Pe aceeași temă
Relaţia Chişinăului cu Bruxellesul s-a accelerat brusc, odată cu venirea la putere a unei alianţe de partide democratice, în iulie 2009.
Revolta tinerilor din 7 aprilie împotriva fraudării alegerilor de către comunişti – dar mai degrabă disperarea de a-l avea pentru alţi patru ani pe Voronin şi regimul său cleptocratic i-a scos atunci în stradă – aceste proteste au „repus“ Moldova pe harta lumii, obligând cancelariile occidentale să ia act de existenţa unui stat care refuza „stabilitatea“ garantată de protecţionismul rusesc şi de neamestecul europenilor. Schimbarea de regim surprindea Moldova între chingile unui sistem instituţional corupt, împovărată cu un deficit bugetar de 8% (o „gaură“ camuflată de PCRM în scopuri electorale), în toiul unei crize economice mondiale care a pus pe butuci economii mult mai puternice decât cea moldovenească. Totuşi, noua putere pornea la drum cu o imagine de invidiat şi asta se vedea începând cu ţinuta exponenţilor săi, cu felul lor de a vorbi şi a asculta, cu deschiderea lor faţă de partenerii occidentali, cărora le spuneau: ştim că avem probleme serioase, ştim că va trebui să recuperăm un enorm handicap, dar pentru asta am venit la guvernare, vrem să demonstrăm că suntem oameni de cuvânt - ajutaţi-ne!
Occidentul a reacţionat cu maximă receptivitate. Au fost deschise negocierile pentru un Acord de Asociere, trecându-se peste compromiterea Planului de Acţiuni Moldova - UE, iniţiat în februarie 2005, într-un moment de „turnură portocalie“ a lui Voronin. Au avansat discuţiile pe marginea eliminării vizelor de călătorie în ţările Uniunii Europene, în noiembrie vor demara negocierile pentru un Acord de Liber Schimb, sunt aproape finalizate ajustările privind aderarea Moldovei la spaţiul aerian european, fapt ce va contribui la scăderea preţurilor la cursele de pasageri (de trei ori mai ridicate decât în România!) şi la venirea companiilor low-cost pe piaţa moldovenească.
Noul guvern a semnat acorduri cu FMI şi Banca Mondială pentru împrumuturi substanţiale, ale căror prime tranşe au şi intrat. Moldova este considerată un elev sârguincios la Bruxelles, bucurându-se de aprecieri la recentul summit al Parteneriatului Estic de la Varşovia, chiar dacă nu a primit asigurări că într-o bună zi va deveni membru al clubului comunitar.
Nimeni nu oferă asemenea garanţii pe fundalul tot mai des invocatei „oboseli“ a extinderii şi a crizei datoriilor care zguduie Uniunea Europeană. Mai sunt apoi şi susceptibilităţile Moscovei. Pentru Franţa şi Germania – pilonii „vechii“ Europe – o relaţie bună cu Rusia în mod evident depăşeşte ca importanţă avantajele extinderii spre est a Uniunii. Totuşi, Moldova nu are de ales: ea trebuie să continue pe calea reformelor, apropiindu-se cât mai mult de Occident, pentru ca într-o conjunctură favorabilă să fie în stare să se alăture lumii civilizate.
În teorie, lucrurile sunt limpezi: avem nişte „teme pentru acasă“, niciun fel de considerente de natură geopolitică nu vor rezolva integrarea europeană a Republicii Moldova, dacă aceasta nu va fi pregătită. Însă practica politicii vernaculare basarabene complică situaţia.
Într-o guvernare de coaliţie, ai de armonizat interese diferite, adesea divergente, nemaivorbind de orgoliile şi de competiţia dintre lideri (care mai sunt şi oameni de afaceri). Pe fundalul „unităţii de monolit“ a PCRM, actualii guvernanţi par o ceată de gălăgioşi. De doi ani, Moldova nu poate depăşi criza politică şi constituţională cauzată de nealegerea şefului statului. Comuniştii au o armă eficientă împotriva actualei puteri: cele două voturi care lipsesc Alianţei pentru Integrare Europeană. Miza nu este persoana care va ocupa această funcţie, ci provocarea de alegeri anticipate care să readucă PCRM la guvernare.
Voronin vrea totul şi nu e dispus să negocieze nimic, în afara unor funcţii simbolice de preşedinte pe care i le-ar putea oferi lui Filat, în schimbul pârghiilor executive pentru PCRM. Într-o formulă de guvernare cu comuniştii, PLDM va avea soarta pecetluită, iar primul ministru e conştient de acest lucru.
Acesta însă pare strâns între două focuri: de cealaltă parte, se află tandemul PD/PL (Lupu/Ghimpu), alimentat de „oligarhul“ Vlad Plahotniuc, despre care primul ministru afirmă că s-ar afla în spatele mai multor afaceri ilegale, cea mai recentă fiind atacurile raider asupra unor bănci moldoveneşti. În urma unor decizii judecătoreşti abuzive, au fost păgubiţi investitori străini, sloveni şi olandezi, care
şi-au pierdut peste noapte acţiunile în favoarea unor firme offshore, şi a avut de suferit imaginea externă a Republicii Moldova – un stat a cărui „poveste de succes“ europeană se află deocamdată la nivelul doleanţelor şi al discursurilor de protocol. „Moldova fără Voronin (aluzie la sloganul electoral al PLDM – n.n.) nu înseamnă Moldova cu bandiţi şi cu raideri“, declara Filat, după ce ceruse demisia Procurorului General pe care îl acuză că tergiversează anchetarea dosarelor legate de numele controversatului Plahotniuc. La rândul lor, partenerii din AIE îi incriminează premierului încercarea de a uzurpa puterea, ignorarea înţelegerilor constitutive ale AIE, discuţii separate cu comuniştii.
Unde e adevărul? Dezvoltarea spectaculoasă a mass-media în ultimii doi ani – au apărut televiziuni de ştiri, posturi de radio şi ediţii basarabene ale cotidienelor din România – cel puţin plasează sub reflector aceste conflicte, cum nu s-a întâmplat sub regimul Voronin, când marile „tunuri“ erau date sub înaltul patronaj al primului comunist al ţării, departe de ochii opiniei publice. Expunerea mediatică de azi, însă, creează alte riscuri, pentru că induce o stare de tensiune şi nervozitate în mijlocul populaţiei.
Europenizarea Republicii Moldova întâmpină serioase obstacole nu numai din cauza corupţiei instituţionale (a justiţiei, în primul rând) sau a clanurilor din economie, ci şi la nivelul cetăţeanului de rând, dezamăgit de lipsa progreselor în viaţa de zi cu zi, care ar fi trebuit să însoţească retorica reformistă a puterii. Cel mai recent sondaj IMAS, dat publicităţii în septembrie 2011, relevă o diminuare a opţiunilor proeuropene, de la 70 % (cu care eram obişnuiţi) la 59 %. Nu doar diviziunile politice şi interetnice antagonizează Basarabia. Cu excepţia unei pături subţiri, relativ recent urbanizate, şi a tineretului studios, societatea moldoveană este una predominant conservatoare, patriarhală, mulţi cetăţeni nu acceptă diferenţa, pluralismul de opinie şi de confesiune. Asta s-a văzut, de pildă, cu prilejul scandalului legat de menora evreiască, în martie 2010, distrusă de un grup de militanţi „creştin-ortodocşi“, deşi acest simbol tradiţional iudaic era expus într-un loc public, în Chişinău, nu în „ograda“ mitropolitului Vladimir. De altfel, Biserica a obţinut deja excluderea din programa şcolară a manualului Deprinderi de viaţă – obiect facultativ, care făcea între altele o necesară (şi inofensivă) introducere în educaţia sexuală. Tot sub presiunile Bisericii Ortodoxe, guvernul a retras din parlament proiectul legii antidiscriminare, a cărei aprobare este cerută de organismele europene. Manifestaţiile din Chişinău împotriva legii antidiscriminare şi a înregistrării cultului islamic ne-au oripilat prin caracterul lor agresiv-obscurantist: militanţi ortodocşi, bărbaţi şi femei, purtând prapure şi icoane, aminteau de procesiunile lugubre ale Inchiziţiei, din Evul Mediu. Răul este mult mai adânc decât lasă să se întrevadă debandada politicienilor.
Moldova se află într-un moment critic. Terenul bătăliilor politice, care acum doi ani era clar delimitat între „comunişti“ şi „proeuropeni“, între nostalgici sovietici şi filoromâni, azi are liniile de demarcaţie estompate. La orizont se prefigurează rapid o nouă baricadă: cea între mulţimile tot mai sărace şi aroganţa dementă a unei caste de parveniţi, capabilă de oricâte infamii şi combinaţii politicianiste pentru a-şi păstra privilegiile. Visul european al Basarabiei încă ar mai rezista în faţa şantajului Gazprom sau a trupelor ruseşti din Transnistria, dar în mod cert nu are nicio şansă în condiţiile acestui conflict intern, care deschide calea unor guvernări autoritare.
