­țiuni eu­rosceptice moderate și eliberate de ur­me­le unui trecut politic pe alocuri mai pu­țin onorabil. Partidele eurosceptice din Nord ar putea deveni mai puțin șo­cante, în vii­tor, dar orizontul rămâne pro­mi­țător.

* Lucian Dîrdală este politolog şi lector ascociat la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi.