Iubirea! Și atât…

Se întâmplă uneori ca sub bombardamentul informatic de tehnici, metode și cursuri de dezvoltare personală, specifice în lucrul cu copiii (indiferent de vârstă), să uităm esențialul… IUBIREA!

Și cum altfel am putea crește un suflet, decât iubindu-l. Și cu cât tulburările de comportament ale copilului sunt mai accentuate, cu atât are nevoie de mai multă iubire.

În fața mea, în cabinet, stă o mămică de adolescent, vizibil iritată povestindu-mi cum fiul ei se pune în pat încălțat, butonând telefonul.

Acum câțiva ani, când l-am găsit pe fiul meu adolescent dormind încălțat și îmbrăcat în pat, l-am descălțat ușor pentru a nu-l trezi, am deschis puțin geamul pentru aerisit, l-am sărutat pe frunte și am părăsit camera. Dimineața, când ne-am întâlnit la bucătărie, m-a privit senin, mi-a zâmbit și m-a îmbrățișat. I-am spus că aș aprecia tare mult dacă ar găsi o altă metodă de aranjare a lucrurilor în camera lui (care, de altfel, era un întreg haos).

Am povestit acest episod mămicii din fața mea. „Cum, doamnă psiholog? Păi asta ar însemna să-i întăresc un comportament negativ!” Să îi întăresc un comportament negativ… mămica era școlită în vocabularul care acum este în mare trend. Deci în fața mea se afla un om care căutase și învățase multe și diverse tehnici, însă între toate acestea uitase esențialul... Iubirea!

Cum poți gestiona un copil care te sfidează, urlă, trântește, nu ascultă, face exact opusul, parcă tocmai pentru a te enerva! Simplu... Iubindu-l! Ușor de spus, greu de aplicat. Pentru că și noi, părinții, avem limitările noastre. Însă haideți să ne amintim.

Ce este copilul meu? – O replică în miniatură a părinților.

Ce vrea copilul meu? Poate vrea ceea ce simte că vrea, dar de multe ori există un conflict interior între ce vrea el și ce vor părinții pentru/de la el.

Cum vrea copilul meu? Cu mijloacele specifice secolului în care trăiește, pentru a se simți integrat și acceptat de cei de o vârstă cu el.

Ce vrea copilul meu de la mine? Iubire, înțelegere și acceptare necondiționată.

Dar pe mine, ca părinte, cine mă înțelege? În niciun caz copilul, pentru că nu asta e treaba lui. Însă, dacă totul în lumea aceasta și în viața aceasta este oglindire – comportamentul copilului meu este oglindirea mea... interioară și/sau exterioară.

Și atunci, ca părinte, mă opresc, respir adânc de mai multe ori și mă gândesc cum pot face diferit ceea ce fac, pentru a avea rezultate diferite. Pentru că atunci când nu ne place ceea ce primim, schimbăm ceea ce dăm!

„Fiecare persoană poartă înăuntrul său o fetiță sau un băiețel care simte, gândește sau acționează, vorbește și reacționează exact cum făcea persoana la o anumită vârstă a copilăriei.” – Eric Bernne

Dacă ne-am putea privi măcar o clipă față în față cu copilul nostru interior, oare cât este de fericit? Oare a fost iubit? Oare a fost înțeles? Oare a fost acceptat? În ce măsură?

În relațiile noastre de-a lungul vieții ies la iveală tiparele de comportament dezvoltate în copilărie cu persoanele de atașament: mama, tata, bunica, bunicul, o soră sau un frate mai mare.

Cu un părinte autoritar, am învățat să ne conformăm, să ne înghițim sentimentele și să mergem mai departe în tăcere.

Cu un părinte permisiv, am învățat că totul ne este permis, inclusiv a-i agresa pe ceilalți în orice mod.

Cu un părinte democratic, am învățat echilibrul, negocierea, respectul și bunul-simț.

Uitându-ne în propria viață, noi ce părinte am avut? Pentru că avem tendința să repetăm inconștient comportamentul părinților, iar copilul, la timpul lui, va face la fel. Și atunci ar fi bine să oprim înlănțuirea comportamentelor repetitive și negative, să dezvoltăm ascultarea activă, înțelegerea și, în primul rând, Iubirea.

„Iubește! Și fă ce vrei...” – spunea Fericitul Augustin despre modul de relaționare cu Divinitatea. Ce-ar fi să aplicăm această sintagmă și la relaționarea dintre noi și, în mod particular, copiii noștri?

Fă ce vrei sub lupa iubirii, cu toate fațetele ei. Cum poți face ce vrei atunci când iubești?! Cu o raportare autentică față de ceea ce sufletul tău vrea, dar și față de ceea ce sufletul celuilalt își dorește.

Și atunci, cum iubim un copil greu de disciplinat? Atunci când iubim cu adevărat, îl întâlnim pe celălalt în spațiul iubirii unde nu există reproș, resentiment, ton ridicat sau priviri furioase. În spațiul sacru de iubire al inimii se întâmplă miracole: copiii învață ascultarea, respectul, reciprocitatea, siguranța și încrederea, din și prin iubire. Tot aici, sufletele cresc cuprinzând noi și minunate perspective.

E atât de frumos în teorie și atât de bine sună. Însă ce facem în practică? Iată câteva repere:

• Pentru o situație care nu se rezolvă nu merită să ne facem probleme, iar pentru una care se rezolvă, nici atât. În concluzie, abordarea cu seninătate și sinceritate a oricărei situații problematice apărute o rezolvă cel puțin pe jumătate.

• Discutăm cu copilul, indiferent de vârstă – discuție calmă, liberă, sinceră, despre cum mă simt eu, ca părinte, pentru situația problematică existentă. Evităm reproșul, etichetarea și critica la adresa copilului.

• Oferim copilului posibilitatea de a schimba inițial la nivel imaginativ, apoi real, perspectiva asupra situației actuale, dar mai ales asupra consecințelor.

•  Îl susținem și îl încurajăm să se autoevalueze obiectiv cu privire la comportamentul său și să ofere variante de acțiune pentru a diminua cât mai mult efectele negative.

•  Îl felicităm apoi pentru modul matur în care a gândit (chiar dacă noi l-am ajutat din belșug).

•  Îi reamintim cât de mult îl iubim și îl asigurăm de prezența noastră necondiționată lângă el.

La fiecare pas însă, nu vom uita iubirea! Exprimată prin gesturi, priviri, cuvinte, fapte și dincolo de ele. Pentru că va veni o vreme când copilul rebel de astăzi va deveni adultul asumat sau neasumat de mâine. În funcție de modul de acțiune al nostru ca părinți. Ne pierdem adesea însă în metode și tehnici și uităm că, fără o bază solidă de iubire, nimic nu e sigur. Copiii nu ne ascultă deseori, însă ne imită cu siguranță. Copiii ne evită „cicălelile”, însă ne simt cât îi iubim și cât îi vedem. Prinși în vacarmul unei vieți, de multe ori și pentru mulți dintre noi plină de griji, stres și lipsă de timp, uităm să ne manifestăm iubirea.

Bătrânii noștri spuneau adeseori că un copil crește cu mâncare și cu iubire. Ne zbatem uneori prea mult pentru hrană, sub toate formele ei, căzând în capcana „mai binelui” și pierdem esențialul. Niciun telefon performant și nicio haină de firmă nu vor putea înlocui privirea calmă și caldă a unui părinte, mai ales atunci când copilul a experimentat situații nu tocmai plăcute. Pentru că orice alegere neinspirată a copilului reprezintă un semnal de alarmă că undeva s-a pierdut contactul.

Indiferent cât de mari sau de mici sunt, indiferent cât de departe sau cât de aproape vor fi de noi, un fir pe care ochiul uman nu îl poate vedea îi va ține mereu aproape de sufletul nostru – este firul roșu și sigur al iubirii. Și este singura certitudine că legătura noastră părinte–copil va dăinui.

Prin trecerea lor prin viață, copiii vor uita multe dintre sfaturile părinților date în diverse situații, dar nu vor uita niciodată cum i-am făcut să se simtă.

„Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii să vedem ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă întind înspre ele.” – Joyce Maynard. //

Florentina Ordean este psiholog clinician specialist și psihoterapeut integrativ autonom, cu 15 ani experiență în terapia copiilor și adulților.