Globalizarea, integrarea europeană și reapariția

În partea fostă comunistă a Europei, dar nu numai aici, atitudinea publică față de UE înlocuiește atitudinea față de consecințele globalizării.

Căderea Cortinei de Fier în 1989 a în­sem­nat nu numai ieșirea unor popoare din în­chisoarea sistemului politic comunist, ci și intrarea bruscă într-o lume nouă, marcată de globalizare. Astfel, con­co­mitent cu tranziția po­li­tică și economică, a fost ne­cesară o tranziție spre această implacabilă rea­li­tate a unei lumi din ce în ce mai interdependente. Lumea comunistă cu­nos­cuse și ea o formă de se­miglobalizare, ideologizată și șchioapă, o globalizare de mâna a doua, la nivelul relațiilor economice între URSS și sateliții săi mai mari și mai mici. Era o globalizare a lumii socialiste, una lipsită tocmai de di­mensiunea esențială a libertății de miș­ca­re. Cei eliberați în 1989 se regăseau astfel obligați să se adapteze unei lumi care i-o luase înainte. Iar acest „luat înainte“ nu era numai unul al creșterii geometrice a relațiilor orizontale și al comunicării, ci și al unei noi mentalități dominante la ni­ve­lul Occidentului, care intra în ceea ce unii numesc postmodernitate. Esticii, abia ie­șiți din modernizarea paradoxală adusă de socialismul real, se adaptează mental și (geo)politic, punând întreaga tranziție sub semnul integrării în ceea ce era atunci Comunitatea Economică Europeană.

Cu alte cuvinte, integrarea europeană de­vi­ne mecanismul prin care aceste popoare aleg să reintre în istorie, într-o istorie a exploziei globalizării, pentru care nu erau încă pregătiți. Deși vocația europeană a acestor țări era o realitate incontestabilă, alegerea adaptării la globalizare sub man­tia europeană dă integrării o dimensiune pragmatică, chiar inevitabilă. Ine­vi­ta­bi­lă, pentru că nicio alter­na­tivă nu părea viabilă. Un pragmatism și o inevi­ta­bi­litate care au pus în umbră dificila și necesara sin­cro­ni­zare în termeni de valori.

Particularizarea Estului UE în actuala criză a re­fu­gia­ților a arătat că această sin­cronizare nu se face natural, iar asta se pu­tea vedea nu atât din opțiunile politice de moment, ci din termenii comunicării și din natura abordării acestei crize la ni­ve­lul liderilor politici din „vechea“, res­pec­tiv „noua“ Europă. Actualitatea ne per­mi­te, așadar, să revenim asupra acestui efect al globalizării asupra mediului politic, ace­la de a transforma multe dintre alegerile vocaționale în decizii politice puse sub semnul inevitabilului, decizii care astfel se regăsesc lipsite de un discurs legitimator convingător. În timp ce elitele sunt obli­ga­te să asume această realitate, popoarele se resemnează, nu însă fără a fi frustrate de acest implicit deficit democratic.

Uniunea Europeană funcționează atât ca un actor și motor major al globalizării, cât și ca un factor de diminuare a șocurilor in­du­se de aceasta. În partea fostă comunistă a Europei, dar nu numai aici, atitudinea publică față de UE înlocuiește atitudinea față de consecințele globalizării. România a rămas cea mai proeuropeană țară proas­păt integrată, dar în celelalte țări ex-co­mu­niste elitele politice care au gestionat in­tegrarea au fost totdeauna mult mai con­știente decât electoratele respective de mă­sura în care se regăsesc în fața unei opor­tu­nități istorice. După momentul festiv al intrării în UE, majoritatea acestor elite au fost măturate în urma alegerilor. În vreme ce în țări ca Polonia sau Ungaria neîn­cre­de­rea în elite a produs euroscepticism, la noi o atitudine similară a produs pro­eu­ro­pe­nism. Dar acest tip de proeuropenism rămâne azi, ca și înaintea integrării, unul strategic, remarcabil prin persistența sa, dar care nu se traduce automat într-o eu­ro­penizare a spiritelor.

Dincolo de cazul țării noastre, efortul in­tegrării a fost unul cantonat la nivel teh­no­cra­tic, principiul acceptării „acquis-ului co­munitar“ fiind unul gândit juridic, nu politic, fiind astfel neglijat decalajul la ni­ve­lul culturii politice. Acest decalaj a apă­rut mai pregnant în actuala criză. Pe de o parte, se poate spune că Estul și-a regăsit o formă de independență cel puțin dis­cur­si­vă, chiar de identitate, pe de altă parte, se naște întrebarea dacă Vestul are in­te­re­sul să accepte particularitățile estice sau asis­tăm, mai degrabă, la un moment de cla­rificare a unor raporturi de forță la ni­vel european.

În 1983, Milan Kundera publica în Le Dé­bat un influent articol despre Occidentul kidnapat, acest Occident care era dincolo de Cortina de Fier. Kundera urmărea toc­mai deconstrucția ideii de „Europă de Est“ prin desprinderea Europei Centrale ca parte integrantă a civilizației occi­den­ta­le, spre deosebire de Estul ortodox. Istoria a mers un timp în această direcție, totuși, România și Bulgaria au fost în ultimul mo­ment primite în club, iar azi, în mod iro­nic, Estul se reafirmă în interiorul UE. Nu vorbim deloc de o solidaritate între aceste state, deși au un important pa­tri­mo­niu de experiențe comune, ci de o cvasi-spon­ta­nă reacție la o criză. O reacție care este cu atât mai semnificativă pentru exis­tența unor similitudini ale culturilor po­litice res­pective. Reacțiile extrem de dure ale li­de­ri­lor Germaniei și Franței au de­mon­strat că statele care au făcut posibilă in­tegrarea Es­tu­lui nu vor accepta ca aces­te similitudini să se transforme în putere de a influența esența proiectului euro­pean.

Timp de 25 de ani țările ex-comuniste ca­re și-au dorit integrarea au dorit și o for­mă de occidentalizare, fugind de eticheta de „țări din Est“. Această etichetă rămâne una peiorativă, iar îngrijorătoarea ei rea­pa­ri­ție trebuie privită ca un simptom al unei integrări parțiale. Acceptarea eforturilor și chiar a frustrărilor identitare inerente con­tinuării procesului integrării rămâne sin­gu­ra garanție a evitării recăderii în Est.

*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional