Pe aceeași temă
Marţi, 20 septembrie, Grupul pentru Dialog Social şi revista 22, în parteneriat cu Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Societatea Academică din România, au organizat dezbaterea cu tema Introducerea literaturii universale în programa şcolară. La discuţiile moderate de Andrei Cornea şi Cristian Hatu au participat, printre alţii, reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, ai Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare, ai ONG-urilor de profil, cadre didactice şi mass-media. În suplimentul 22 plus nr. 323 (27 septembrie) am publicat o primă parte a acestor discuţii. Vă oferim în continuare a doua parte a dezbaterii.
MONICA DVORSKI (Fundaţia Centrul Educaţia 2000+):
De vreo 10 ani lucrez în partea de ONG şi suntem o organizaţie mai specială - ne preocupă foarte mult dezvoltarea de resurse umane pentru educaţie. O preocupare persoanală este ca, din când în când, să ies din birou şi să vorbesc cu profesorii. Ce mă uimeşte este că mereu mi se aduce în faţă lecţia din management cu zona de proximă dezvoltare, adică zona pe care o poate acoperi cineva când îi dai un impuls şi-l faci să meargă înainte. Unii sar mai mult, alţii mai puţin.
Apropo de sistem, vă dau un exemplu foarte interesant. Cu vreo 3 ani în urmă, am fost chemată într-un liceu de filologie ca să discut cu copiii de ce ei nu citesc. Copiii stăteau în amfiteatru. Cât au fost prezenţi directorul şi profesoara de română sau bibliotecara, au fost foarte cuminţi. Când au rămas doar cu mine, o fătucă, cu o atitudine foarte dezinvoltă, s-a ridicat şi foarte hotărâtă m-a întrebat de ce tot discutăm subiectul ăsta. Zice: „dvs., care sunteţi pe la catedre, prin minister, pe la inspectorate, v-aţi deranjat vreodată să vedeţi ce anume citim?“. Sunt o mulţime de lucruri pe care le presupunem fără să le ştim cu adevărat. Presupunem că pe copii nu-i interesează. Şi e o atitudine care e nu numai enervantă, ci a devenit înjositoare pentru noi, adulţii, care punem eşecul acestei veri pe seama copiilor. E laşitatea adultului. Am făcut un studiu în care le-am pus câteva întrebări unor profesori şi un tip de răspuns e cam aşa: când copilul e olimpic, e meritul meu; dacă e corijent, e vina lui că nu învaţă. Deci presupunem că elevii nu învaţă, că nu-i interesează şi că oricum Dostoievski ar fi o chestie mult prea complicată pentru ei. Sigur că nu-i adevărat.
Pe de altă parte, este şi o zonă de ignoranţă a cadrelor didactice. Ce nu ştiu nu-i interesează. Încercăm să ne apropiem de copil, să-l facem să citească. La clasa a
IV-a deschidem manualul de istorie, deoarece în cel de limba română găsim nişte fragmenţele. În manualul de istorie aflăm despre marea literatură universală din înşiruiri de nume care nu spun nimic. Aflăm că Voltaire a fost un scriitor foarte important şi ar fi bine să ştim ceva despre el. Acesta e primul contact al copilului cu o zonă culturală care îi rămâne în ceaţă.
Profesorii, şi vorbesc de profesori în general, nu-i împart în filologi, istorici etc., cât ştiu ei să apropie de copii o zonă? Ei spun că e greu. E greu pentru cei care n-au citit sau citesc, eventual, romanele de buzunar cumpărate din gară, când au timp, în tren. Dar, în rest, n-au nicio bază de dialog cu copiii. Baltagul e predat o jumătate de semestru, în clasa a VIII-a. Copilul meu a făcut asta în clasa a VIII-a, a tocat Baltagul până a ajuns la isterie. Când a ajuns să-l mai caracterizeze şi pe soţul Vitoriei Lipan deja era prea mult. Mi-a zis: „eu despre femeia asta nu înţeleg nimic, nici cum gândeşte, nici de unde vine, e din altă lume, dar să-l mai caracterizez şi pe omul care nu zice nimic în carte...“. Dar profesorii, când discut cu ei dacă au citit chestii simple, cum e Harry Potter, spun că e subliteratură. Noi totuşi încercăm să ne apropiem de copil şi să avem o platformă comună. Eu am citit şi Harry Potter, pentru că trebuie să discut cu copiii mei ca să-i fac să priceapă ceva. La şcoală, sigur, sunt de acord cu scuza că educaţia e o chestie care ordonează copilul şi nu-l lasă să facă numai ce vrea, dar, dacă pornim de la o platformă de interes comun, avem mai multe şanse.
În concluzie, ne e frică să introducem ceva ce nu credem că putem stăpâni. Am lucrat în curriculum multă vreme. Programele nu împiedică pe nimeni să aibă imaginaţie şi să facă o groază de lucruri interesante, de la literatură universală de cea mai înaltă valoare până la cititul prospectului maşinii de spălat. Curriculumul nu te împiedică, ci îţi dă voie. Ne asumăm această libertate, noi, ca sistem, cadre didactice şi cine o mai fi?
ANDREI CORNEA (Grupul pentru Dialog Social):
A apărut în mod clar ideea că orice profesor poate discuta despre literatură universală. Există loc, trebuie numai să o facă. Dar, în general, nu o face, din motive care au rămas misterioase pentru mine.
LILIANA PREOTEASA (director general, Direcţia Generală Educaţie şi Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului):
Pot să spun în momentul acesta cum vede profesorul de matematică problema aceasta, pentru că asta sunt. Nu aşteptaţi opinia unui specialist. Mie, ca elev, mi-ar fi plăcut foarte mult, deşi am făcut domeniul real, să studiez literatura universală. Din discuţii cu colegele mele specialiste în domeniu înţeleg că, din acest moment, programa permite această deschidere către literatură universală.
ANDREI CORNEA:
Dar nu se face practic decât în prea mică măsură.
LILIANA PREOTEASA:
Problema noastră, ca minister, este să creăm cadrul, să dăm documente curriculare şi să lăsăm o marjă de libertate în nişte limite rezonabile. Nu trebuie nici să impun şi nici să las să facă ce vrea profesorul, după capul lui. Noi trebuie să facem acest lucru creând reglementările, inspectoratele şcolare trebuie să vadă în ce măsură se aplică realitatea curricumului şi, bineînţeles, noi trebuie să ascultăm şi să vedem dacă lucrurile pot fi ameliorate.
De ani buni toată lumea ţipă că avem o programă prea încărcată pentru elevi, cu prea multe ore. Personal, nu sunt de acord cu această afirmaţie, pentru că, dacă stai să numeri ce se întâmplă în Europa, nu noi avem cel mai mare număr de ore. Noi însă avem, probabil, o încărcare mare pe orele existente şi, de foarte multe ori, acest lucru nu se datorează programei şcolare, ci modului în care cadrul didactic crede că trebuie să predea.
Din literatură nu pot da exemple. Dar la matematică, de nişte ani, s-au scos sistemele, aşa cum le-am făcut eu când eram elevă, şi s-a introdus o nouă metodă. Ce fac 99,9% dintre colegii mei? Predau şi ceea ce a apărut în plus, şi ce era înainte, dar într-un număr de ore mai mic. Şi nu cred că este singurul exemplu. Deci avem o problemă de supraîncărcare. Ca urmare, în legea pe care ministerul a propus-o, s-au căutat soluţii pentru asta. Am căutat să limităm numărul de ore pe săptămână la elevi, pentru că asta a fost plângerea generală. Şi de aceea s-a creat un echilibru, clar stabilit în lege, între câte ore sunt obligatorii şi câte sunt la decizia şcolii. Şi acum, dacă numărăm acele ore, se va spune că elevul n-are ore destule. Deci, trebuie să ne hotărâm ce vrem pe lumea asta. Pe de o parte, e un discurs de genul „vai, săracii copilaşi!“, pe de altă parte, ni se spune: „nu faceţi ce trebuie şi copiii ăştia nu vor şti niciodată nimic“.
ANDREI CORNEA:
La cehi, 34% din orele de limbă şi literatură cehă sunt repartizare de fapt pentru literatură universală. La polonezi, ceva mai puţin, 20%. Şi noi zicem că nu putem să facem chestia asta, că la noi o să iasă scandal, că o să fie prea mult. Alţii au făcut chestia asta şi iată că s-a putut. Nu ştiu de ce la noi întotdeauna sunt atât de mulţi care se plâng de tot felul de lucruri. Ministerul a făcut până acum câteva lucruri importante cu actualul ministru, pur şi simplu bătând cu pumnul în masă. Unii au ţipat, alţii n-au ţipat. Până la urmă s-a făcut. Problema este să ai o concepţie, să ştii ce vrei să faci şi să faci.
LIDIA BONDEA (Editura Humanitas):
Am predat trei ani literatură comparată la Universitatea din Iaşi şi predau de anul acesta un curs de literatură la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti. Vreau să adaug două întrebări retoric catastrofiste. Crede cineva că, la salariile care sunt în preuniversitar, dar şi în universitar cel puţin până la un grad, putem avea profesori de mai mult de nota 5?
OANA BADEA (secretar de stat în Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului):
E o întrebare greşit pusă. Mama mea, ca profesor de limbă şi literatură română în acest sistem, în care întotdeauna au fost plătiţi prost, niciodată nu şi-a pus problema banului.
ANDREEA PORA (Revista 22):
Vi se pare normal ca un profesor care munceşte la catedră să fie plătit cu acelaşi salariu cu al unui profesor care doarme la catedră şi care este agramat?
LIDIA BONDEA:
A doua întrebare, la fel de catastrofistă: dacă e obligatorie literatura universală, nu are tot dreptul să fie obligatorie ca materie de studiu şi gramatica limbii române în liceu, nu numai până în clasa a VIII-a?
RODICA PALADE (Revista 22):
E suficient. Eu am terminat filologia. Cu ceea ce am făcut între clasa a V-a şi a VIII-a, am intrat la filologie. Credeţi că în liceu va face cineva serios gramatica când deja e în alte zone?
MIRCEA FLONTA (profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti):
Eu nu sunt expert în niciun fel în chestiunile care se discută aici. Singura mea scuză pentru a lua cuvântul este că sunt un profesor bătrân şi poate sunt singurul din această sală care am prins liceul de dinainte de reforma din ´48. Marea problemă a învăţământului românesc e dacă poţi să aduci minţi bune în sistem şi să le păstrezi. Şi această problemă nu poate fi rezolvată prin reforme. Îi spuneam acum peste 10 ani colegului meu Andrei Marga, de la Cluj, care era foarte încântat de numeroasele reforme şi schimbări pe care le făcea: „e mai important să ai oameni cu personalitate intelectuală în liceu, deoarece aceştia, se ştie, au şi interes, şi pregătire, şi pasiune, şi iniţiativă“. Noi nu trebuie să mai facem alte schimbări rapide. Cred că cea mai mare pacoste a învăţământului românesc în ultimii 20 de ani sunt schimbările. Toată lumea ştie, din experienţa vieţii, că o schimbare are dezavantaje. Avantajele trebuie să copleşească dezavantajele, trebuie să te gândeşti de multe ori până faci o schimbare. Iar dacă faci o schimbare în general într-un sistem, care este puţin înzestrat să reacţioneze, cum iese în evidenţă, consecinţele sunt şi mai proaste. Şi atunci, cred că n-ar trebui să se pornească de la ideea că trebuie să introducem literatura universală ca un pachet special în momentul de faţă sau într-o pespectivă scurtă în liceele cu profil de predare largă a limbii române.
De fapt, nu se poate face bine literatura română decât în cadrul literaturii universale, pentru că literatura română nu e decât o rudă mai mică sau mai mare a altor literaturi. Nu ştiu un gen literar, de pildă, care să fi fost inventat în România şi este foarte clar că literatura noastră cultă s-a dezvoltat mai târziu şi a fost inspirată de modelele respective. Nu ştiu, ca să fiu puţin mai la obiect, cum cineva ar putea să le vorbească ceva elevilor chiar şi 10 minute despre Ţiganiada lui Ioan Budai Deleanu, dacă omul respectiv n-are nici o idee despre ce e o epopee.
ANDREI CORNEA:
Din nenorocire, mă tem că o face şi de-asta copilul nu ştie nici ce o epopee, nici ce e Ţiganiada, nici ce e Iliada.
MIRCEA FLONTA:
Am înţeles poziţia ministerului şi mi se pare foarte rezonabilă. Să se transmită această idee că trebuie încurajată tendinţa de a încadra totdeauna lucrurile, ceea ce depinde şi de un anumit aspect al predării - dacă accentul cade pe mari genuri ale literaturii sau pe un număr cât mai mare de autori. Dacă e pe mari genuri, este foarte clar că trebuie să dai întâi paradigma. Paradigma înseamnă o realizare exemplară într-un domeniu, care îi dă modelul. În fiecare gen literar există nişte paradigme. Profesorul trebuie încurajat să considere că ţine de obligaţiile lui de pregătire profesională să fie familiarizat cu unele paradigme ale diverselor genuri literare în care se încadrează apoi literatura română.
Care este până la urmă scopul predării limbii şi literaturii române şi a celei universale, dincolo de faptul că trebuie să ajungem ca oamenii să se poate exprima corect şi coerent în limba respectivă? Cred că scopul acesta e cunoscut de toţi şi e tot mai greu de realizat, dar trebuie luptat pentru el: să deschidă gustul pentru lectură, pentru plăcerea de a citi.
ANDREI CORNEA:
Aud de 15 ani povestea asta: e prea multă informaţie, să se facă formaţie. E adevărat, dar dacă nu există totuşi şi o minimă informaţie, nu se poate. Mie îmi vin studenţi care nu ştiu că Revoluţia Franceză cea mare a avut loc în secolul XVIII, necum anul respectiv, nu ştiu să spună 1789. La fel, geografia e o chestie de informaţie. Dacă nu ştii unde e situat Iranul şi îl plasezi în Argentina...
ADRIANA SĂFTOIU (deputat, membru al Comisiei de Învăţământ din Camera Deputaţilor):
Nu vreau să intru într-o dispută cu d-na Badea, pentru că, chiar dacă e pasională, din punctul meu de vedere, e singura persoană cu care poţi avea dialog în acel minister. D-l Funeriu nu e de faţă să mă audă, dar eu nu am regăsit în d-l Funeriu o persoană care să asculte ce i se spune. Am încercat o discuţie cu d-l Funeriu, dar e genul de om care poate spune senin „da, da, da“ şi nu ai niciodată un feedback corect de la el. Cel puţin d-na Badea spune în faţă ce poate, ce nu poate, ce se face şi ce nu.
Problema e că din 2009, la nivel de comisie, atunci când ministru era d-na Andronescu, apoi d-l Funeriu, s-a ridicat problema curriculumului, a programelor şi manualelor şcolare. I-am spus d-lui Funeriu, după scurtul mandat al d-nei Andronescu, că e foarte bună o lege, dar problema învăţământului constă în ceea ce se face la şcoală, în cum se face la şcoală şi de ce se face la şcoală. Sigur, legea e bună, dar, din punctul meu de vedere, toţi miniştrii pe care i-am avut au avut o singură obsesie: sistemul universitar. Aproape niciodată în comisie sau cu ministrul nu am avut o discuţie serioasă, profundă, de ce se întâmplă în clasele I-IV, care, după mine, sunt baza sistemului de învăţământ şi acolo îşi formează copilul reflexele.
Pot vorbi acum şi în calitate de părinte. Mărturisesc că nu sunt neapărat de partea profesorilor şi nu sunt deloc împotriva lor, dar sunt de partea elevilor în mod clar. Am văzut ce se întâmplă şi cu generaţia copilului meu. Am un respect faţă de I-IV şi faţă de învăţători. E foarte greu să-i spui unui copil de I-IV cum se scrie „s-au“ sau „s-a“. El ştie doar ce spune învăţătorul. Pentru un copil de clasele I-IV manualul şcolar e un instrument de lucru. Pentru copilul meu, în momentul în care lipsea de la şcoală, era bolnav şi îşi suna colegul, toată lumea se raporta la acel manual. De ce nu le place să citească? Reflexele se formează la clasele I-IV.
CRISTIAN HATU (Societatea Academică din România):
Oricâtă bunăvoinţă ar avea un ministru, problema e că lucrează cu o masă de experţi.
ADRIANA SĂFTOIU:
Dar atunci daţi-mi voie să nu fiu mai indulgentă cu ministrul şi mai rea cu copiii. Problema, pe fond, e că noi le cerem copiilor, când se apropie de finalul gimnaziului, să facă faţă unor superteste de evaluare. Poate că n-ar trebui să fie superteste. În clasele I-IV elevii au teme: prietenie, respectul faţă de patrie, respectul faţă de părinţi. Cu ce lecţie este valorificat sentimentul prieteniei? Stejarul din Borzeşti. La Urlaţi, unde e sărăcie, nu-şi permite profesorul respectiv să facă copie după un alt text mult mai atrăgător pentru sentimentul prieteniei, aşa că predă Stejarul din Borzeşti. Şi copilul zice: „ce tâmpit era Ştefan cel Mare, că l-a lăsat pe prietenul lui...“. La sentimentul dreptăţii se merge cu Ocaua lui Cuza. A trebuit să-i explic nu ştiu cât copilului meu ce e ocaua.
Elevii ar citi, dacă le-am da lecturi care-i atrag. Copilul meu a terminat acum trei zile Romanul adolescentului miop, la 10 ani şi jumătate, dar nu citeşte Cei trei muschetari, pentru că nu-i spune nimic. În schimb, există o carte, Jurnalul unui puşti - nu spun că e genială, dar am
citit-o şi eu să înţeleg despre ce e vorba. M-a înnebunit copilul meu, o generaţie întreagă a citit-o. A primit-o în seara de Crăciun şi până a doua zi dimineaţă a citit-o. Şi am zis: „OK, ia dă-mi puţin, ca să văd despre ce e vorba“. Era încântat. După care a citit-o toată clasa, au făcut întrecere pe şcoală, unde erau tratate cele 8 mari fobii etc. Deci copiii citesc.
CRISTIAN HATU:
Pentru a reformula ce spuneţi dvs., îl citez pe d-l Flonta de la o întâlnire de acum doi ani: şcoala este cel mai eficient mod de a anula curiozitatea cu care vin copiii la şcoală.
ADRIANA SĂFTOIU:
Şcoala este neadaptată. E foarte bine să ne ocupăm de mediul universitar, dar baza şcolii pleacă de la I-IV, V-VIII, de la ce facem acolo, ce reflexe de lectură îi creăm copilului. Da, e multă informaţie. Să luăm manualul de istorie de clasa a IV-a. Dintr-o dată, la întâmplare, apare Napoleon Bonaparte. Şi copilul meu întreabă: „Napoleon ăsta e de la noi?“. Şi eu îi zic: „îţi sună cunoscut?“. „Păi, zice, nu ştii că pe vecinul nostru îl cheamă Napoleon?“ El tocmai învăţa despre revoluţia din 1848, după aceea despre Alexandru Ioan Cuza şi era cumva integrat într-un context şi Napoleon.
La şcoala copilului meu se face franceză obligatoriu. Profesorul respectiv,vrea-nu vrea, trebuie să respecte o programă. În schimb, copilul face engleză la after school, unde şi-a stabilit programa profesorul respectiv. La after school a făcut engleză citind Mark Twain, în timp ce la franceză are o programă pe care a trebuit s-o respecte. Rezultatul: a luat un test de franceză ca să trească în clasa a V-a, dar a spus: „franceza asta e dulce, dar e groaznică, scuteşte-mă!“, iar la engleză a luat testul Cambridge după ce a făcut numai la after school şi e foarte fericit.
BORIS SINGER (directorul Editurii Sigma):
Vreau să pun în discuţie o altă dimensiune a profesorului - profesorul care-şi cunoaşte elevul. Există instrumente ca să aflăm cât poate să citească un elev în jumătate de oră, cu ce atenţie poate citi şi, după ce aflăm exact parametrii elevului, să reuşim să-i creştem performanţele. Deci profesorul nu trebuie să predea la toţi elevii la fel. Profesorul nu are rostul să facă un singur tip de intelectual, ci 30 de intelectuali diferiţi. În secolul XIX erau spitale în care toţi bolnavii erau trataţi la fel, indiferent ce fel de boală aveau. Medicina s-a detaşat de acest principiu şi este clar că pentru fiecare trebuie un alt tratament. În educaţie noi suntem undeva în secolul XIX. Toţi elevii sunt trataţi la fel şi, eventual, profesorii caută nu ceea ce înţeleg elevii, ci ceea ce ar vrea el să înţeleagă ei.
CRISTIAN ALEXANDRESCU (inspectorul general al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti):
Părerea mea e că elevii sunt interesaţi. Dar de vreo 20 de ani ei sunt interesaţi de altceva decât credem noi şi ăsta este lucrul cel mai important, pentru că noi nu am reuşit să ne repliem la fel de repede ca ei şi să încercăm să le oferim, pe de o parte, ceea ce le place, pe de alta, ceea ce au nevoie. Este cu certitudine nevoie de literatură universală, ca parte a limbii şi literaturii, că se numeşte română sau nu, dar trebuie să fie obligatoriu compensată sau să fie alături şi de alte dexterităţi, sau cum vreţi să le spuneţi, pe care elevii trebuie să şi le formeze. Fără să le formăm deprinderea de lectură în clasele I-IV, degeaba băgăm în curriculum 6 ore de literatură universală în gimnaziu sau liceu. Deci trebuie să fie un plan mai mare şi mai larg care să includă şi această ţintă pe care
v-aţi propus-o dvs. în această dezbatere, introducerea sau importanţa literaturii universale în educaţia copiilor. Acest lucru se poate realiza, după opinia mea, fără să fiu convins că am şi dreptate în ceea ce spun, prin introducerea în curriculum de limba şi literatura română a acestor noţiuni de literatură universală, poate puţin forţate. Eu am o opinie foarte cinstită despre matematică. Ceea ce se face în şcoala românească la matematică pe foarte puţini elevi îi ajută pe viitor. Cunoştinţele pe care le fac ei la matematică nu îi ajută aproape cu nimic în viaţa ulterioară, dar îi ajută foarte mult competenţele pe care le formează matematica şi aceste competenţe elevii şi le formează de-a lungul celor 12 ani fără să-şi dea seama. E singurul lucru bun pe care îl are matematica în momentul de faţă. Este făcută forţat şi elevul se trezeşte în clasa a XII-a că e absolvent de matematică-informatică şi se duce şi intră primul la filosofie la d-l profesor Flonta, pentru că şi-a format nişte competenţe de gândire logică, de sintetizare.
MINA MARIA RUSU (inspector general pentru limba română în Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului):
Cred că acum avem de a face cu o criză a lecturii şi o criză a cunoaşterii. Pentru că elevul doreşte să cunoască în şcoală şi se informează prin citit. Dacă nu îi creăm plăcerea lecturii, efectul va fi ca prima baie la nou-născut. Dacă nu-i va plăcea, va plânge mereu, dacă îi va plăcea, se va bălăci cu drag în apa aceea. Prin urmare, unde trebuie să ne ducem ca să formăm plăcerea lecturii? Competenţa de lectură se formează din clasele primare. Literatura universală este extrem de bine reprezentată, pentru că Andersen ne-a încântat copilăria şi nouă, şi copiilor noştri. Cu cât înaintăm în timp însă, literatura din programa şcolară nu mai oferă şansa să ne conectăm explicit la literatura universală. La nivel de gimnaziu, programa şcolară prevede câteva sugestii pentru autorii de manuale: „se vor selecta 4-6 texte din autori din literatura română“. Avem cuvântul „română“ care nu ne permite să introducem explicit şi autori din literatura străină.
ANDREI CORNEA:
Schimbaţi cuvântul!
MINA MARIA RUSU:
Dacă ar fi să schimbăm pe hârtie ar fi foarte simplu. Problema e că această schimbare se face într-un spaţiu bine conturat şi în cadrul unor cercetări din partea Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, consemnat în curriculum ş.a. Prin urmare, nu schimbăm un cuvânt peste noapte. Dar intervine profesorul, care face conexiuni cu literatura universală, care nu poate decupa literatura română din spaţiul universal. Ea este felia dintr-un tort, ceea ce nu înseamnă că ai văzut frumuseţea şi savoarea tortului în întregime.
Profesorul, care vrem să aibă demnitatea şi competenţa formată de învăţământul superior şi care trebuie să aibă o alură de intelectual, e nevoie să poată să selecteze. Un profesor trebuie să aleagă ceea ce se potriveşte clasei, care clasă are personalitate, aşa cum fiecare individ uman are personalitate. Prin urmare, singurul care decide este profesorul.
ANDREEA PORA:
Dacă profesorul nu ştie să aleagă, ce ne facem?
MINA MARIA RUSU:
Profesorul care nu a citit în liceu ce trebuia să citească mă îndoiesc că se poate numi profesor.
Acum 11 ani, predând la Catedra de literatură comparată şi antropologie culturală, i-am întrebat pe studenţii din anul IV de atunci de la ce licee provin, pentru că nu aveau nişte noţiuni pe care ar fi trebuit să le aibă de mult. Şi mi-au spus: de la industrial. Da, pentru că au venit pe bază de dosare, de note şi nu s-a făcut o selecţie pe disciplina pe care ei doresc să o predea în continuare ca profesori. Era înainte de Bologna. Acum s-a găsit această soluţie. Dvs. nu pregătiţi în facultate profesori, ci pregătiţi filologi. Dacă vor să devină profesori, îşi fac masteratul didactic. Şi atunci, în 5 ani, 3 pe ştiinţa de carte, pe disciplină şi 2 pe didactica disciplinei, atunci putem vorbi de profesori. De ce aţi decupat învăţământul superior din lege şi de ce nu le privim aici împreună, preuniversitarul şi învăţământul superior?
BOGDAN MURGESCU (profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti):
D-na secretar de stat a spus că procesul ar fi inevitabil de durată ca să îmbunătăţim lucrurile şi mi se pare important să nu ne facem iluzia că printr-un hocus-pocus administrativ rezolvăm totul. D-l profesor Flonta a ridicat o problemă de durată lungă şi importantă, care ar merita o discuţie separată: cum facem să atragem şi să păstrăm oameni cu personalitate şi cu minte bună în sistemul de învăţământ preuniversitar? În mod clar trebuie întărită şi consolidată capacitatea administrativă sau instituţională a ministerului şi a celorlalte structuri din subordine, nu neapărat de a controla, dar de a vedea exact ce face fiecare profesor la clasă, de a diferenţia la un moment dat şi de a sorta: ăştia sunt buni, ăştia nu sunt buni. Nu neapărat să-i dai afară, poţi la un moment dat să faci un program de reabilitare profesională pentru unii dintre ei. Pentru că au scăpat cu diplomă tot felul de nechemaţi. Dar, în acelaşi timp, la un moment dat, trebuie să-i bonificăm într-un fel pe cei care-şi fac treaba şi să-i încurajăm.
CRISTIAN HATU:
Ce ne împiedică acum ca în programa care urmează în următoarele luni să nu mai spunem că „e posibil“ să fie şi autori străini, ci să spunem că e „imperativ“? Asta e propunerea mea şi rămâne să se stabilească o listă de autori. E o idee funcţională, mi se pare, şi toate problemele care s-au spus acum se pot regla. Dar haideţi s-o pornim odată!
ANDREI CORNEA:
La noi, când apare o chestie d-asta, toată lumea zice: e complicat, sunt foarte multe chestii, sistemul este aşa. Dar trebuie să începi de undeva.
Daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru această discuţie. Până la urmă, au fost mai multe opinii şi constatăm că lucrurile se pot discuta. Sunt convins că ceva se va face, dar nu ştiu cât de mult şi cât de bine. Aşteptăm cu încredere.
A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU
