Pe aceeași temă
LIVIUS CIOCÂRLIE
Marginalii la un concurs
Ce m-a uimit citind cateva zeci de fragmente de jurnal ale unor elevi din toata tara si de la tot felul de scoli a fost o mare libertate de spirit, incomparabila cu aceea pe care o aveam eu la varsta lor. Cum e o libertate care nu tine seama de nici o convenienta si nicidecum de parerea pe care si-ar putea-o face batranii trecuti de 30 de ani, m-am intrebat daca nu e o nepotrivire in faptul ca acest concurs se afla sub egida memoriei lui Gheorghe Ursu, figura tragica a trecutului nostru in comunism. Apoi mi-am spus ca nu. Si Gheorghe Ursu tot libertate de spirit a avut. Ca a lui a fost militanta si primejdioasa, iar a elevilor despre care scriu e dezinvolta si fara perdea dovedeste inca o data ca omul se afla sub vremi. Din fericire, in vremea actuala autorii de jurnal, in speta unii foarte tineri, nu mai risca decat sa socheze ipocrizia, discretia, pudoarea si uneori buna cuviinta a unora dintre noi.
Fata de fete, baietii, mai putin dispusi sa-si dezvaluie intimitatea, sunt cu un ton mai jos. Fragmentul lui Robert Pufan e reportajul unei calatorii in China. Autorul stie sa vada. E atent la insolitul unei lumi diferite. Stie si sa zambeasca. Jurnalul contine o morala, probabil neintentionata. Tanar al epocii lui, care prefera figura modelata in ceara a lui George Clooney unui tablou de Rembrandt si provine dintr-o familie instarita, deloc indiferent la ce-i ofera ea, in China Robert Pufan invata sa faca bani pentru copiii dintr-un orfelinat. Imbogatit sufleteste de experienta traita, este impresionat de grija chinezilor pentru natura si nu-l atrage capitala lor cosmopolita, adica, in fond, nu-l atrage proliferarea unei lumi de tipul celei in care el insusi s-a format. Scrisul lui e mai curand energic decat expresiv. Barbatesc, astfel spus.
Cristian Mardare chiar argumenteaza inutilitatea dezvaluirii de sine intr-un fragment care e totusi autoanalitic. Apare la el, ca la multi altii, tema instrainarii maturilor de adolescenti. Un altul, M.A. Malinescu, invata de la tatal sau cum sa se "vanda" profitabil, ceea ce el ironizeaza, desi nu-l lasa nepasator viitoarea "cariera", iar examenul pentru obtinerea carnetului de conducere ii provoaca o emotie pe care numai vederea fetei iubite i-o mai da. Opteaza pentru un jurnal cronica, si nu pentru unul al interioritatii.
Mai putin marcat de spiritul generatiei lui, Stefan Plesca face cunoscuta o criza de adolescenta oricand posibila, nu numai acum. El sufera pentru ca e copilul "nimanui", in sensul ca nu are parinti care sa-i dea acces la privilegii rezervate unor "alesi". Vulnerabil la nedreptate, nu vrea sa cada in "capcana" adultilor. In acord cu tema atemporala, scrisul lui, nu lipsit de ironie fina, este mai cuminte, mai clasic, cu mai putine semne ale epocii decat acela al congenerilor sai.
Trecand dintr-un liceu intr-altul, Cristina Voinea nu traieste o drama. E curioasa sa afle "care mai e treaba". Impatimita de muzica tinereasca, ale carei sonoritati le sugereaza cu mijloace remarcabile, ea ar dori ca oamenii sa invete tacerea, in loc sa sporovaiasca incontinent. ("O vezi pe aia? Mama, ce pantofi are, duamne, mai exista oameni ca ea, pfoai frate, cum arata..."). Dispretuieste tot ce e conventional si asociaza cuvintele insolit: iesind in oras, vede "bulevarde si caciuli". E preocupata, fara motiv, de "mediocritatea" ei.
Lotul de premianti e dominat de doua Georgiane, ambele de la Suceava. Georgiana Toderas e tipica pentru ce se poate ascunde dincolo de ce vedem noi pe strada. Ea poarta pantaloni "cu angel pe fund". Se duce la meci ca sa-i vada si fundul lui Beckham, sa manance seminte si sa-si completeze arsenalul de injuraturi. Totodata, nu-i scapa cum "o tanti vede ca pe o minune nasterea celui care o va bate mai apoi ca n-are bani de tigari", cum "put papucii unui nene care lucreaza la padure" si simte pe piele "urletul de supravietuire al nebunilor ce n-au bani de gaze". Este intr-astea un fals cinism si o reala cunoastere a asprimii vietii. Cand o tulbura un sentiment, G.T. scrie in asa fel incat sa nu cada in sentimentalism. "Oamenii sunt egoisti si mor cand vor ei, fara sa ne intrebe si pe noi." Este frapant amestecul de violenta si candoare al acestei fete, care cu stiinta acumularii, a decupajului, nu e deloc vaduvita de talent.
Georgiana Diaconita e de pe acum o prozatoare. Se ascunde si in ea un copil fragil, unul crescut "cu cheia de gat". Isi face un autoportret necrutator. E naturala, fara sa braveze, cand relateaza despre relatia ambigua cu un profesor. Ar vrea sa-l intrebe pe Ceausescu, sa stie numai ea si sa nu spuna "la nimeni" cum a fost inainte de 1989. Ironizeaza limba de lemn a politicienilor ("...e prioritar, cum zic astia pe la TV."), transcrie limba ardeleneasca, cea cu "Doamne, feri" si cu "ioi, ioi". Are un stil dezinvolt, cu "3spe" si cu "creca", care sintetizeaza limbajul celor de varsta ei. Se adreseaza jurnalului, ca mai toti concurentii, dar o face neartificial ("...fii oleaca atent"). Fapt semnificativ pentru un talent inca in dezvoltare, G.D. e mult mai puternica atunci cand scrie fara fasoane pe limba ei decat in fragmentele din poezia proprie introduse in jurnal.
Nu-mi ramane decat sa regret ca nu apare printre laureati autoarea a doua pagini despre prapastia dintre profesori si elevi, dintre parinti si copii, care ar trebui sa fie afisate in toate cancelariile si sa fie buchisite de parinti.
Si un cuvant de incheiere: mi-am dat seama, citind aceste mici jurnale, ca numerosii prozatori tineri aparuti in ultimii ani nu vin din neant.
Concurs "Gh. Ursu" editia 2007
Tema propusa in acest an - Jurnalul ca marturie - a avut asupra participantilor un impact diferit fata de editiile precedente. Daca altadata era stimulat spiritul de competitie, in directia etalarii cunostintelor obiective acumulate pe parcursul procesului de invatamant, de asta data competitorii s-au vazut indemnati la confesiune si reflectie in perimetrul experientelor launtrice personale. A sporit gradul de implicare individuala, rutina pedagogica n-a mai contat prea mult, predominant a fost exercitiul de sinceritate. Aproape ca nimeni n-a simtit nevoia sa "speculeze" in legatura cu tipologia literara a jurnalului. Abia daca cineva, de la un seminar teologic, s-a vazut ispitit sa intreprinda examenul descriptiv al exemplului furnizat de N. Steinhardt. Majoritatea a preferat sa intre in pielea celui ce noteaza, scrupulos, urmarile contactului cotidian cu realitatile din jur, gandurile si sentimentele provocate de natura intamplarilor cu care se confrunta. Unii concep notatiile ca pe o modalitate de a se cunoaste mai bine pe sine in raport cu ceilalti (familie, colegi, prieteni), altii trag nadejde ca insemnarile vor folosi mai tarziu, ca un depozit al amintirilor, capabile sa mentina sufletul tanar, mladios, receptiv. Oricum, jurnalul este considerat un martor al zbuciumului interior, singurul caruia i se pot incredinta secretele, mai ales cele de ordin sentimental, exaltarile si incertitudinile declansate de intaile tulburari juvenile iscate in momente cand inimile bat mai repede si imaginatia o ia razna printre senzatiile contopirii cu o fiinta venita din senin sa catalizeze toate resursele de daruire si bucurie reciproc impartasite. Este simptomatic faptul ca fetele domina, de la distanta, suita de participanti la concurs. Fragilitatea lor structurala le indeamna sa caute un refugiu sigur in pagina de jurnal, gata sa le asculte pasurile si sa inspire increderea ca nu va duce vorba mai departe. Unele dau in vileag modelul urmat, al "fiintei greu de multumit", incercand sa reediteze disperarea traita candva de Jeni Acterian. Nu e clar cat au meditat asupra acelui caz. Sa fie la mijloc, mai curand, un mimetism capricios, dupa o lectura nedigerata? De altminteri, izbeste tonul disperarii adoptat cu prea lejera autosatisfactie. De aici, impresia de confectionat, de artificial. Excesul de trimiteri livresti incearca zadarnic sa ascunda inconsistenta meditatiei. Degeaba sunt citati, la gramada, Minulescu si Coehlo, Eliade si Shakespeare, cand formularile raman la nivelul unor aforisme precare, de tipul: "moartea, intruchiparea fericirii". Lista referintelor se mai schimba, altii pomenesc pe Bunuel, Papini, Noica, fara un castig notabil sub raportul consistentei. In general, sistemul de referinte ramane irelevant, la voia intamplarii, guvernat cel mai adesea de snobism si conventionalism. Pe cat sunt de anemice lecturile, pe atat cresc pretentiile filosofarde, abandonurile in bratele scepticismului, la limita cinismului dizolvant. O generatie cam facil fudula, prea dispusa a privi chioras la parinti, grabita sa "pozeze" in postura victimei neintelese de cei mai in varsta.
Mai inainte de a semnala lucrarile semnificative, care merita sa fie evidentiate, e de constatat aparitia unor noi centre pe harta participarilor la concurs. Repartitia geografica mi se pare sensibil diversificata. Au venit lucrari in premiera, am impresia, de la Fetesti, Moinesti, Sebes-Arad, Vatra Dornei, Tg. Secuiesc, Bocsa (Caras-Severin), ceea ce ar insemna ca antenele concursului bat tot mai departe. E un castig notabil. Subliniez: nici una dintre lucrari nu este integral reusita, dar fiecare in parte contine virtualitati meritorii, de natura a ma face sa trec peste anumite naivitati sau deficiente stilistice. Mai greu as trece cu vederea lipsa unei elementare politeti, de a corecta textul dupa redactare.
Geo Serban
Notele unui "jurat" printre jurnale
Competitiile - si premiile aferente - privesc, de regula, ceva facut: te misti mai bine si mai repede ca altii, produci o opera artistica apreciata, raspunzi corect la un sir de intrebari. Ceva ce faci si, in plus, ceva facut public, expus, supus comparatiei.
O intrecere a jurnalelor dezminte, in buna masura, aceste principii, asemanandu-se, intr-un fel, cu un concurs de frumusete. Pentru ca, in ambele situatii, premiul se acorda nu atat pentru ceea ce ai facut, cat pentru ceea ce - sau, altfel zis, pentru felul cum esti. Pe dinafara, in cazul alegerilor de miss si mister, pe dinauntru, s-ar putea spune, in cazul confruntarii dintre confesiunile de zi cu zi. Afirmatie, desigur, amendabila: ce si cum esti nu se reduce la chipul in care te prezinti in (pseudo)intimitatea jurnalului. Chipul povestit, chipul din descriere nu este chipul real, insa povestea este, ea insasi, in acest caz, daca nu chipul intreg, parte a chipului. Iar "maxima" conversationala a sinceritatii se aplica, prin excelenta, in conversatiile cu sine: daca nu aici, atunci unde?
Cele si cei care au raspuns in acest an temei propuse de Fundatia "Gheorghe Ursu" au avut de ales, e adevarat, intre teorie si practica. Intr-o prelungire a paralelei de mai sus, ne putem imagina fete si trupuri aratoase intrecandu-se intre ele, dar masurandu-se si cu dibacia unor discursuri despre frumusete. Alternative neexclusive: unii dintre participanti au optat ferm - trimitand fie extrase de jurnal "tel quel", fie mici eseuri, altii le-au imbinat in "metajurnale", ilustrandu-si consideratiile cu fragmente din propriile productii de gen.
Ca "jurat", chemat sa cantaresc textele primite, am simtit, mai mult decat in alte dati, ca ierarhizarea este rezultatul unui proces de seductie mai degraba decat al unei masuratori reci, rationalizabile. Dileme: greselile gramaticale si de grafie dintr-o lucrare interesanta trebuie depunctate, cu riscul de a o aduce la acelasi scor cu una impecabila ortografic, dar plata? Pagini banale, dar (sau: pentru ca) autentice sunt de preferat unor "consemnari" spectaculoase, insa, cumva, demonstrative si care pot fi banuite, pe alocuri, de contrafacere?
Practica pare sa fi castigat, global, aceasta runda. Iar formatia literara a evaluatorilor nu este, pesemne, cea din urma explicatie pentru consensul intrunit la plasarea pe podium a doua lucrari deloc "inocente" stilistic. Pe acei nelaureati ai concursului care ar putea sa creada ca alegerea juriului instituie, in vreun fel, un model, i-as avertiza, precum genericul anumitor desene animate, "Nu incercati asta acasa" - evitand, in fapt, un mai prozaic "Ramaneti voi insiva". (Indemn, probabil, usor riscat: o sacaiala incriminata recurent de adolescenti in textele trimise este legata de sfaturile nesolicitate. Pagina alba este personificata si valorizata ca interlocutor tacut: "un jurnal este dispus sa-ti asculte of-urile (...) fara sa iti dea sfaturi atunci cand consideri ca nu e cazul", se spune intr-o lucrare; jurnalul "nu ma va trada niciodata (...) ma asculta pana la capat fara sa ma intrerupa", spune altcineva.) Cu totii merita, cred, multumirile organizatorilor, pentru stradanie - in cazul celor care au trimis ganduri despre jurnal ca gen, si - cumva aparte - pentru incredere, celor care si-au dezvaluit gandurile si istoriile cotidiene.
Sorin Ghergut
Informatii, date statistice, observatii
Subiectul propus de cea de-a 8-a editie a concursului de eseuri adresat liceenilor a fost: Jurnalul ca marturie.
Anuntul privind titlul eseului si regulile de participare au fost anuntate printr-un afis expediat prin posta catorva sute de licee din intreaga tara.
S-au primit 259 de lucrari, dintre care: 28 din Baia Mare, 22 din Bucuresti, 17 din Timisoara, 14 din Suceava, 13 din Ramnicu-Valcea, 11 din Constanta, 7 din Brasov, 6 din Iasi, Cernavoda, 5 din Buzau, Targu-Secuiesc, Fetesti, 4 din Focsani, Sacele, Turnu-Severin, Cluj, Tulcea, 3 din Piatra-Neamt, Alexandria, Vaslui, Teius, Botosani, Vatra-Dornei.
In ordinea participarii numerice pe licee s-au situat: Liceul teoretic "Jean Louis Calderon" din Timisoara (14 lucrari), Colegiul National "Mihai Eminescu" din Baia Mare (13), Liceul teoretic "Emil Racovita" din Baia Mare 10, Colegiul National "Al. Lahovari" din Ramnicu-Valcea (8), Liceul de Arte Plastice "N. Tonitza" din Bucuresti (7), Colegiul National "Petru Rares" din Suceava (7), Liceul teoretic "Decebal" din Constanta (5)
Membrii juriului au fost: d-nele Eva Sarbu si Crina Cosoveanu si d-nii Livius Ciocarlie, Geo Serban si Sorin Ghergut.
In prima faza au fost selectate 87 de lucrari care au corespuns cerintelor privind respectarea genului literar propus (eseu) si subiectului enuntat, limbajul si stilul adecvat unei lucrari de concurs.
La o prima selectare au fost retinute 121 lucrari meritorii (lista nr. 1) si 35 lucrari (lista nr. 2) remarcate in mod deosebit pentru tratarea originala, personala a subiectului, acuratetea prezentarii si stilul redactarii.
Aceste 35 de eseuri au facut obiectul discutiei finale a juriului pentru stabilirea acordarii premiilor si mentiunilor.
svezi lista nr. 1 si lista nr. 2 din pag. 4t
Cea din urma lista, cea de-a treia cuprinde numele elevilor care au obtinut cele trei premii si mentiuni:
Premiul I Georgiana Diaconita, clasa a XI-a, Colegiul National "Petru Rares" din Suceava;
Premiul II Cristian Mardare, clasa a XII-a, Liceul de Arta "George Georgescu" din Tulcea;
Premiul III Georgiana Toderas, Colegiul National "Petru Rares" din Suceava;
Mentiuni:
Stefan Plesca, clasa a XII-a, Liceul Teoretic "Gh. Titeica" din Drobeta Turnu-Severin;
Mihai Andrei Malinescu, clasa a XII-a, Colegiul Tehnic "A. Saligny" din Bacau;
Cristina Voinea, clasa a IX-a, Liceul Teoretic "Traian" din Constanta;
Robert Pufan, clasa a XII-a, Liceul Teoretic "Stefan Odobleja" din Bucuresti.
Multumim tuturor participantilor (219 eleve si 40 elevi), precum si profesorilor lor pentru interesul si efortul de a raspunde la invitatia organizatorilor concursului.
Crina Cosoveanu
Premiul I
GEORGIANA DIACONITA*
Jurnalul ca marturie
fragmente
5z. l. ’06
au oprit apa. am zis ca incep de azi si-asa e 3spe! da pe el l-am intalnit pe 19 (e tot un 3spe si asta, numa ca un 3spe plus ceva, plus eu poate. adica eu=6?) am vreo 10 mil., dar cred ca-i imprumut lu’ maica-mea. a fost fain, ce mai! si profu o ramas uimit.
ia stai ca ma bag la scris. mama filosof m-o nascut (m-o facut?!)
un ochi gol ma desparte de lumea pe care nu o simt. o inima alienata clipeste si viata se aprinde in cutremurarea mea. stiu ca suntem unici in palma celui care ne-a creat pentru A FI. A FI... sa visam cu ochii deschisi pe-un iter spectrorum.
6z. l. ’06
mi-e dor de a, de l, de e, de x. mi-e dor de ochii lui si stiu ca tu n-ai sa ma crezi, dar nu i-am vazut niciodata. misto, nu? pai na, cum sa-i vad, daca nici nu ne-am intalnit. doar discutii pe mess (vezi ca e bun la ceva?!) si melodii download’ate. de la a, l, e, x am boala cu pianu’. m-omoara ballade für adeline si vocea lui laurentiu (ala de la 3rei SE).
azi chiar n-am scris nici o poezie. dac-ar sti profu, iar mi-ar zice "hai, hai, ca scade productia". e-un tip super profu si ma bucur ca m-am imprietenit cu el. imi place ca ma incurajeaza mereu si, stii tu pata mea, ca mi-a tinut minte numele mic.
acu vad ce-am scris: "mi-e dor de a, de l, de e, de x", ma, da am uitat ca mi-e tare tare dor de brada? sau bradi? e exact ca d-na Radu - stie cum sa te ia, stie si de bune&de rele (si... (ne)bune, cum ar zice profu)
ma duc. ma bag langa roxana. nu mai pot tine ochii deschisi
8z. l. ’06
nu-mi place ca nu m-am tinut de cuvant. i-am promis lu’ a, l, e, x ca-i fac un singur pe lume al lui, si uite ca azi am gasit plicu cu caietu ala verde; chiar! mai stii cum mi-o zis profa: "e foarte ambiguu!"? vai ce m-o suparat atunci. ma, da-i vorba de viata lui, ce se baga ea ca-i ambiguu?! hai sa-ti citesc ceva:
si-ti cauti durerea intr-o simpla imbratisare, visezi ca e alba, pluteste. splendoare. armonie. nimic. nimic pentru ca te consideri nimeni. nimic in tacerea de aur a mortii. esti singur. Plangi, dar lacrimile tale rad pe obrazul fierbinte, fierb in vapaia mintii ce te cutremura. vrei sa fii imbratisat, sa poti vorbi, chiar daca taci, sa vezi, desi stii ca esti orb.
ce zici? i se potriveste? normal ca eu am scris-o (...) nu stiu, dar uneori simt ca nici tu nu ma mai asculti. si azi cand am gasit plicu’ cu caietu, cate mi-au venit in minte-si nisipul cu miros umed de la Costinesti, si melodiile lui Chris Spheeris, si notele luate mereu pe merit, si momentele cand ma ofticam ca nu stiam sa copii la lucrari, si prima mea discutie cu med, si prima carte de-a lui Cartarescu citita... si chiar la tine m-am gandit, la tine si la concertul de anul nou de la Viena. e visul mamei lui! si m-am gandit ca tu numai pe mine ma ai, si eu te scriu intruna. si m-am gandit ce bine-ar fi sa ramanem intr-o zi noi doi, singuri, acasa, eu sa inchid usa si tu...
9z. l. ’06
auzi, de ce 27 e numarul meu norocos? oare doar pt ca pe 27 sunt si eu nascuta? ma gandeam... odata mi-a spus mama ca atunci cand eram eu mica, plangeam foarte tare, mai ales noaptea. si ea nu ma mai putea suporta - iti dai seama ca ii era si ei greu, avea serviciul ala tampit, si o mai "suparam" si eu. si intr-o noapte, la ora fatidica 3, hai pun 3AM sa fiu mai sme, s-o gandit sa ma arunce de pe geamu’ de la sufragerie, ca nu stia ce sa-mi mai faca. si daca ma arunca? cine te mai scria acum? da cre’ca ii parea si ei rau, dupa aia, cu anii...
a, l, e, x imi spunea ca el n-a primit niciun cadou de ziua lui, ca mereu era singur, si numai de cateva ori a avut si el un tort, a suflat si el in lumanari. uite, sa vezi cum am interpretat eu asta. na, poate zici ca insist, dar n-am cui sa-i citesc ce-am scris decat tie. numa’ ca tu esti diferit fata de toti ceilalti - niciodata nu ma critici, niciodata nu-mi spui cum ti s-a parut ce-am facut eu. dar cu toate astea stiu ca tu ma asculti cu adevarat. fii oleaca atent:
rareori avea ocazia sa inchida ochii, sa-si puna in gand o dorinta, si mai apoi sa stinga micile lumanari, care i-ar fi adus implinirea viselor si eternizarea clipelor de fericire copilareasca... fiecare a plecat cu cate o farama din el, fiecare s-a folosit de sufletul sau, i-a daramat cu fiecare zi cate o particica din el, furandu-i sensul existentei...
ma cam impleticesc prin cuvinte, nu? oricum, asta tre’ s-o fac sa iasa f. bine. o dau la publicat, si n-am chef dupa aia de... si stii tu, eu ma tin intotdeauna de promisiune. m-am gandit c-ar fi bine daca as scoate carticica la tipografie, si cum am adresa lui, numai sa i-o trimit prin posta, si sa nu mai scriu expeditorul, sa-l las pe el sa-si prinda urechile, singur. eeh, dar asta mai incolo, acuma am altceva de facut. nu, nu-i mai important, dar e prioritar, cum zic astia pe la tv. vin eu mai indata pe la tine
cica eu n-am motive sa fiu trista, pentru ca am avut o copilarie fericita. ba, da ce copilarie asa de fericita am avut? c-am umblat cu cheia la gat, legata cu ata aia mov si-nnodata de nus’ cate ori? ca am stat pe la tanti Ludmila, nu neg, ca aici am petrecut o perioada foarte faina, ma invata poloneza, si inca mai stiu ce gust avea mancarea aia cu morcovi caliti sau placinta cu mar si aluat ras, sau radioul ala verde cu butonul rosu. vai, sau cand m-am uns eu cu alifia ei pentru picior, si prin par, si peste tot, mi-am intins guma furata pe sub brat si prin urechi... intr-adevar, au fost clipe de neuitat, dupa cum vezi si tu, dar sufleteste vorbind (daca exista asa ceva!) n-am avut o copilarie asa de fericita. si-apoi cum sa nu fie poeziile mele triste, cu moarte, cimitire si toate cele?!
dar sa stii ca eu am observat un lucru: scriu de printr-a opta... daaa bine! asa scriu din clasa intai, da ziceam de poezie - de printr-a opta am inceput. si atunci si acum exista o diferenta, un generation gap, intre poezie si mine, una exprima poezia, si alta exprim eu in viata cotidiana. poezia mea e chestia aia, de moment. suparat, suparat si-n poezie, da dup’aia ti-a trecut. dar vezi tu, poezia ramane si maine, si peste o saptamana, si lumea te intreaba: "dar tu de ce esti asa suparata mereu?"
da, hai ca iar m-am intins... tre’ sa merg sa-i iau tigari, ca n-are cine
12z. l. ’06
m-am uitat la o prezentare power point. mi-a dat-o Irina. Irina ER, cum ar zice cuzenco. e cu versuri din Pablo Neruda:
moare cate putin cel ce se transforma in sclavul obisnuintei,/cel ce nu cauta harul din el insusi... moare cate putin cel ce evita pasiunea,/cel ce-si distruge dragostea/si nu se lasa ajutat.../moare cate putin cel care evita emotiile ce invata ochii sa straluceasca,/oftatul sa surada si sufletul sa vibreze.../moare cate putin cel ce evita moartea cate putin,/doar amintindu-si intotdeauna ca a fi viu cere un efort/mai mare decat simplul fapt de a respira
ti-a placut? Irina mereu are chestii din astea dragute, cu substrat filosofic.
vai, am de scris o gramada, dar n-am chef. idei, ceva?
13z. l. ’06
am chef sa te scriu azi, mult, mult, sa te saturi de mine. sa tipi, sa ma alungi, sa ma lovesti. dar stiu ca n-ai sa faci niciodata asa ceva. n-ai cum.
mi-o zis profu ca pleaca la buzau. si ieri o dat la stiri ca au fost cele mai mici temperaturi acolo, minus 21 de grade, parca. baftos omu’ asta, n-am ce zice!
ti-am zis de faza de marti? nu? scuze, cred ca am uitat, de atatea ori am povestit-o, ca stiu pe de-a rostu’ toate replicile, toate privirile, toate gesturile... profu o vrut sa ne vedem, ca sa discutam poeziile, sa le aranjam pentru volumas, cum spune el. si l-am convins sa stam la scoala, cu toate ca el era pornit sa mergem la el acasa sda, da, profu de (la) 10t, da’ eu n-am vrut. si am stat in patru, ca-i tot timpu’ goala. si acolo, printre taieturi de poezii, si trageri de priviri, profu si-o spus si el oful. dar sa-l fi vazut cum statea, cum se uita la mine, cum vorbea, cu ochii in lacrimi. nici un actor nu l-ar putea imita. si mi-a spus ca-i place cum il astept pe sala, ca-i place cum ii spun "domn profesor, am mai luat un premiu", ca-i place ca am evoluat foarte mult in poezie. ca ii plac poeziile mele, dar mai mult ii place de mine. si-ti dai seama, eu ar fi trebuit sa ma ridic, sa plec si adio! dar eu tin la el, n-as fi putut face asa ceva. tin la el, adica il respect, il admir, tu ma stii pe mine cand ma atasez de cineva... dar inca n-am ajuns la stadiul mala!
si-au mai urmat atingeri, priviri. bun, totul in limita bunului simt. si tot ma intreba "hai, vii la mine?", eu ii spuneam ca nu, nu vin. si la urma, era trecut de si 20, m-am scapat si i-am zis ca ma simt foarte prost, mai prost de atata nu m-am mai simtit niciodata in viata mea. si el, suparat ca nu i-a iesit pasenta, "nu asta a fost intentia mea. oricum, astfel de sanse nu trebuie ratate niciodata in viata. de acum astept propuneri de la tine". aaa, si era sa uit partea cea mai importanta - mi-a zis ca eu trebuie sa-l inteleg pe el, ca are si el sentimentele lui, ca e si el barbat la urma urmei (...)
zi si tu: eu ce-ar fi trebuit sa fac? cum sa fi procedat? eu, ca sa ma laud, zic ca am facut f. bine asa, pt ca altele, in locu’ meu, s-ar fi dus (...)
si stau si ma gandesc... ma, poate profu n-o vrut nimic rau sa-mi faca atunci. poate dorea pur si simplu sa merg la el acasa, sa mai vorbim. cum? par naiva? da, poate-s naiva intr-un fel, dar el asa nu pare un om rau. vrea sa te ajute, si chiar te ajuta. si-o face cu cea mai mare placere, uneori. e un om sensibil. poate am gresit si eu, ca l-am desconsiderat, dar, crede-ma, m-a impresionat, nu, nu, nu impresionat, zic marcat, pentru ca exprima mult mai mult, m-a marcat acea scena profund. adica eu dupa aia numai pe el il vedeam. si inca-l mai vad, spunand ca (...)
nu-mi spune ca tu afli mereu ultimul, pentru ca stim amandoi ca pe tine nu te pot lua la scoala. mai este si aida, si andreea, mai sunt multi altii care daca te-ar vedea, ar avea ce comenta si barfi dupa aia. am zis de la inceput, de cand ne-am cunoscut, ca vom fi sinceri unul cu celalalt (bun, ca tu n-ai ce sa-mi ascunzi, dar si dac-ai putea tu vorbi...) si modesti pana in ultima clipa (...)
14z. l. ’06
stii, vad atatia oameni sensibili, care fac lucruri minunate, si tot ma intreb, de ce nu sunt si eu asa. poate am facut si eu lucruri minunate, dar... vreau sa schimb totusi ceva. uite, chestia cu statuia, ar fi fain daca ar muta-o de acolo, si sa-l puna pe Petru Rares in loc. da’ ce, vor directoarele? si-ti dai seama ca profu’ de desen s-ar bucura, pentru ca a fost ideea lui.
am scris azi piesa DE CE NU?!. e totul acolo. toate replicile, tot dialogul de marti, 19. si nu stiu, mi-e frica sa i-o arat profului. sigur se va supara, si eu nu vreau asta, nu vreau sa-l mai supar si eu, ca are el destule pe cap. in mail, mihaela mi-a spus sa astept sa termin a 2spea si dupa aia s-o fac publica. da, dar cu profu ce fac? il invit la piesa? eu ziceam, si el a fost de acord, s-o citesc la cenaclu, sau na, s-o pun in scena, cu cativa colegi, dar el nu stie de ce piesa este vorba. crede ca e tot aia, LA MOARTEA PATRIEI... vezi, e greu si sa scrii. pe tine cred ca te scriu cel mai usor. tu esti cel mai cuminte, nu zici nimic, niciodata.
da, si-n piesa, cum ar veni scena a 2-a, si ultima, am introdus si-o poezie de-a mea cu irina. am zis sa fie recitata de profu si de tipu, adica profu de desen, ca apare si el in piesa. asa, ar iesi fain, dar mi-e frica de reactia profului!
16z. l. ’06
am dat-o-n bara cu proiectu la romana. profa n-a fost deloc incantata. dar imi bag picioru’, am stat pana la 3 noaptea sa fac rahatu ala de prezentare si ea? "gata, ati terminat?" ma pis pe ea de profa, nica nu-i place, tot timpu’ zice "era bine daca scriai si despre..." daca nu era deloc, era mai bine (...)
20z. l. ’06
scuze, mai, da’ zilele astea am fost tare stresata. fa si aia, fa si aia, da nu mai pot nici eu. cu tine ce ma mai relaxez, ca-n rest?!
vreau sa-ti citesc finalu’ la UN NIMENI
cine esti? cine sunt? nimeni nu va sti nimic, nicicand. doar noi, noi doi. cine poate fi in gandul meu? sa-nteleaga ce-mi doresc, cat pot sa iubesc, rascolind in amintiri prinse intr-un fir destramat de dorul tau nestins si greu. doar tu vii si pleci nevazut, nestiut, tacut ca o privire. daca ai fi fost ce n-ar fi existat... cand ma uit la mine cel ce-a fost... fiecare isi dorea ca acea ultima clipa sa vina cat mai repede si sa treaca si acel SFÂRSIT
21z. l. ’06
imi place sa cant. si roxana m-o facut afona. si roxana nu stie ce-i cu ea. si roxana ma enerveaza cam des.
si-mi mai place sa fiu artist plastic. stii ti-am zis c-am vorbit cu profu de desen si ca se da admitere la cluj. si eu tot vreau acolo. nus de ce, de anu’ asta am prins pasiune de cluj si cred si stiu sigur ca e numai de la prof. el numa’ de cluj vorbea, mai la inceput (...)
imi place accentu’ de cluj. ioi, da io acolo vreaau, doamnie feri, da se-mi place sa vorbiesc asa. ioi, ioi! da, e fain. da ca sa ajung acolo nu trebuie numai sa stiu sa vorbesc acest "subdialect", ca tot am dat teza la romana foarte recent. da, apropo de teza... ma, da ce mai vorbea femeia asta, intruna intruna, ca o moara desantata (licenta poietica!) si de panetone (ideea mea si-a lu’ miha!!!), si de fetele ei, si de popa, si astia din clasa solidarizau cu mine, ca eu na, dadeam teza, chipurile, singura.
trebuie sa ma apuc serios de treaba. vreau si teatru, vreau si foto, vreau si poezie, si tu, saracu’ de tine. tu ma vrei numa’ pe mine! vreau sa fac multe. si vreau sa fac multe dar f. bine. da, stiu. sunt perfectionista! daca continuam eu cu mate... dar nu-mi pare rau. si cu toate astea, tot nu-mi place engleza. ce vreau? doar tu stii...
23z. l. ’06
azi s-a logodit dimi. mi-a venit sa plang... acum, chiar nu vad de ce am facut-o. am si filmat. era foarte emotionat. inchidea si deschidea cutiuta cu inelul de cateva ori pe minut. desi, de obicei, este sigur pe el si indraznet. dutu a mai dezmortit atmosfera si baietii, care s-au jucat si-au fost si foarte cuminti.
iar sunt nostalgica azi. ascult numai melodia cea noua a lui Chilian. sapte zane, toate bune, licurici, sperante-n noapte, si piticii din poveste, pentru tine toate. chiar imi doresc sa mai fiu mica, sa mai fiu acea "pasica a lu’ tata", sa ma rasfat, sa ma joc cu papusa cu care nu aveam voie, pentru ca era prea scumpa si-o stricam. vreau sa mai plang la miezul noptii spre disperarea vecinilor, sa ma bat cu dimi, sa-l zgarii, si dupa aia sa-mi para rau si sa-l iau langa mine, sa-l iubesc si sa-i zic "babatu meu". vreau sa dau timpul inapoi, azi, acum, aici, la masa asta colorata in oranj, langa mobilul asta care astept uneori sa sune, si numa’ nu-l aud. vreau sa-i cant lu’ Ceausescu "Am cravata mea", sa dau mana cu el, si sa-l rog sa-mi spuna tot adevarul despre ce s-a intamplat inainte de ’89. sa stiu numai eu si sa nu mai spun la nimeni. vreau sa fie profu multumit de mine si sa nu-l mai dezamagesc niciodata. vreau sa-l fac sa fie fericit, sa ma admire si mai mult. vreau sa iert pe toata lumea si sa-i iubesc pe toti, pe toti. vreau ca maine seara sa mai vina Mosu’, asa, cum venea in alti ani, sa cant colinde, sa ma ia in brate, sa-l mangai pe fata, pe barba lui alba si aspra, care-mi place foarte foarte mult. sa-l intreb "ce mai faci, Mos Craciun?". sa impodobesc bradul cu toata familia, si cu mama, care sa nu mai aiba ciuda pe tata, si cu tata, care sa nu mai fie certat cu mama, exact de ajun, si cu dimi, care sa nu fie plecat iarasi pe la vreo prietena sau la facultate. vreau cadouri de craciun, si bucurie pentru ceilalti. vreau ca toata Romania mea sa fie fericita in ziua asta. nu-mi mai trebuie marc anthony si clayderman, ca sa ma faca sa plang. nici lame de ras cu care sa ma tai pentru ca sunt prea tocite. nici foi albe pe care trebuie sa le umplu cu compuneri idioate pentru olimpiada de romana. nici colegi invidiosi ca iau note mai mari decat ei. vreau zilele astea sa fie cum erau odata, cu miros de vanilie din bucatarie, cu prajituri in forma de steluta, cu aluat fraged si zahar pudra. cu vorbe calde si duioase. nu mai vreau manele si muzica rock, nu mai vreau televizor cu toate porcariile de stiri, si nici net. nu mai vreau mess, si asl pls’urile lor, si brb’urile, si dnd’urile, si nop’urile. mailul insa il vreau. si vreau numai prietenii mei pe care mi i-am facut anul asta, pe la concursuri si toti ceilalti prieteni ai mei. nu ma mai intereseaza premiile pe care le-am obtinut. acum, azi vreau sa fiu eu, eu cea care eram si anul trecut, si-ntr-a opta cu doamna Radu la analiza frazei, si de 1 dec. cu lacrimile d-nei Strugaru, eu cea de la ora de mate cand reuseam sa scriu q.e.d. si diriga nu-mi punea zece ca aveam prea multi. eu cea de la ora de engleza, cand nu intelegeam nici un cuvant din ce zicea profa. sa mai fiu eu cea care voia sa cante cu a, l, e, x la pian, dar care n-avea bani nici de o orga. vreau sa fiu "zozana", cum imi zicea oana, care sa planga cand il vede pe nenea cornel intrand in casa, care sa se joace cu nenea dandu si sa-l traga de parul de pe piept, care sa joace poker cu frate-su’ si sa-l intepe cu acul de seringa inmuiat in cerneala (...)
nu mai vreau liceu si naveta si fitze. vreau numai sa scriu, poezie, teatru, poate si proza. vreau sa desenez, sa fac grafica, chiar daca mi-a spus ca trebuie sa lucrez foarte mult. vreau sa vorbesc cu zgondi, sa ajung ca el, cel mai bun grafician. vreau sa stau mai mult cu tupa, sa invat cum e sa scrii poezie adevarata. vreau sa renunt la toate prostiile astea comerciale, care-mi ocupa viata fara rost (...)
tu, jurnalule, n-ai nicio vina. tu esti prea bun ca ma asculti si ca-mi suporti mana asta uleioasa, care te scrie ca o nebuna. tu, jurnalule, esti martorul trecerii mele prin nenumarate intamplari, esti cel care, paradoxal, ma asculta. da, paradoxal... pentru ca, hai sa fac o cacofonie, cum poate un caiet de 100 de file sa asculte o adolescenta, o tanara nelinistita? vezi ca ma ia cna’ul ca fac reclama la filme (...)
26z. l. ’06
am aflat ca pe bobita nu-l mai cheama bobita. a renuntat la porecla asta. vrea sa i se spuna virgil. virgil si... atat! a patit ceva, dar mi-e oarecum sa-l intreb...
ma bag sa corectez poeziile. pe unele n-am sa le tai. le las asa (...)
am primit de la Lucian Vasiliu revista Dacia literara. m-a bucurat foarte mult. e un cadou f. frumos de Craciun. nu ma asteptam. tata vad ca n-a avut nimic de comentat, pana acum.
auzi, nu ti-a fost dor de mine? hai sa-l lasam oleaca pe profu deoparte. imi place si mie de tine, doar stii. imi place cum stai si ma astepti pe masa, acolo, in colt, spre geamu’ de la balcon. si te rogi ca nimeni in afara de mine sa nu te atinga, sa nu te deschida. eu tre’ sa plec la grinties. cateva zile stai singur, jurnalule (...) dar am sa te iubesc si pe tine. si-am s-o iubesc si pe irina, chiar daca tata imi zice ca sunt lesbiana. eu stiu ca nu-i adevarat. eu sunt georgi, georgi a lui profu (...)
* cl. a XI-a, Colegiul National "Petru Rares", Suceava
Premiul II
CRISTIAN MARDARE*
Contra-jurnal
Daca ar trebui sa definesc jurnalul, n-as putea sa spun mai multe decat e scris pe afisul cu concursul: depozit de secrete, sentimente, experiente, un mod de a pastra in amintire fapte ce te-au marcat, o marturie a timpului care te-a gonit din spate...
Este o scriere intima, cu sau fara probleme de constiinta, de existenta, cu explozii de sentimente, cu rabufniri usor cenzurate, cu elemente de activitate zilnica. Cred ca scrii pentru ca esti singur, pentru ca iti lipseste cineva caruia sa i te confesezi. Scrii pentru ca ai nevoie sa tipi, sa te faci auzit in mijlocul unui univers mizerabil pe care il dispretuiesti de la prima ora a diminetii pana cand noaptea cu insomniile ei te provoaca la scris. Nu intra - cred - in discutie genialitatea, talentul literar, ci doar disperarea. Nu e cazul autorilor cunoscuti de jurnale: Eliade, Rebreanu, Maiorescu, E. Barbu, M. Sebastian, Steinhardt; ei vad in confesiune o forma de catharsis.
Daca as fi tinut un jurnal pana acum, as fi incercat sa ma explic, de ce scriu eu... dar, eu nu scriu. S-ar putea insa sa ma tenteze. Am sa fac un joc de imaginatie si am sa ma transpun in pielea unui individ care nu poate trai decat daca isi indosariaza viata.
Scriu pentru ca... pentru ca... vreau sa ma definesc cand cred ca m-am pierdut pe parcursul unei zile ploioase, printre sute de hartii, pagini de caiete, carti, scenarii... sa ma temperez cand o revolta vrea sa capete aspecte violente verbale, scriu ca sa nu uit sa scriu, ca sa nu uit sa ma raportez mereu la mine, chiar daca nu sunt un model, dar e preferabil eul meu decat eul altuia. Ideile nu au continuitate, pentru ca intotdeauna mi-a lipsit unitatea; gandurile mele sunt firimituri, resturi de propozitii, fraze ce le-am simtit a fi existente la nivelul ratiunii. Jurnalul e prea intim si chiar daca nu are un scop sa placa, el va fi savurat. Cand am citit din jurnalul lui Eliade, nu m-a interesat purificarea spiritului sau prin actul culturii, ci doar elemente care sa ma clarifice daca a iubit-o atat de profund pe Maitreyi sau a fost doar un act literar.
Cred ca cititorii de jurnale avizati cauta intotdeauna in lectura profunzimea, in timp ce adolescentii miopi in gandire vor cauta viata condimentata a jurnal-istilor. De aceea poate ca nici nu vreau sa-mi fie harazita o soarta atat de dramatica precum cea de scriitor. Intimitatea gandurilor trebuie, domnule, sa ramana intacta. Nici vantul sa nu indrazneasca sa dea pagina cu pagina pentru a simti mirosul durerilor mele. Tot nu cred ca imi trebuie jurnal.
Este jurnalul fictiune? Element component de drept al literaturii? Pai, Eugen Simion mi-ar raspunde in trei volume. Jurnalul reflecta o realitate proprie celui ce o salveaza prin scriitura, dar uita ca nu astfel va gasi propria salvare. Si astfel mi-amintesc vorbele unui preot la o slujba de pomenire a mortilor, parca (nu mai stiu ce cautam acolo, dar...) intr-o sambata dimineata: "Mantuirea, inainte de a fi o necesitate colectiva, a fost individuala. Care va stiti mantuiti iesiti in fata". Nimeni nu se stie, nimeni nu se simte si nu este mantuit. Cate jurnale in care sa-ti deplangi natura pacatoasa ai scrie, tot insuficient! Dar Dumnezeu este o tema de jurnal intim...
Mi se pare penibil sa las vederii altora determinarea precisa spatiala si temporala/calendaristica a unor nelinisti, poate chiar metafizice. Sa devin EU un fapt cronologic, plasat in istorie? Sa fie existenta mea pusa sub pecetea teluricului? De ce sa atribuim trairilor noastre limite, coordonate, cand permanent simtim nevoia de libertate, de miscare inainte. Jurnalul m-ar tine in loc, m-ar face pasiv. As mima ca traiesc intens, dar doar in foile mele. E absurd. N-am sa ma las convins. Sa ma folosesc de jurnal ca sa-mi improspatez memoria? Sa-l folosesc ca pe un instrument de calatorie in timp, cand viata e o aglomeratie de evenimente. E pueril.
Nu-mi amintesc sa fi tinut vreodata vreun jurnal. Ma complexeaza ideea unui jurnal, ma complexeaza frazele mele pline de stupizenii. Sa-mi impartasesc intimitatea unui vraf de hartii care ar putea fi tradatoare? Nu cred. Cred ca pentru a te arunca, sufleteste vorbind, intr-o foaie si a trai nebuneste printre cuvinte trebuie sa necesite o vocatie de scriitor, iar eu nu am asa ceva, menirea mea nu este asta. Cere-mi sa ma dedublez, sa joc teatru cu public sau fara, da-mi sa citesc o carte buna si m-ai pierdut.
Interesanta mi s-a parut tema acestui concurs si-am zis: de ce nu? Bine, ca m-a mai impins cineva de la spate nu conteaza, dar acum trebuie sa-mi duc la indeplinire aceasta "promisiune" si provocare.
Pana sa incep sa scriu ceva, m-a chinuit ideea: cum sa incep? Si-am aruncat pe o hartie zeci de cuvinte, pe care, daca le recitesc acum, parca nu le mai gasesc rostul. Sa zicem: jurnal, jumatate, iluzie, ignoranta, umanitate, realitate, vulgaritate, dragoste, chin, durere, frumos, inspiratie, tema, motivatie, reusita, mandrie, compromis, tulburare, singuratate, vesnicie, frica, amintire, prostie, prostitutie... etc. Cuvinte goale?! Sau poate ca nu.
Stau si ma intreb, asa brusc, daca ii pasa cuiva de viata noastra. Macar noua, ne pasa de noi? Stim oare ce reprezentam unii pentru altii? Stim sa traim cu adevarat? Sau ne miscam hoitul in functie de cum dicteaza programul computerului? Ce m-oi fi enervat asa tare?!
Uite, scriu ce scriu si ma indepartez de esential, pierd multe idei, ma analizez prea mult si nu eu contez aici. Mai bine ma uit la TV si ma relaxez, nu e decat 3.40 - noaptea, evident. Sa recitesc ce-am scris, sa corectez, sa... ce? Sunt jenat. Nu sunt coerent. N-am o logica in gandire. Dand la o parte tema legata de jurnal, imi dau seama ca nu pot sa ma fixez pe o idee. Mai bine ma las dus de val (si asa mi-a zis cineva ca s-ar putea sa am nevoie de jurnal).
Am senzatia uneori ca sunt introvertit, cu toate ca nu par; dau senzatia uneori ca sunt ciudat si cu siguranta nu asta intentionam. Sunt lucid si caut mereu argumente si contraargumente, in orice discutii, pentru orice idee. Exista intrebari care pot declansa in mine indelungi si nesuportabile dezbateri impreuna cu teribilul lor corolar, singuratatea morala. Mi-ar fi placut sa pot impaca contrariile, pe da cu nu, absurdul cu revolta, dar daca nu a reusit Camus si nici altii mai invatati ca mine...?! Sunt si eu o alta masca intr-o piesa proasta, cu final necunoscut. E mare lucru sa ai personalitate puternica, tare si sa te poti desprinde de mediu. Visam sa pot face si eu asa, dar am cazut zilnic in ignoranta celor care ma inconjoara si m-am pretat la necinste. Ce sunt eu decat un alt vierme intr-o cloaca fara fund?! Caci asta e lumea - o hazna. Nu e prea dur deloc.
In incercarea mea stupida de a ma cunoaste prin ochii celorlalti - caci mandria colcaie in mine si vrea sa stie cat de Exceptional sunt in viziunea celor din jur - am descoperit caracterizari si magulitoare, si distrugatoare. Unii vad in aparentul "eu" un tip scortos - nu chiar constipat, cred - poate prin tinuta, prin atitudine, dar cu un interior cremos. Cineva vede in mine un tanar cu potential intelectual pentru un viitor, nu neaparat luminos, dar cel putin favorabil; un naiv care simuleaza atotcunoasterea din nevoia de initiere rapida. O fi un compliment sau nu? Trebuie sa meditez.
Sunt un tip care tine la imagine, caut sa devin interesat, ba printr-o cursivitate in vorbire, ba prin niste neologisme aruncate asa... natural..., ba prin argumentari sustinute... ce mai, caut sa ma invart in linia intai.
Discutam de curand la filosofie cu profesorul despre societate si individ si s-a ajuns la o concluzie, la care am aderat toti din clasa, ca, in raport cu comunitatea, individul nu e decat un vanzator de imagini. O masca hidoasa, de multe ori nereusita, adaug eu. Ceea ce pierdem in lupta pentru supravietuire este demnitatea. Indiferent de sistemul politic in care ne rotim, omul cauta sa se ascunda, face compromisuri de orice natura, pana cand uita ca are constiinta.
Doamne, cat de oribila si imputita poate fi lumea in care m-am lansat prin nastere, cata rautate mocneste in "sufletele" de langa mine, cat jeg si cata criminalitate - si cuvintele mele nu sunt destul de dure ca sa exprime adevarul. Nu ne diferentiaza nimic de cei care in triburile lor primitive luau scalpul, taiau urechile inamicilor si isi faceau salba, scoteau inima dusmanului ca semn de victorie. E drept ca noi avem blocuri, vile, parlamentari, televiziune, autostrada, uniune europeana, constitutie, week-end, dar nu avem morala.
Ma afecteaza orice imagine, stire, cuvant din mass-media care pun pret pe Senzationalul show-lui vietii. Poate ma repet, dar cred (poate ca multi adolescenti care refuza societatea din teribilismul varstei) ca nu asta e epoca in care Tatal trebuia sa ma creeze.
Suntem construiti dintr-un amestec fara fond, cu o culoare incerta, pictati pe un fundal ce sta sa pocneasca, baloane de apa cu sapun. Plutim sustinuti de presiunea atmosferica sub razele soarelui, nici el sigur de existenta lui. Aceeasi presiune ne coboara si ne izbeste de scoarta teluricului si ne imprastiem in mii de picaturi minuscule. Sustinem ca sinceritatea ar trebui sa primeze minciunii, dar, intentionat sau nu, poate din necesitate inconstienta de a rani, se intampla tocmai invers. Nu putem sa ne exprimam liber gandurile pentru ca jignim, atingem corzi sensibile. Si atunci... redactam jurnale, in care ascundem emotiile zilei, nervii, disperarile pentru care nici cuvintele nu sunt suficient de aspre pentru a le exprima. Toti asteptam sa ni se spuna ce grozavi suntem, in noi toti colcaie mandria. E cumplit sa ai permanent sentimentul unei existente desarte. Nici un jurnal nu poate sa-ti purifice pesimismul pe care cei din afara ta se chinuie sa ti-l construiasca cu migala.
Viata e pana la urma un mixaj de amanunte cu sens sau nonsens. Ne bucuram de prima imagine pe care o vedem cand ne trezim, de aerul proaspat al diminetii, de cantecul de la radio in taxiul care ne repede la scoala, munca, de cafeaua-tigara fara de care ziua nu poate incepe, iar cu fiecare minut mai tarziu ne prabusim in degradare, minciuna, nervi, disperare.
Societatea de oriunde cred ca are capacitatea sa sfasie in bucati tot ceea ce ii sta in cale si nu se potriveste in "patul lui Procust". Cauta sa schimbe indivizii, sa-i modeleze dupa tipare pe care cine dracu le-o fi inventat? De ce nu incercam sa ne modelam singuri viata, caracterul, daca avem nevoie, fara sa dictam si altora. Ne mai miram de ce am ramas niste primate in mentalitate; pentru ca nu evoluam deloc, doar tinem lungi teorii, dar practica ne omoara - ca si comunismul.
Nu ne ramane decat sa tinem cate un jurnal fiecare in care sa ne confesam, dar sa ne si luptam cu propria constiinta, care ar trebui sa fie cel mai dur critic. E drept ca multi isi anihileaza constiinta in mod voluntar ca sa aiba iluzia unei existente linistite. Aiurea! De cate ori ne uitam in oglinda? Sa ne privim propriii ochi. Ce spun ei? Lasati rujatul, machiatul, cosurile, barba, mustata... Ochii, ei ce spun? Sunt veseli? Inlacrimati? Albastri? Mie, singurul cuvant care imi vine in minte, cand ma gandesc la ochii vostri, este "dezgust". Simt cum voma imi trece prin gat si-mi ajunge pe buze. Asta e societatea, comunitatea in care ma invart 24 de ore - o voma. Despre ea sa scriu? As scrie baxuri de hartie daca as sti ca pot schimba ceva. Pentru ca vreau sa respir aer, nu jeg; vreau ca cei din jur sa ajute la formarea mea, nu la deformare. Sa mai cred in ceva? Sa mai sper la ceva?
La fericire, iubire, femeie. Un vis. Nopti de insomnie timpurie ma pasc. In patul meu nu e decat singuratate, amintiri.
E cumplit cand cea de langa tine s-a dovedit a fi inselatoare, o masca a banalitatii. E vina mea ca m-am lasat purtat ca si eroii din carti de iluzia ca absolutul nu trebuie sa fie prea departe de mine. Dar uite ca patim la fel. Nu exista "femeia mea", "absoluta mea", o fata draga ca la Gheorghidiu. Cate am cunoscut, doar de-alde Ela, Alta... Daca nimic nu poate fi impartasit in lumea asta si daca tot ce traim e doar durere si boala lunga, cred ca am sa ma sufoc in propria dezamagire.
Un jurnal m-ar salva?! Cred ca in finalul acestei incercari argumentativ-confesive am sa devin un fan al jurnalului, pentru ca observ ca prin fiecare idee pe care o scuip pe foile astea ma relaxez intr-un fel, dar, mai important, ma inteleg, ma si cunosc parca mai bine. Ilar! In ce mod am ajuns sa fac un exercitiu de autocunoastere.
Sunt adolescentul miop al lui Eliade, cu toate ca n-am purtat niciodata ochelari, sunt un pic de Dionis si social, si filozofic, am un gram din luciditatea lui Gheorghidiu, dar caut gingasia iubirii, a femeii, ca neinitiatul Felix Sima. Vreau sa invat repede multe si in acelasi timp sa opresc timpul in loc cand voi gasi fericirea.
In momentul de fata sunt adolescentul care si-a pierdut inocenta copilariei si care nu se mai poate hrani cu iluzii nici cu forta; sunt adolescentul care vad realitatea in forma bruta, naturala. Fara incredere, evident, in oameni, fug de cei cu masca, cu chipuri slute acoperite cu sclipici. Prea multi s-au jucat cu sentimentele mele, mi-au sfasiat sufletul. Acum rad isteric de nenorocirea mea si intreb: Doamne, de ce eu? Si Dumnezeu: De ce nu?
Mai vibrez la amintiri, incerc sa reactualizez trairi trecute, frumoase, nu vreau sa le pierd in uitare. Da, iubirea, ea ar fi singura. Eternul sentiment visat de tineri si nu numai. Dar e atat de inselatoare. O zeita cu simtul umorului cam negru.
Sunt las? Infrant? Poate nu. Un singur lucru stiu. Ca incepand cu zilele astea de tortura literar-compozitionala ma voi apuca sa tin un jurnal. E just. Am nevoie ca zbuciumul meu interior sa ramana marcat undeva, sa nu uit ce-am gandit, ce-am simtit, cat am urat sau iubit ceva/pe cineva. Timpul ma va schimba si pe mine ca si pe altii, voi ajunge poate candva intr-un punct mort. Trebuie sa stiu atunci daca am sau nu in mine ascunsa puterea de a supravietui, de a ma ridica. Caietele pe care deja le vad cum le voi umple cu zambete, lacrimi, racnete, furii vor fi unica mea dovada cand ma voi intreba daca am fost la fel de obisnuit ca ceilalti. Cred ca exista in fiecare tanar dorinta de a iesi din tipare, de a fi teribil. Si de asta mi-e teama uneori. Oare nu-mi supradimensionez existenta si ma transform intr-o victima a mediului tocmai pentru ca am nevoie organica sa nu fiu egal cu ceilalti?!
Nu stiu ce concluzie ar fi mai potrivita pentru un asemenea eseu, asa ca voi lasa gandurile sa se aseze la fel ca si pana acum, aleatoriu.
Jurnalul unui adolescent - baiat, evident - ar trebui sa realizeze per total imaginea nedisimulata a celui care, complexat de cosurile aparute ca efect al pubertatii, se dezvolta timid, se maturizeaza greu, de cele mai multe ori inconstient. El trece spre maturitate noaptea cu prima ejaculare in somn sau cu primele fire de par de pe piept care ii dau un puternic sentiment de masculinitate. Iar el habar nu are ce e masculinitatea. Obisnuitul adolescent incepe sa cunoasca infatuarea, pentru ca, vezi Doamne, devine barbat. Are primele experiente sexuale si e atat de influentabil, de vulnerabil in bratele femeii ce-l initiaza, incat e adorabil de naiv.
Apoi se indragosteste nebuneste, traieste iubirea pura si neintinata, pentru ca e totusi un copil, traieste frenetic printre cuvinte frumoase si declaratii de dragoste pompoase ca dintr-un roman siropos, e obligat din ce in ce mai des de gesturi de maturitate care poate il depasesc, dar trebuie sa faca eforturi pentru a se dedubla in functie de situatie, pentru a fi pe plac mereu, pentru a mentine flacara iubirii aprinsa. Traieste printre iluzii, intr-o stare de reverie, un vis frumos in culori vii si calde imbinate armonios pe panza vietii.
Timpul trece, maturizarea se grabeste, e chiar nesimtit de rapida. Adolescentul se trezeste deodata, constata ca s-a terminat visul, s-au deteriorat culorile si panza, iar ritmul vietii e din ce in ce mai haotic si ametitor si de neinteles.
E dureros. Prima lovitura! Cade. Se ridica! Urmeaza alta... si alta... parca nu se mai opresc. E trist sa fii matur. Dar se vede silit sa ia viata in brate si sa continue. Incep incertitudinile, analizele, monologurile, interogatiile mereu retorice. Dar concluzia e: sunt barbat!
As plange, dar e rusinoasa aceasta slabiciune.
*cl. a XII-a, Liceul de Arta "George Georgescu", Tulcea
Premiul III
GEORGIANA TODERAS*
Raspunzi?
joi, 2006
am o problema cu orbii. s-ar putea sa-mi fie iar dor de ei, poate ma voi ruga.
* mi se agata in fata aceeasi imagine: groapa aia mare cu oameni care aruncau bani in ea doar ca sa-i vada restul ca, deh, au bani, fara vreun gand la durerea celei ce pleaca. Si matusa urla sa merg s-o vad pentru ultima data. Noroc de tata.*
oameni tampiti senili puri dulci urati plini de bube cu haine scumpe rupte dreduri cu amintiri despre mama si tata inramate in prezent (virgula este inutila si tu stii asta), oameni care vor sa te faca a lor, ei sunt cei care ma fac sa am regrete uneori. Oamenii astia sunt cei care vorbesc despre cele 7 minuni la care mai adauga fiecare cate una (cand mi-am cunoscut sotia a fost a opta minune, altul considera a opta minune momentul in care si-a gasit o amanta, o tanti vede ca pe o minune nasterea celui ce o va bate mai apoi ca n-are bani de tigari).
Minunea mea e ca m-am nascut cand am avut chef si am ramas singura in cea mai dulce perioada. Minunea mea e ca sunt fara ei printre mai marii lumii.
Ding ding... mi-a picat netul!
aceleasi preocupari ambulante ca ale oricarui pletos cu uniforma si cosuri. net chitara net tema la mate mazgaleli pe picioare - furnici dezbracate net igiena asasinului bufnita oarba net somn tema franceza noapte buna sebi noapte buna andrei mami te iubesc tati sa nu ma lasi maine sa ma imbrac indecent am ora cu diriga virgule? hai in cor cretule: sunt inutile!! (rad)
Ascult Cantec pentru mama (Tudor Gheorghe).
Imi amintesc cand ne plimbam toti trei de mana. Erau regele, regina... Sa fii cuminte. Sa mai aprinzi lumina cand ti-e dor de mine. Pofta buna!
joi, 2006
Azi vine Andrei de la Bucuresti.
El nu simte aceeasi durere cand produce ceva nou pentru ca el nu naste, el doar cumpara sau imprumuta senzatii de foame raceala dorinte de sex petreceri etc. (virgula: ne-bu-na!!)
In fond ne iubim in fiecare zi in functie de cum ne trezim:
* daca ma trezesc cu tricou galben pe mine ii zic gandacel, ma tin de gatul lui;
* daca dimineata am pijamale cu elefanti zburatori ii cant sacral nirvana;
* daca am lenjerie curata, ii sarut fruntea;
* daca e miercuri ne desenam unul pe altul.
azi vine andrei de la bucuresti.
azi vine andrei de la bucuresti.
scea mai nepotrivita zi.t
Trebuia sa ies cu prietenii, sa bem, sa ma intalnesc cu fotograful. E ciudat ca intotdeauna am asteptat sa vina acasa, sa-l strang in brate pana ce urla un oscior strivit. Si totusi mi-e dor de el.
Port iar pantalonii cu angel pe fund. Daca bufnesti in ras dai dovada de nesimtire si mi-ar fi scarba sa mai pastrez legatura cu tine (si totusi fa-o linistit, toti au facut-o).
S-a intunecat deja. Ajuta-ma sa nu mai am cosmaruri. Simt caldura.
Stiai ca stau in beci la apartamentul 21?
joi, 2006
Ador intunericul, detest sa fie plin de papusi miscatoare pe post de oameni in camera.
* Andrei s-a tuns.*
Mai bine ramaneam cu prostii mei... (e doar o idee despre jetoane colorate impartite orfanilor.)
Cretule, sa stii ca viata e albastra. Vezi, eu n-am incredere in tine, nici macar nu tin la tine, esti negru, mic, urat, uite mai, esti si murdar. Stai linistit, nu-mi voi pune aceleasi intrebari existentiale: de ce iti scriu tocmai tie? De ce am incredere in tine? De ce iti cer sfaturi daca nici macar nu imi raspunzi?? Nu, nuu, de astea nu fac abuz ca sa se poata bucura altii de minunea raspunsurilor venite de nu stiu unde. Poate de la vreun prieten imaginar.
Daaa a a a a aaaa a, mi-ar placea sa am unul. Un fel de papusa constipata cu par verde, stelute pe umeri, riduri multe multe sa ma pot juca cu ele ca si cand ar fi barcute, cu un castel de paie in spate si numaidecat sa aiba burta mare sa pot framanta aluat cu ea (tati ma lasa sa fac asta. El ma lasa sa ii invart nasul pana i-l faceam rosu ca la un clovn. Stiu ca si acum ma iubeste, ma tine in brate in fiecare noapte, imi spune bancuri cand se ameteste, eu stiu ca ma iubeste. Tati!! Auzi cretule, ma iubeste!!) - paranteza lungita, flexibila. Telepatia?
Tocmai am primit mesaj de la Andrei. A fost blocat in Bacau (un accident) si va ajunge cu o ora intarziere. Trist. Uite cum se pierd vieti, oamenii se injura, vor sa nasca vieti frumoase, perfecte, 906090.
Lavinia e curva. In Arbore casele abia s-au ridicat dupa inundatii, iar Maria are si ea tente de tarfa. Tavi se vrea baiat cu muschi, inteligent, superior, bine imbracat, fotbalist de succes. Andrei nu e ca Tavi.
Daca sunt aiurea pentru remarcele de mai sus poti sa treci peste ele, sau poti sa ma consideri o barfitoare tampita, nu de alta, dar cred ca m-ar prinde rolul de vreme ce nu mai port fusta din comoditate.
Oamenii sunt egoisti si mor cand vor ei, fara sa ne intrebe si pe noi.
Nu-i asa?? hai contrazi-ma, hai sa dezbatem asta, hai sa vedem cine are dreptate. Hai, mai, haaaaai!
joi, 2006
Ploua cu gheata, iar frigul pe care nu-l simt, dar pe care-l vad cum transforma oamenii pe strada in acadele ma naste sub patura, cu fata in jos, cu ciorapii de lana trasi pana la genunchi, cu mainile bagate in pantaloni. Aceeasi senzatie tampita ca si atunci cand am nevoie de un hug salbatic.
Am invatat injuraturi noi la Steaua-Real Madrid. Ce altceva puteam face la un meci la care am ajuns doar ca sa-i vad fundul lui Beckham si sa mananc seminte pe banii lui Andrei?
Piersici, tastatura cu personalitate, fituici, oja, haine, caramel, cald, ura, multa ura, mi-e frica, sa, deschid, frigiderul, fluturi, benzina, muraturi, castane, coji, piele, sex, degete, tic, tac, martisor, chiloti, saci menajeri, biscuiti, nu stiu, inapoi, rar, toti. Inapoi.
Cica mexicanii cred ca in Oceanul Pacific exista un loc fara amintiri. Acolo mi-ar placea sa traiesc alaturi de Andy Dufresne, sa ma trezesc in fiecare dimineata cu alt chip ce se muleaza pe vremea de afara. Si crede-ma ca n-as simti lipsa orasului pentru ca as desena pe apa privirile jegoase ale celor ce merg la piata cu noaptea in cap. Ce-mi trebuie mai mult decat sa simt pe piele urletul de supravietuire al nebunilor ce n-au bani de gaze?
Ma gandesc cum de am ajuns atat de varza incat sa nu ajung pe la ei decat atunci cand sunt obligata. Mi-e rusine cu mine, cretule. Mi-e rusine sa imbrac haine de om cand trec sa ii salut, fara sa ma gandesc cat de plasticata sunt undeva, inauntru.
22.09.2006
visez sa petrec o noapte intr-un spital de nebuni sau intr-o inchisoare. as fi altceva decat mormanul asta de oase, piele, organe ametite si plina pana-n gat de excremente, as fi... oh my God, azi e vineri!! Simt un fulg printre degete.
mami, sa nu mai pleci.
dupa trei saptamani
N-am mai scris nimic in ultima vreme pentru ca tu ai fost cel care m-a evitat. Crezi ca nu vad cum iti sucesti foile pe o mie de parti, eventual te patezi singur cu cerneala doar sa ma simt eu vinovata? Oricum, nu mai are rost sa aruncam cu reprosuri unul in altul.
smerg pana la baie. back.t
Am fost pe la bunica zilele astea. E atat de singura, ma deprima, ma face sa regret ca am crescut, ca am 17 ani tampiti cu vise mai tampite decat anii.
Aseara am trecut pe la tanti fara casa. Mi-a zis ca ma cunoaste, ca sunt angajata la fabrica de aur, mi-a sugerat sa nu ma casatoresc (sotul ma va face ou). Cica are 27 ani si treispe copii. M-am cam speriat ce-i drept.
Ca si cand fluturii se izbesc de peretii casei mele.
alaturi
de
Mami
sunt
infinita,
simt
asta.
Oamenii se imping, se calca pe degete pentru o bucata de piele la reducere. La ce folos, la ce folos? Degeaba ai tot ce-ai dorit. Va veni curand ruina casei pe care ti-o zidesti. La ce folos sa lupti orbeste, pamant si-averi s-agonisesti?? Din pierderile trecatoare castiga-ti vesnicul folos...
LA CE FOLOS, LA CE FOLOS?
La ce folos, mami, sa fiu orfana?
joi, 2006
Ma uit las skateboard-ul jegos cum pupa coltul de saptamani intregi. Am imbatranit. Ma simt baba, fara dinti si cheala (strang bani pentru o peruca), am senzatia ca dorm intruna, iar de cate ori se anunta un vis capul mi se desprinde, se rostogoleste, oamenii din jur se usuca, pornim razboaie impotriva semenilor.
Masa de aseara: pizza marca Taco Loco servita la 3 Barbosi (Uhuuuuuum!!) si Cola in cantitati industriale. sDa stiu, stiuuuuuu ca nu tre’ sa mai beau. Stiu stiu stiu.t Mi-e scarba de mate, de diriga, de toate ciudateniile din jurul blocului. Te-ai gandit vreodata cum put papucii unui nene care lucreaza la padure? Doare sa zaci in ploaie precum o carpa uzata langa un veceu, rozandu-ti unghiile la gandul ca diva porno s-ar putea casatori cu partenerul de filmari. Nene, nu mai lucra la padure!
Diseara ma vad cu baietii. Beau, cretule, ca altceva mai bun n-am de facut.
M-am gandit mult sa stii, chiar m-am gandit si mi-am dat seama ca om e cel care omoara pe cineva sa stea alaturi de tine in inchisoare si nu ala care iti plateste cautiunea. M-am gandit mult la asta pentru ca simt cum judecam dupa regulile impuse de cei invatati, care iti explica ca a iubi inseamna a-ti celebra viata, ca a pleca inseamna a muri un pic.
(r-e-v-i-n)
Am vorbit cu Andrei, ta na na naaaa a a. Dupa masa copioasa formata din vreo zece oua prajite si o paine s-a gandit sa-mi caute si mie chitara cu o coarda lipsa. De mentionat ca-l bat la cap cu asta de cateva saptamani bune (si nebune).
Smecherul ala de pe dolarul lipit pe pusculita imi face intruna din ochi ca si cand cartile aliniate simetric langa el ne-ar cere sa ne iubim prosteste in lipsa de alte activitati duse la extreme. Simt nevoia sa slabesc asa ca m-am hotarat de azi sa ascund toata mancarea in burta papusii mele negre si urate, mihaela, de care chiar nu mi-ar pasa daca se ingrasa. Vreau sa mi se vada coastele ca si cand ar fi corzile dezacordate ale unei chitari, sa pot sta ghemuita cu fata lipita de geam fara sa-mi cantaresc burta si sa-i numar straturile ce-mi ofera o estetica de fata cu puf, roz, fusta mai sus de fese, sunci atarnande.
Cred ca voi lua o pauza.
Daca ma hotarasc sa-mi scriu la romana, mate sau sa invat la fizica iti zic de pe acum sa ai grija de tine, sa nu-l bagi in seama pe putoarea cand zice ca-s obsedata si sa nu deschizi usa strainilor.
joi, 2006
ieri: handicapata.
tot ieri: ne-a predat la bio vreo patru pagini, bleax.
azi: m-am trezit buimaca la 7:21 (inevitabil, ceasul n-a sunat), am intarziat la mate, am vorbit la franceza despre faptul ca a fi om inseamna a avea responsabilitati si alte baliverne de genul care ma plictisesc teribil, la fizica probleme etc. (nimic iesit din comun).
ciorba la amiaza, ciorba seara.
m-am intalnit cu un andrei sa-i imprumut cablul de date.
insist, nimic interesant.
maine: nevoie tampita de a-l vedea, de a-l strange-n brate. Nu m-a sunat sor-mea de secole. La ce folos sa consumi credit cu o persoana cu care ai aceleasi discutii banale (ce mai faci? esti OK? ai mancat? ce note mai ai?)? Chiar mi-e dor de ea si simt lipsa timpului petrecut impreuna. Simt cum toate trei ne construim vieti departe una de alta fara sa ne includem una in viata celeilalte, din comoditate banuiesc.
am doua maini, doua picioare. Si tot ma simt frumoasa.
am senzatia ca pot construi o casa, uite: ___acoperis___
si ce daca nu e dupa standardele lor? si ce daca n-are usa si geamuri? Cand voi putea construi ceva altfel decat tot ce vezi inseamna ca am slabit.
joi, 2006
Astazi mi-e dor sa fiu copil, elicopter, mozolici. Mi-e dor sa am o mama care sa ma certe. Astazi sunt mare.
Luati-ma, oameni buni, acasa! Casa mea are forma de spirala.
Simt nevoia sa-mi cumpar pixuri noi, lenjerie noua, eventual as putea sa ma pictez, sa ma consider balerina. Daa, dansam impreuna, devin copil de carton alb, pur, dulce, iubit, vesel, cu andrei de mana.
Nu mai am hartie igienica si nici toleranta pentru ea. Saptamana asta va fi ca orice saptamana departe de ei: sticle goale, par, deodorant, pensule, machiaj, lacrimi, absente nemotivate, amintiri, ura, multa ura. Asta nu e lucrare de 10!!
Mereu frumoasa, atenta, grijulie in poluata mea copilarie de chestii urat mirositoare, sor-mea imi servea in fiecare dupa-amiaza patul (cu arcuri rupte; de unde bani pentru unul nou?). uram (multa ura) sa ma bat prin somn cu cine stie ce monstruleti marini plini de bube si grasime, in timp ce prietenii mei (dragii de ei) se jucau pac-pac intre blocuri sau legau ate de la un copac la altul ca sa se impiedice lumea si sa-si rupa gatul.
In fine, sor-mea e plina de idei si pareri in legatura cu aproape orice, iar cel care are tupeul sa-i demonteze esafodajul gandirii sale termina prin a fi catalogat drept prost.
Stii, tanjesc in momentele astea dupa o imbratisare. Ai putea macar sa deschizi un ochi sau sa-ti impletesti o coada? Ce-ai face pentru mine? Incepi sa te schimbi si vezi tu, nu se face asa cu cei la care tii.
INDIFERENTA - culoarea pielii pe chipuri straine;
FERICIREA - forma de regret ca te-ai nascut.
sazi nu mai e razboi afara.t
S-a facut tarziu si frica de a nu deveni depresiva ca orice adolescent cu tente de rebel prefer sa ma ingramadesc in pat ca intr-un cocon de unde sa nu mai ies decat atunci cand vine gerul.
Noapte buna!
joi, 2006
Ssssst, are nevoie de liniste. Se concentreaza sa-i impresioneze pe cei care n-o cunosc cu adevarat.
el: iubitule, zilele departe unul de altul sunt precum sosetele botoase aruncate pe sfoara, dar imbratisarile tale ramase pe haine le voi avea mereu pentru ca m-am hotarat ca de azi inainte sa nu-mi mai spal nici o rufa tocmai din acest motiv.
ea: intr-o zi voi regreta ca sunt asa de scandura, dar iti voi scrie mami despre cum ma visez copil cu acte in regula, cum ma uit pe geam, cum vorbesc cu oamenii, cum dansez cand sunt beata, cum mi-e dor de tine. Iti voi scrie despre toate astea, mami.
Tati, te iubesc!
Prima poezie pe care am scris-o a fost in clasa a II-a parca si era pentru mama. Si astazi ma opreste femeia de serviciu (o betiva de prima clasa, slaba, cu fata distrusa si mainile crapate) si ma strange in brate pana mi se imbiba mirosul de vodka in haine, piele si mai departe pana in oase. Aa, ce voiam sa-ti spun de fapt e ca m-am intalnit ieri cu ea. De cum m-a vazut m-a tras si m-a lipit de ea (tentativa de imbratisare) incepand sa urle (tentativa de plans), iar in timp ce-si tragea mucii in piept imi explica cum ca de cate ori ma vede isi aminteste de acea poezie si nu se poate abtine sa nu planga.
Like dying in the sun, like dying in the sun.
Like dying in the sun, like dying in the sun.
Promit sa-nvat copiii handicapati sa scrie, sa se joace.
tot joi, 2006
copil ORFAN. copil matur. copil de carton. copil. copil ORFAN. copil ORFAN. copil in dreapta. copil in stanga. necopil in spate.
copil ORFAN.
oricat ai tanji, tu nu vei fi niciodata ORFAN.
* cl. a XI-a, Colegiul National "Petru Rares", Suceava
Mentiuni
STEFAN PLESCA*
Cele trei zile de viata...
Ieri - Seara
(...) La 17 ani ma simt uscat, imbatranit de o societate cu un colorit ambiguu, un gri spalacit... Patul procustian scartaie lasand in urma-i un sunet mort... Umanitatea Sapiens este prinsa intr-un joc de sah cu o singura culoare, si o singura regula: "Nu exista reguli pentru a-ti atinge scopul!" Se pare ca am avut nesansa sa ma nasc un pion pe aceasta tabla cu regi si regine din tata-n fiu. Valoarea unui pion reprezinta intotdeauna un ghimpe care incomodeaza "suitele superioare", asa ca "se impun de la centru" candidatii perfecti pentru accedere: micii printi, privilegiatii sortii, baieteii si fetitele lor. Ce le sta lor in cale trebuie sa dispara, caci pentru ei viata trebuie sa fie o alee inflorita, fara denivelari sau gropi, pe care ei o strabat razand. Restul lumii trebuie sa treaca prin viata cum pot - prin santuri, buruieni, hartoape si tot felul de obstacole. Prins intr-o intersectie stau si privesc in jur incercand sa-mi fac curaj... Pot sa merg mai departe. Pot! Aceeasi buimaca intrebare: "In final, ce e bine si ce e rau?". (...)
Azi - Dupa-amiaza
Ochii mi se plimba tulburi pe tavanul alb din camera mea. Ma simt profund dezamagit. Astazi, in momentul in care, la fel ca-n fiecare an, mi-am facut un bilant al faptelor bune si al faptelor rele, al realizarilor si al esecurilor, am descoperit cu uimire ca anul acesta am fost un "copil rau". Forte si imprejurari care-mi depasesc intelegerea m-au chinuit, m-au transformat intr-un cvasi-adult, m-au miscat fortat catre o maturitate pe care nu o voiam si cu atat mai putin mi-o doream. Am inceput sa vad lumea in numere si cifre, am inceput sa pipai "adevarul" cu mana, indepartandu-ma astfel de copilul care eram. Eul meu a incercat sa ma apere de cumplitele transformari - ludicul a izbucnit furtunos in mine rechemandu-ma in spatiul oniric al tineretii mele, incercand din rasputeri sa ma opreasca in a deveni un copil-adult. (...)
* cl. a XII-a, Liceul Teoretic "Gheorghe Titeica", Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinti
MIHAI ANDREI MALINESCU*
Ganduri, vorbe, frunze
(...)
Am un jurnal mic in care uneori notez crampeie deoarece am senzatia ca imi pierd amintirile. Adica pastrez evenimentele, dar uit drumul parcurs. Zilnic primesc cantitati de informatie care transforma modul meu de gandire. Citesc pagini de acum un an si mi se par copilaresti. Am o viata calma si notitele mele nu vor fi mai mult decat o marturisire a propriei vieti, valabila doar pentru mine. Uneori imi imaginez ca deciziile mele vor schimba destine sau situatii. Poate ca atunci un jurnal va avea valoare pentru cei afectati. Daca il pierd, ma tem mai mult ca nu mai vrea sa-mi pastreze secretele. Oare, odata pierdut, jurnalul meu va gasi un cititor? Va intelege ceva sau doar va patrunde intr-un trecut uitat al unui necunoscut?
(...)
Cel mai mult jurnalul meu ma ajuta sa pun ordine in vise. Am asa de multe incat nu stiu cum ar trebui sa le aduc in realitate. Se invalmasesc in mintea mea, le traiesc in fiecare noapte si fiecare zi ma aduce mai aproape de realizarea lor. Unele sunt de cariera, altele despre dragoste si uneori despre viata in general. Le notez cat mai exact, dar cele mai frumoase si parca reale imi zboara mereu in minte si pe pagina scrisa gasesc dimineata doar franturi, de parca nu se vor tiparite si prinse de coala, pentru a putea zbura libere in lume. La fel cu momentele din viata; reusesc sa astern doar cea mai mare parte caci la o recitire parca lipseste tocmai esenta. Recitesc insemnarile din jurnal doar cand ma simt atacat. Am folosit "atacat", deoarece include: singur, trist, melancolic, nedreptatit.
(...)
In cazul meu, propriile insemnari au devenit locul meu de penitenta, de prelucrare a ideilor, pentru a-mi intari pozitia sociala si implicit pe cea economica; devine astfel o etapa evolutiva. Tocmai de aceea valoarea unui jurnal este atat de diversa: pentru unii, de consemnare a unor evenimente cu impact general care pot fi benefice sau nu, iar, pentru altii, cu impact personal care duc la transformarea individuala, si nu a intregii societati. Voi continua sa intretin aceste notite, foarte posibil ca vor capata amploare si mai putina subiectivitate, iar efectul va fi o revalorizare de context. A mea ca individ si a scrierii ca importanta documentara. Mai tarziu poate sa apara posibilitatea publicarii unei parti, dar cel mai sigur va fi o perioada scrisa din istoria familiei.
* clasa a XII-a, Colegiul tehnic "Andrei Saligny", Bacau
CRISTINA ANDREEA VOINEA*
Jurnal
(...)
21 decembrie
Ce ciudat e cand ma uit la oameni. E ca si cum m-as uita la televizor, e ca si cum as urmari o piesa ieftina de teatru. E ciudat cum ii vad atat de diferiti, atat de mecanici, ma uit si parca vad niste papusi. Nu stiu de ce, dar azi nu ii percep ca pe niste oameni, astazi sunt doar ei. Observa ca ma uit la ei, se prefac ca nu stiu asta, le place, poate ca se simt in centrul atentiei sau poate ca nu. E hilar cum ii vad azi.
Cateodata vorbesc cu ei, de fapt ei vorbesc cu mine, imi povestesc ce au facut in week-end, imi povestesc cum se distreaza. Cateodata ma pierd, nu ii mai ascult, ma uit la ei dar nu ii aud, apoi imi dau seama ca nu le-am dat atentie si tot ce pot sa fac e sa le zambesc si sa dau din cap, in semn afirmativ. Nu imi pasa ce au facut ei, nu reprezinta nici un interes pentru mine, cum nici eu nu reprezint un interes pentru ei, dar e un fel de obligatie sociala sa incepi sa comunici cu altul si asta nu pot sa inteleg. Unii pur si simplu nu pot sa stea langa tine si sa taca, simt nevoia sa spuna ceva, sa ma intrebe ceva, desi se vede ca nici unul din noi nu are chef de vorba.
Si observ ca cel mai mult le place sa povesteasca cum s-au distrat si ii inteleg, si mie mi-ar placea sa povestesc cuiva asta, dar nu simt nevoia, chiar deloc. (...)
*cl. a XI-a, Liceul Teoretic "Traian", Constanta
ROBERT PUFAN*
Aventura cunoasterii
China - 2000
Bucuresti, 22 mai 2006
O noua zi de mai. Vara timida isi trimite cele dintai semne. Este abia la inceput. Un inceput neplacut insa pentru mine. Viza cu destinatia de vacanta mi-a fost respinsa. Un ofiter, mai mult decat "incuiat la cap", a hotarat ca nu am dreptul sa plec in Canada. Implineam optsprezece ani in timpul sejurului. Se temea ca nu ma voi mai intoarce. Idei preconcepute. N-avea de unde sa stie ca n-as putea sa-i fac asa ceva mamei. Doar pe mine ma are si eu doar pe ea. Nu ne-am provoca niciodata suferinta, unul altuia, cu buna stiinta. Oare de ce nu se poate renunta la "a-i baga pe toti in aceeasi oala"? Arat eu a infractor? (...)
24 mai
"Aventura chinezeasca" incepe cu o discutie pe popularul "Messenger".
Au trecut doua zile de la intamplarea nefericita cu viza. Primesc un "buzz" stresant de atentionare. Este bunul meu prieten, Bogdan, care-mi spune: "Hai in China!". In starea de indiferenta, in care ma gaseam, ii raspund instantaneu: "HAI!" (...)
Amsterdam, 3 iulie
Sunt in aer. La propriu, de aceasta data, in cursa companiei aeriene KLM, spre Amsterdam. Ce caut la Amsterdam? Sigur, capitala Olandei este chiar in sens opus continentului asiatic. Exista, ca in toate de altfel, o explicatie, una cat se poate de simpla. Singura cursa care sa ne incadreze in timp util pentru a ajunge la data impusa in China este aceasta, a olandezilor de la KLM. Cursa Romania-China face o singura escala de opt ore la Amsterdam. (...)
Bucuresti, 6 august
Din nou acasa. Ce bine suna si ce bine este. Liniste, stabilitate, siguranta... acasa. Nu-ti dai seama de acest adevar decat dupa ce ai ratacit si tu, macar putin, prin lumea larga.
De cand m-am intors, nu ma mai satur privind instantaneele surprinse de-a lungul "Drumului matasii", cu aparatul meu digital. Cu cata bogatie culturala si spirituala m-am intors acasa!... Ma pot socoti un om bogat. Oare la fel au simtit si marii calatori ai lumii?! Sigur, termenul de comparatie este exagerat, dar sufletul imi este atat de plin, gata-gata sa dea pe dinafara. Mi se pare firesc sa fie asa. As vrea sa impartasesc experienta acestei veri si celor care vor dori sa ma asculte. Voi realiza un film de prezentare cu tot materialul adunat in calatorie si voi retrai, in scris, emotiile, bucuriile, dar si tristetile, pentru ca au existat si asemenea momente nedorite. Va fi testamentul meu spiritual pentru eternitate. Se vor bucura de el copiii si nepotii mei... (...)
Mi s-a parut insa ciudat ca, in acest spatiu milenar de cultura si civilizatie al Chinei, "toate drumurile duc la McDonald’s". Sigur, mananci ca sa existi, dar... Oriunde te duceai, oriunde te-nvarteai, tot de fast-food dadeai, pentru turistii care nu se pot obisnui cu mancarea specific asiatica, foarte gustoasa dupa opinia mea. Am constatat o realitate globala, amestecul de culturi. In orasele mari si dezvoltate, chinezii incearca sa copieze ce vad pe la altii. (...)
* cl. a XII-a, Liceul Teoretic "Stefan Odobleja", sector 5, Bucuresti
