Minorități tradiționale și imigranți

Conviețuirea etnică în România este, în perioada aceasta, într-o fază, să-i spunem, de „calm“. Pe scurt spus, minoritățile tradiționale și-au micșorat semnificativ sau chiar radical ponderea în ansamblul populației, în vreme ce procesul imigrațional se află abia la început.

La recensământul din 2011, aproape 90% dintre cei intervievați s-au declarat ro­mâni, ceea ce arată un grad înalt de omo­genizare etnică; la această „românizare“ au contribuit din plin re­gi­murile totalitare ale se­co­lului XX, dar și dificultățile economice de după 1989.

Într-adevăr, cel puțin în­cepând din anii ’40 ai se­colului trecut, s-a ma­ni­fes­tat un proces aproape con­tinuu de eliminare a unora dintre minorități, pro­ces ca­re a adoptat diferite me­tode. Mai întâi, peste două sute de mii de evrei și zeci de mii de țigani au fost de­portați și uciși în Transnistria și alte lo­curi, în ceea ce a reprezentat contribuția ro­mânească la Holocaust. După război și pe măsură ce se instala regimul comunist, o parte dintre evreii supraviețuitori au în­ceput să plece în noul stat Israel. După o întrerupere, emigrația evreilor s-a reluat în anii ’70-’80, fiind stimulată, așa cum s-a aflat mai recent, de diferite avantaje economice și politice primite de regimul de la București, nu în ultimul rând din par­tea SUA. A urmat emigrația germanilor (sași și șvabi), „cumpărați“, după cum s-a aflat ulterior, de guvernul de la Bonn. După 1989, când restricțiile au dispărut, emi­grația a continuat, astfel încât nu­mă­rul acestor minorități tradiționale s-a re­dus la câteva mii de persoane.

Minoritatea maghiară a rămas relativ im­por­tantă atât prin număr (6,5% din total, conform recensământului din 2011), cât și, mai ales, prin rolul politic pe care l-a ju­cat partidul său, UDMR, care a obținut întotdeauna în jur de 6% din voturi la ale­gerile parlamentare. Tactica, pusă la punct de elita politică maghiară și accep­ta­tă de elita politică românească, a fost să ob­țină concesii și avantaje culturale prin participarea la majoritatea guvernărilor, fie de dreapta, fie de stânga; sau, cel pu­țin, să susțină în parlament guvernul în curs. A fost o tac­tică care a funcționat des­­tul de bine, mai ales în tim­pul unor guvernări, pre­cum cele ale CDR din 1996-2000, ori guvernele Boc din 2009-2012, care aveau mari dificultăți în a-și asigura o majoritate în parlament. În cadrul minorității maghiare s-a dezvoltat în ultimii ani și o minoritate mai radicală (Partidul Civic Maghiar), care a insistat mai mult pe concesii cons­ti­tu­ționale (autonomia „Ținutului Secuiesc“), obligând și UDMR, aflat în concurență, să ridice chestiunea din când în când, mai ales în timpul campaniilor electorale. To­tuși, e puțin probabil să se depășească sta­diul unor mici scandaluri, în pofida fap­tului că relațiile cu guvernul maghiar al lui Viktor Orbán s-au înrăutățit în ultimul timp.

Minoritatea romă (3,3% din total, după re­censământul din 2011, și în creștere) a fost întotdeauna subreprezentată politic, ea nereușind să trimită în parlament mai mult decât unicul reprezentant, cel per­mis de lege pentru toate minoritățile na­ționale tradiționale, indiferent de mărime. Astfel, minoritatea romă este, sub raport politic, o „mică minoritate“, în vreme ce ea nu este astfel sub raport demografic și social.

„Micile minorități“ – cu concentrări zo­nale în unele cazuri, precum ucrainenii în nord, turco-tătarii în Dobrogea – sunt mai curând relicve istorice, iar procesul de asimilare este foarte înaintat în unele ca­zuri. Toate aceste „mici minorități“, in­clusiv cea romă, trimit automat câte un de­­putat în Camera Deputaților și, îm­pre­u­nă, formează un grup parlamentar, des­tul de important în negocierile politice. De obi­cei, acest grup susține guvernul în exer­cițiu, nu însă fără a negocia anumite avan­taje și subvenții în momentele de­li­cate, cum ar fi votul de învestitură sau de­pu­ne­rea moțiunilor de cenzură. Astfel în­cât „mi­cile minorități“ joacă un rol politic cu totul disproporționat în multe cazuri, în raport cu semnificația demografică a po­pu­lației respective. Faptul – criticat de unii politicieni – este totuși pozitiv, de­oa­rece, altminteri, aceste „mici minorități“ ar fi lipsite de orice voce pe scena po­li­tică.

Fiind considerată în general o țară relativ săracă, România a fost ferită, după ade­rarea la UE, de un aflux masiv de imi­granți din Orientul Apropiat și Mijlociu ori din alte regiuni (China, Filipine), așa cum s-a întâmplat în Europa Occidentală. Cu toate acestea, există deja cel puțin 60.000 de imigranți în România, ajunși aici din diferite țări, dintre care, desigur, mulți încearcă să plece spre Vest. Printre aceștia o pondere importantă o au deja cei de religie musulmană. România va trebui să primească în următorii ani peste 2.000 de refugiați din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, conform unei convenții recente dintre statele UE. Decizia guvernului ro­mân de a concesiona un teren de 11.000 de metri pătrați pentru o mare moschee și un centru de studii islamice, în nordul Bucureștiului, a stârnit recent destule emo­ții și controverse. Controversa a vizat și faptul că fondurile necesare construcției moscheei vor fi donate de guvernul turc, suspectat de „neo-otomanism“ și interese ascunse pentru promovarea unui islamism „moderat“.

Pare destul de clar că în anii următori numărul imigranților, în special mu­sul­mani, va crește. Riscul apariției unor per­soane radicalizate, cu afilieri la ISIS sau Al-Qaida, va spori și el. Totuși, România va rămâne, probabil, în perioada urmă­toare mai ales o țară de tranzit pentru emigrația din Orientul Mijlociu spre țările vestice din Europa.

Pe de altă parte, amplificarea procesului imigraționist în România ar putea fi be­nefică sub raportul forței de muncă: Ro­mânia are o populație tot mai îmbătrânită și a pierdut aproape 3 milioane de oameni care locuiesc azi, mai mult sau mai puțin permanent, în țări din Uniunea Euro­pea­nă. Un anume aport imigrațional ar pu­tea, parțial, compensa emigrația, mai ales dacă migranții ar putea fi integrați social și cultural.