Marea Britanie, zdruncinată de ascensiunea UKIP

Din ascensiunea rapidă a UKIP este clar că politica britanică intră într-o eră nouă, volatilă, una care aduce și mai aproape perspectiva retragerii din UE.

Partidul Independenței din Marea Britanie (UKIP) s-a format în 1993. Pentru mult timp, a fost perceput ca un partid dedicat unei singure probleme - retragerea Marii Bri­tanii din Uniunea Europeană. Mulți din­tre britanici nu au încredere în UE, vă­zând-o ca o limitare a libertăților lor, în favoarea centralismului elitist uneori cu un gust autoritar, care a caracterizat mul­tă vreme politica Europei Continentale.

Ascensiunea UKIP a coincis cu mo­mentul în care UE a ajuns să acu­mu­leze un control sporit asupra pro­ce­sului de luare a deciziilor din statele mem­bre. Unul dintre principalii lui dușmani sunt marile corporații, care favorizează so­lu­țiile globale, sprijină imigrația, pentru că reduce salariile și maximizează profitul, și susțin reglementările UE pentru că ele, de obicei, lovesc în rivalii mai mici. „UE fa­vorizează masiv marile companii și lo­b­byștii împotriva micilor comercianți, în­treprinderile existente împotriva al­to­ra noi, birocrații împotriva indivizilor, par­ti­dele mainstream împotriva noilor com­petitori. Tratatul de la Roma pleda pen­tru o uniune consolidată între po­poa­rele Eu­ro­pei, însă rezultatul de ne­tă­gă­du­it a fost o uniune mai strânsă între eli­tele Eu­ropei, ceea ce nu reprezintă deloc același lucru“, constată jurnalistul Char­les Mo­o­re, un biograf al lui Margaret Thatcher.

Curând, UKIP avea să câștige mandate în Par­lamentul European, dar a obținut pri­me­le sale locuri în Camera Comunelor abia în 2014, pe fondul dezertărilor din tabăra con­servatorilor, care nu vedeau cu ochi buni prioritățile social-democrate ale lea­dershipului din jurul lui David Cameron. Partidul și-a pierdut mare parte din baza electorală tradițională, din cauza agendei sale – de susținere a energiei verzi, foarte scumpă, și a căsătoriei dintre persoanele de acelaşi sex, precum și din cauza re­fu­zu­lui de a reduce cheltuielile alocate dez­vol­tării internaționale și de a reorienta acești bani către modernizarea unei in­fra­struc­turi militare tot mai învechite.

Un partid precum UKIP are șanse mici să devină o forță în politica internă din cauza sistemul electoral britanic; sprijinul său este mai degrabă dispersat decât con­cen­trat în fiefuri teritoriale, ceea ce e posibil să însemne că poate câștiga doar 10 locuri într-un parlament de 653 de membri, chiar în cazul în care obține 15% din voturi.

Ca mulți alți pretendenți antisistem, UKIP a fost subminat de fisurile obișnuite și de disputele dintre personalități. Totuși, a re­zis­tat, pentru că cele trei partide care, timp de generații, cumulau 90% din voturi în ale­geri au început să-și îndepărteze elec­to­ratul. Este adesea greu să faci diferența în­tre un conservator, un laburist sau un li­be­ral democrat, din perspectiva politicilor. Po­liticienii lor aveau adesea același trecut profesional și social și o experiență redusă în viața reală. Toate au propus politici lip­site de popularitate pe teme precum in­te­grarea europeană, energia verde și imi­gra­ția, spunând că nu există alternativă pen­tru ei, din moment ce Marea Britanie fă­cea parte din lumea globalizată.

Mulți dintre alegătorii dezamăgiți au re­nun­­țat la participarea politică. Doar 61% s-au deranjat să voteze în 2005, față de 79% în februarie 1974. Ceea ce a permis UKIP să speculeze această atmosferă an­ti­sistem, îndreptată împotriva politicii, a fost apa­ri­ția unui sentiment tot mai pro­fund de po­larizare culturală. Tot mai mulți cetățeni s-au văzut dezavantajați pe fon­dul creș­te­rii competiției pentru locuri de muncă, lo­cuințe și servicii sociale în zo­ne­le unde un număr mare de imigranți au fost încurajați să se stabilească, mai ales du­pă revenirea la putere a Partidului Laburist, în 1997.

Oamenii care au vorbit despre aceste de­ficiențe au fost deseori respinși ca fiind îna­poiați, dominați de pre­ju­decăți, de că­tre o Londră controlată de o elită pro­ve­ni­tă din clasa de mijloc și ca­re se vedea drept creatoarea unei societăți post-bri­ta­nice. În timp ce această elită me­tro­po­li­tană era surdă la preocupările ce­tă­țenilor de rând, ea se implica tot mai mult în mi­cromanagementul vieților lor. Un stat tot mai intervenționist impunea tot mai mul­te interdicții și restricţii asupra unui com­por­tament până de curând acceptat ca nor­mal. Cel mai cunoscut exemplu a fost in­ter­zicerea fumatului în pub-uri, mă­sură ca­re a condus la închiderea multora dintre ele.

Perspectiva corectă politic a acestei elite seculare și ultraliberale a generat tot mai multă iritare și resentiment. O elită in­su­la­rizată și monolitică domină fiecare dintre partidele britanice, eșuând să ofere op­ți­uni alternative. Aceste partide apăreau tot mai des a fi identice, singurele diferențe fiind doar pe teme secundare.

Nigel Farage, liderul UKIP, a convins milioane de britanici că țara mul­ti­culturalismului global, în care trans­fomarea socială permanentă face ca ora­șe­le și zonele rurale să fie de nerecunoscut, nu trebuie să fie viitorul. El a caricaturizat vechea luptă de clasă, dar a ridicat în ace­lași timp așteptările, generând o explozie a numărului de membri UKIP în doar câțiva ani. Noii susținători ai UKIP sunt oa­meni care spun: „Vreau ca opiniile me­le să fie auzite. Vreau să fiu luat în se­rios. Vreau să am din nou control asupa vieții mele, asupa comunității mele și a națiunii mele“.

Astfel de vederi clatină elitele, din Spania pâ­nă în Suedia, și le-au permis mar­xiș­ti­lor, neofasciștilor, regionaliștilor sau po­pu­­liștilor să zdruncine încrederea în esta­blish­mentul arogant și mulțumit de sine. Fa­ra­ge pretinde că este un reformator tra­di­țio­na­list care își propune să facă democrația din nou accesibilă cetățenilor, prin re­cu­pe­rarea puterilor sociale și economice trans­ferate Bruxellesului, astfel încât Marea Bri­ta­nie să redevină o națiune în­tre­prin­ză­toa­re și capabilă de autoguvernare.

Mulţi români îl văd pe Farage drept șovin. În ajunul alegerilor europene din 2014, el a atacat grosolan imigrația românească. Acest tip de atac, preponderent con­cen­trat pe o na­ționalitate specifică, este neo­bișnuit pen­tru el. Confruntat cu o presă adesea ostilă, ar fi putut dispărea ca po­li­tician serios. Dim­potrivă, câteva zile mai târ­ziu, UKIP avea să câștige alegerile eu­ropene. A fost pen­tru prima dată în aproa­pe 100 de ani când niște alegeri britanice majore nu au fost câștigate de con­ser­va­tori sau laburiști.

Farage afișează un stil simplu, ac­ce­sibil, chiar și cu alegătorii ostili punc­tului său de vedere, ceea ce puțini politicieni britanici fac acum. A avut o edu­cație de elită și a lucrat mai bine de zece ani ca finanțist. Dar numeroși ale­gă­tori îl văd în continuare ca pe unul dintre ei, un personaj informal, cu mult umor, că­ruia îi place să-și savureze țigările și halba de bere în pub. Oamenii simt că le oferă răs­punsuri directe, spre deosebire de po­li­ti­cienii educați la Oxford, precum ne­po­pu­larul lider laburist Ed Miliband, care de­seori vorbește în elemente de jargon.

Nigel Farage apără un anumit fel de a fi bri­­tanic, o realitate care, în opinia scrii­to­rului Russell Taylor, provine dintr-un sen­timent de rezistență, independență, com­pa­siune, precum și dintr-un sentiment de iro­nie și fair-play. Aceste trăsături con­tras­tează cu valorile stângii contemporane, ca­re preferă clientelismul, controlul cen­tra­lizat și postura de victimă asistată.

UKIP pretinde că nu este rasist. Membrii minorităților etnice și sexuale au fost aleși ca eurodeputați și consilieri locali pe lis­tele sale. Politica sa de imigrație este ins­pirată de cea a Australiei și este favorabilă lucrătorilor de înaltă calificare. UKIP acor­dă prioritate nou veniților care se pot in­te­gra cu ușurință și care nu reprezintă o po­vară pentru serviciile sociale. Partidul pro­mite să anuleze preferința pentru imi­gran­ții din UE, pe care o consideră nerealistă. În prezent, cea mai mare parte a Europei Continentale se află în recesiune, în timp ce economia britanică e în creștere. To­tuși, salariile sunt mici și îi avantajează pe imi­granții dispuși să lucreze pe mai puțini bani decât localnicii nativi, care se luptă cu un cost tot mai ridicat al vieții. A exi­s­tat deja o creștere masivă a imigrației din Spania, situație care va coborî salariile.

Cu șase săptămâni înainte de alegeri, UKIP are în sondaje 15-16%. Până acum, procentul său nu a fost subminat de cele do­uă partide principale. Doar o minoritate dintre votanții Tory care au defectat de la UKIP sunt pregătiți să îl susțină pe Ca­meron. Acesta este văzut ca un fost di­rec­tor de PR fără culoare și lipsit de credințe politice reale, cu atât mai puțin con­ser­vatoare. Dacă este reales, nu ascunde fap­tul că armata se va restrânge la cea mai mică dimensiune din ultimii 200 de ani, într-un moment în care provocările ru­sești cresc în intensitate. Dar refuză să par­ticipe în dezbateri televizate cu principalii săi oponenți pentru că, pe fond, are pu­ține lucruri de arătat, în afară de o re­ve­nire economică timidă, de pe urma căreia prea puțini cetățeni beneficiază.

Nici Partidul Laburist nu este ocolit de he­moragia de voturi către UKIP, mai ales în orașele postindustriale din nordul Angliei. Aici, avocații și politicienii full-time veniți de la centru ajung parlamentari în defa­voarea activiștilor locali cu experiență în co­munitățile de la firul ierbii. Mai mult, laburiștii au desconsiderat abuzul asupra miilor de tinere din orașele Rotherham și Sheffield, pe care poliția le-a ignorat doar pentru că infractorii proveneau din­tr-o mi­noritate etnică avantajată.

Se prea poate ca UKIP să nu în­re­gistreze un succes electoral deosebit în aceste ale­geri generale, dar un vot record pentru par­tid ar putea să priveze principalele par­tide de majoritatea ne­ce­sară guvernării. Iar asta înseamnă că este foarte posibil ca, până la sfârșitul lui 2015, să mai avem un al doilea ciclu de alegeri generale.

Probabil, cu un nou leadership, la­buriștii și conservatorii vor putea îndigui in­sur­gența populistă. Dar este clar, din as­cen­siunea rapidă a UKIP, că politica britanică in­tră într-o eră nouă, volatilă, una care adu­ce și mai aproape perspectiva re­tra­ge­rii din UE.

* Cea mai recentă carte semnată de Tom Gallagher, Europe’s Path to Crisis: Disintegration Through Monetary Union, a fost publicată de Manchester University Press în octombrie anul trecut.