Pe aceeași temă
Multă lume s-a obișnuit sau se va obișnui cu ideea că Uniunea Europeană e desăvârșirea cu burtă. Mai elegant și didactic spus: o Uniune de state occidentale care propovăduiesc agenda liberală și sunt, prin urmare, perfect democratice, plus o anexă burtoasă, cunoscută sub numele de Europa de Est.
Harta europeană cu care lucrează adepții militanți ai liberalismului arată, de la prima privire, ca o schiță partizană. Iliberalii sunt, mereu, Orbán, Kaczyński, Babiš, Fico și alte orătănii care se așază, temporar, în vizor. Cu toate astea, coada ar trebui să fie mai lungă. Italia va fi condusă de un guvern alcătuit din două partide declarat anti-UE, antimigrație și antieuro. Austria e de șase luni pe mâinile unui guvern care aliază dreapta și dreapta radicală, sub conducerea unui cancelar (Kurz) care obișnuiește să-i blesteme săptămânal și televizat pe străini.
Nu veți auzi sau citi, însă, nimic consistent și rezistent așezat în calea iliberalului Kurz. Vocea și radarul europeran tac pe această temă. Kurz e austriac. Italia lui Di Maio și Salvini e indiscutabil mai dojenită, dar niciodată dincolo de pragul infamant care îi desparte pe liberali de iliberali și pe democrați de antidemocrați.
Avem, deja, destule indicii. Putem descrie iliberalismul european, așa cum arată el în viziunea liberalilor care dau consesnul public în politica, mediile de informare și universitățile Europei de Vest. Așadar, iliberal înseamnă orice politician sau partid politic care a câștigat alegerile fără să invoce agenda progresistă, e la putere și e est-european. Există figuri iliberale și în Vest, dar acolo această afecțiune dezgustătoare e sub control. Opinia publică, societatea civilă și politicienii democrați au simțul progresului și vocația egalității. Niciun pericol. Micii mutanți iliberali ai Occidentului își fac de cap fără șansă de succes. În subtext, schița de mai înainte conține câteva supoziții interesante.
Mai întâi, caracterul aparte, retrograd, deși, în cele din urmă, reeducabil, al societăților și electoratelor din Estul Europei. Acolo, votul e liber, dar vulnerabil în fața instinctelor istorice inferioare dictate de lunga istorie ne- sau antidemocratică a acestor națiuni. Apoi, la 30 de ani de la căderea comunismului, teza care constată vocația iliberală a Estului spune că răsăritenii sunt un caz de recuperare ratat sau în lucru. Dacă toate aceste supoziții sună bizar, e, probabil, cazul să ne întoarcem la punctul zero. În anii 1989-1991, momentul inițial al expansiunii democratice europene.
Vom găsi acolo, așa cum lesne își amintește oricine, o trăire euforică, hrănită de certitudinea unui triumf neașteptat, inexplicabil, aproape divin, dar cu atât mai viguros. Lumea democratică a Occidentului a trăit, atunci, un sentiment exagerat de putere. Europa de Est și, mai departe, tărâmurile predemocratice ale Asiei erau seduse, pregătite și nerăbdătoare să arunce peste bord o istorie lungă și să adopte democrația, exact în formula liberală prescrisă de Occident.
Ulterior, această supra-așteptare occidentală a virat în agresivitate ideologică și aroganță politică. Alegerile care au adus la putere iliberali, de fapt conservatori democrați est-europeni, au fost înțelese, prezentate și sancționate ca expresie a lipsei de recunoștință și refuz de conformare la ideea supremă acreditată de istorie. Iluzia stă, în acest caz, pe o omisiune esențială: comunismul a căzut, dar nu doborât de ideea liberală. Peste tot în Est, comunismul a fost învins de propriile contradicții interne, de colapsul economic și de forme de rezistență civică organizată, conservatoare, religioasă sau clasic-democratică (situația Poloniei). Pretenția liberală a venit mai târziu și, pe măsură ce a forțat schimbări de mentalitate și valori tradiționale, s-a ciocnit de rezistența unor culturi și electorate care nu ardeau de nerăbdare să cotizeze la liberalismul progresist dogmatizat în Occident.
Până aici, povestea marii neînțelegeri Vest-Est în care am intrat e însă mult mai gravă. Asediul ideologic liberal amenință însuși cadrul democratic al vieții europene. Căci, din clipa în care politicienii, jurnaliștii și intelectualii publici de sorginte liberală cred că impoziția liberală e mai importantă decât protejarea pluralității, democrația, așa cum am crezut că o cunoaștem, își vede sfârșitul cu ochii. Fără drept la cuvânt.
* TRAIAN UNGUREANU este membru al Partidului Național Liberal și a fost ales în Parlamentul European în 2009 și în 2014.
