Gloabalizarea

Măsurată din ochi, o jumătate din România se plânge că e rău. Cealaltă jumătate nu zice că e bine. Per total (și deocamdată), noi ne facem că suntem europeni, ei se prefac că ne cred și ne dau bani. Cel puțin așa părea să fie până ce ne-a lovit chestia cu refugiații, care a aruncat direct pe masa din bucătărie marea dilemă: localism sau globalizare?

Am cunoscut acum vreo câțiva ani un țăran bătrân foarte supărat pe gloabalizare. Nu m-am lămurit prea bine unde se îmbucau în mintea lui gloaba și faimosul concept, dar am o bă­nu­ială: tocmai crescuse iar „ta­xa de gloabă“ (serios, chiar așa îi zice taxei de pășunat în termeni juridici), iar de asta nu putea fi de vină decât Eu­ropa.

În general, românul se bu­cu­ră în felul lui de globalizare, de Europa. Un fel de „ce să fa­cem, așa ne-a fost dat. Ar fi bine, dar prea e greu. Și, ori­cum, nu mai e ca înainte, când totul era clar: nu se putea, dar ne des­cur­cam“. Acum, se poate, dar nu prea „se mai me­rită“. Ieșim din țară ca la iarbă verde, mă­măile mo­deste tastează calme touch­screen-uri prin ae­roporturi, adolescenți acneici își încasează de­zabuzați mica rentă lunară la poștă, prin Wes­tern Union. E greu, cum s-ar spune.

Acasă e și mai greu. Ce s-a mai hăulit acum vreo câțiva ani că nu-și mai poate vinde ță­ra­nul român brânza și leușteanul la piață! După care s-a tăcut subit. Se vând iar, bine mersi, și-n piață, și pe marginea drumului, cu ace­leași riscuri de fraiereală pentru cumpărător. La fel a fost cu „asomarea“ obligatorie a por­cu­lui. S-a rezolvat: îl asomăm pe hârtie și îl guițăm ritualic când și cum vrem. (Nu știu de ce, dar cam tot de-atunci puii de su­per­mar­ket au din nou gustul infect de pe vremea lui Ceaușescu. O fi din asomare?) A, mai sunt și cornutele, care capătă „cer­cei“ și „pașaport“. Așa, din trei în trei, cât să nu bată la ochi.

Deci, ne-am speriat degeaba. Era doar treabă de hârtii. In­trați de curiozitate în orice pri­mărie comunală mai ră­să­rită, și-o să vedeți cum zboa­ră topurile de hârtie, cum mâ­nuiesc agri­cul­torii noștri pixul și aplombul de petent și cum roiesc funcționarii pe im­pr­i­man­te, copiatoare și computere cu monitoare slim. Se cere-n draci: ajutor de, și de, și de, ade­ve­rință că, și că, și că. Se cumpără, se vinde, se moș­te­neș­te, se taie, se construiește, se dă­râ­mă, se re­novează, se angajează, se scoate în șomaj, se angajează iar. Totul merge uns.

Măsurată din ochi, o jumătate din România se plânge că e rău. Cealaltă jumătate nu zice că e bine. Per total (și deocamdată), noi ne fa­cem că suntem europeni, ei se prefac că ne cred și ne dau bani. Treabă cinstită.

Cel puțin așa părea să fie până ce ne-a lovit chestia cu refugiații, care a aruncat direct pe masa din bucătărie marea dilemă: localism sau globalizare?

De mult n-am mai simțit în aer miros de ro­mân treaz, la datorie, cu un ochi la Antena 3 și cu altul pe graniță, pe unde riscă să intre imi­gran­tul fioros, neras și nedușat de săp­tă­mâni, să atenteze la localurile căminelor stu­dențești abandonate sau la azilele noi-nouțe și nefo­lo­site, pe care le-am construit de­gea­ba cu bani europeni. Copiii lor, sfidător de mulți și de îne­cați, s-ar putea da în leagănele construite cu bani europeni sau ar putea să joace fotbal pe stadioanele în pantă pe care nu le prea mai pu­tem deconta. Trebuie deci vigilență, mai ales acum, când a decedat și „tribunul“, după o lungă agonizare ideologică, prost mascată cu ochelarii negri de mafiot asortați la emisiuni tabloid. Ce riscăm? Să ve­dem semiluna pe mân­drele noastre catedrale de beton armat, din satele anemic asfaltate, fără spital, nici fosă septică la școală și unde învățătoarele își completeză norma ca dizeo­ze la nunți.

Curat Conu’ Leonida. Da, la noi încă mai e de-a gluma, încă ne mai permitem să nu știm un­de suntem, câți suntem și ce avem de făcut. Și politica o facem tot ca în Conu’ Leonida, de când guvernul ne spune săp­tă­mânal câte un banc: ori că e rivuluție, ori că nu mai avem dreptul să ne plătim dările. De fapt, e ve­chea poveste: chef de Lăsata se­cu­lui la bă­ca­nul din colț. Iar despre ce-i afară ră­mâne să ne spună tot Safta, când o veni să fa­că focul.

Cine e curios chiar poate să mai afle câte ce­va. De pe Internet, fiindcă de la televizor, și din în­chipuirea de presă scrisă care ne-a mai ră­mas, de regulă rezultă că suntem cam sin­guri pe pla­netă. Noi și cu Ponta, cu Udrea, cu TIR-urile ieșite din decor, cu copiii tot mai abuzați, cu accidente, acte caritabile și vo­lun­tariate fil­mate din topor, cu sponsorul la vedere. Ana­liști de politică externă nu mai avem, iar dacă sunt, dăm peste ei mai mult din întâmplare, eventual acolo unde s-au au­to­exilat - pe vreun site „elitist“, unde se scrie cu diacritice și punctuație, iar numărul de accesări con­cu­rează cu cluburile ultraex­clu­siviste englezești.

Nu știm nimic și nici nu vrem să știm. Sun­tem o țară cu statistici aproximative, cu liste de alegători corectate cu milionul. Suntem mulți numai când e de rău, și e de rău fiindcă suntem prea puțini.

Aflu recent, dintr-o carte extrem de vie sem­na­tă de Sabina Fati (Singură pe Drumul Mă­tăsii), ce vierme insidios-progresist poate fi de­mografia în țările islamice: două treimi din populația Iranului și 40% din cea a Ka­zah­sta­nului are sub 25 de ani, iar în Uzbekistan tră­iește o jumătate din populația Asiei Centrale. Sociologii nu mai prididesc să deseneze pro­gre­siile geometrice în care se dezvoltă, ine­vi­tabil, conexiunile cu Occidentul, prin tineri și prin tehnologia informatică la care petrolul le dă vrând-nevrând acces. Globalizarea săpând la temelia unor cumplite dictaturi, sofisticat blindate diplomatic.

La noi? Demografie, statistici, sociologie - de-a gluma.

*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional