Nascuţi liberi

RALUCA GROSESCU, MARIUS STAN

(IICCR)

O intrebare ca sugestie metodologica

Ce stiu copiii despre comunism? Nimic, am putea spune daca privim manualele de istorie, in care se discuta abstract despre sisteme totalitare, intr-o dezbatere de doua ore, pierduta undeva in trimestrul trei, intre cataloage necompletate si examene de capacitate sau de bac. Nimic, am putea spune, daca citez o profesoara care ne scria la inceputul lunii martie:  "cum sa lansati un astfel de concurs, cand bunicii regreta comunismul, parintii vor sa-l uite, iar profesorii cred ca predarea lui inseamna politizarea scolii?". Aproape nimic, am putea raspunde si cand, din cele 1.500 de eseuri prezentate in acest concurs, cateva zeci definesc comunismul ca pe un "regim egalitarist de extrema dreapta", iar alte cateva zeci, ca pe "un sistem social bazat pe progresul individului, prin eliminarea proprietatii si a initiativei private". Aproape nimic, inclusiv atunci cand observam in alte cateva zeci de eseuri sau desene obsesia copy-paste-ului si intelegem cum gandirea personala este inlocuita de automatismul plagiatului. Aproape nimic si atunci cand intalnim la vanzare comunismul cool: tricouri si imnuri inchinate lui Che Guevara, sepci maoiste purtate de pusti care n-au auzit in viata lor de revolutia culturala sau brand-ul Casa Poporului, simbolul megalomaniei noastre nationale, cel mai vizitat muzeu bucurestean, unde ni se vorbeste despre kilograme de aur, fara a fi insa mentionate costurile sociale ale acestei constructii.

 Si totusi, initiind acest concurs, am reusit sa starnim intrebari si sa primim cel putin 1.000 de raspunsuri personale.  Ce inseamna comunismul pentru mine, cel nascut dupa 1989? Pentru bunicii mei, nostalgici sau nu, pentru parintii mei, amnezici sau nu, pentru profesorii mei, care percep sau nu predarea comunismului drept un act politic? Intrebati, copiii isi pun problema acestui regim. Si, dincolo de amintirile nostalgice ale celor din jur, dincolo de comunismul cool de pe taraba, dincolo de suferintele pe care le-au descoperit citind sau intervievand oameni, acesti adolescenti gasesc in ei insisi resurse pentru a condamna un regim care a interzis gandirea, a promovat resemnarea si a privat oamenii de libertate.

 Demersul  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania nu este insa suficient pentru a inlocui programele scolare si a deschide dezbaterea intr-un cadru institutionalizat. Iar deseori, discutarea, predarea, spatiul interactiv al unei dezbateri cu iz pedagogic, initiativele de genul celei care sta in spatele proiectului nostru - sunt respinse de vortexul educational. Comunismul insusi este cauza pentru care scoala romaneasca nu este permeabila la decomunizarea curriculara. El si-a lasat in aceasta institutie vitala nu numai avatarurile materiale, dar, mai ales, semintele pernicioase ale unei mentalitati impregnate de poltronerii diverse si ridicole idiosincrasii. De ce refuza, in fond, scoala discutarea regimului cu pricina, prin reprezentantii ei? Iar aici, copiii trebuie scosi din discutie, pentru ca ei nu sunt decat pagubele colaterale ale unui raport injust cu istoria recenta. Raspunsul nostru este dintre cele mai simple. Pentru ca intre necesitatea recuperarii trecutului si utilizarea lui ulterioara (in scopuri social-profilactice) a trecut un timp nepermis de mare, in care semintele otravite ale manierei comuniste de a produce oameni (in sens cultural) s-au desfacut si au dat nastere unor vlastare dezorientate si dezabuzate. Situatia nu e neaparat maligna. Dar, acelasi timp nepermis de mare se cere pentru ca substantele profilactice sa aiba cu adevarat efect asupra noilor seminte, carora, cu buna-credinta, le-am cerut acum parerea.

 Solutia este poate tocmai aceasta  intrebare, inteleasa ca sugestie metodologica. Asadar, ramane sa raspundem fiecare la: Ce inseamna comunismul pentru noi? Copiii au raspuns cum s-au priceput mai bine, asa cum le-a dictat propria lor constiinta sau a celor din jur. Nu ne-am propus sa tratam fiecare eseu ca mijloc de a ajunge la un anumit adevar. Dar ne-am propus sa tratam fiecare copil ca pe un scop in sine. Iar suma relativa a acestor raspunsuri unice, irepetabile (la rigoare) trimite obsedant tocmai la intrebarea fundamentala la care ne intoarcem cu totii, ori de cate ori raspunsul oferit nu ne satisface pe deplin: Ce inseamna comunismul pentru mine? Cel mai probabil, inseamna - in maniera implicita - toate gesturile pe care le facem in tentativa de a executa o recuperare exemplara a trecutului!

MARIUS OPREA (presedintele IICCR )

Ei vor judeca

De ce ati demarat acest concurs?

Pe langa latura sa de cercetare si documentare a ceea ce s-a petrecut in timpul regimului comunist, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania are si o dimensiune educationala.

Practic, la noi in tara s-a vorbit foarte putin despre natura comunismului. Tocmai de aceea, planeaza, din punctul meu de vedere, un mare pericol, legat de lipsa de informatie, care conduce la cultivarea sentimentului de nostalgie. Parintii sunt nostalgici dupa o lume pe care copiii lor nu o cunosc, iar singura lor perceptie asupra a ceea ce s-a petrecut inainte de 1989 este cea a parintilor.

La nivelul educatiei, daca ar fi sa notam pe o scala de la 1 la 10 ceea ce s-a facut, nu am putea da mai mult de nota 2. In manualele de istorie se vorbeste destul de putin despre comunism si despre natura sa criminala. Si, oricum, astea sunt lectiile de la sfarsitul manualului, care ajung sa fie predate spre sfarsitul semestrului - daca ajung sa fie predate.

Am incercat sa ii lasam pe copii sa cerceteze ei, sa descopere singuri. In acest supliment sunt prezentate practic raspunsurile lor la o intrebare: ce cred ei, ce-si imagineaza ei, copiii, despre comunism. Desenele sunt relevante din acest punct de vedere, la fel si textele. Unele texte sunt, dupa parerea mea, de o calitate a scriiturii care demonstreaza cel mai bine faptul ca ei sunt interesati cu adevarat sa gaseasca raspunsuri.

Copiii condamna comunismul?

Eu cred ca generatia noastra a ratat sansa de a condamna in mod real comunismul, chiar daca la nivel politic condamnarea a avut loc deja. Adevarata condamnare o vor da insa ei. Pentru ca ei n-au fost nici un moment contaminati, nu au trait in acea perioada, nu au nici un fel de experienta - in afara de cea a parintilor lor - in legatura cu comunismul.

E, daca vreti, cam ceea ce s-a petrecut cu Holocaustul. Holocaustul a ajuns in memoria colectiva, in discutia publica, la destula vreme dupa ce s-a petrecut. A fost momentul in care, constientizandu-se crimele, pentru ca informatiile despre ele existau, copiii i-au intrebat pe parinti: "Voi unde erati cand s-au intamplat toate astea?".

De fapt, acest demers al nostru demonstreaza ca si la noi se va naste aceasta intrebare - si cred ca in toate tarile foste comuniste se va petrece acelasi lucru. Generatia celor care au trimis aceste lucrari - este vorba de peste 1.500 de texte - incepe sa constientizeze acest lucru. In cele din urma, vor intreba si ei: "Voi unde-ati fost?".

Pana la urma, este vorba despre vesnicul conflict intre generatii, care acum are insa o enorma miza morala. Cred si sper ca, datorita lor, datorita acestor copii nascuti liberi, problema condamnarii comunismului ca un regim criminal, a aducerii in fata justitiei a celor care au comis crime si abuzuri in acei ani isi va gasi cu adevarat rezolvarea. Pentru ca ei vor intreba, vor astepta raspunsuri si apoi vor judeca.

Interviu realizat de Sorin Cucerai

ANCA BADESCU, 18 ani

Premiul special al juriului

Comunista sunt Eu

(fragmente)

Comunist este profesorul care nu accepta ca elevii au o viata cu totul separata de scoala si care pur si simplu nu poate intelege ca, uneori, este nevoie de mai mult decat de vointa pentru a reusi sa faci ceea ce ti-ai propus. Cel care vede invatatul intr-un singur sens - anume, memorarea cuvintelor sale si reproducerea lor cu exactitatea cu care citezi, de exemplu, un pasaj din Biblie, din Jung sau din Nietzsche. Comunist este profesorul care pretinde ca la ora sa sa nu se vorbeasca, sa nu se miste, sa nu se respire, in ciuda faptului ca si el, la fel ca si elevii sai, stie ca acest lucru nu se va intampla niciodata. Cel care se razbuna dand note exasperant de mici, indiferent de prestatia elevilor, convins ca "a facut dreptate", notand un 6 cu multumirea omului constient de satisfactiile ce ti le ofera o slujba bine facuta.

Comuniste sunt magazinele cu miros mucegait, apasator, inchis, in ciuda faptului ca usa e larg deschisa si ventilatoarele pornite. Magazine cu pereti varuiti intr-un alb anemic, de care esti obligat sa te feresti, daca nu vrei ca hainele tale sa imprumute ceva din farmecul incaperii. Magazine unde doamna de la tejghea te intreaba ce doresti, pentru ca ulterior sa-ti spuna "avem doar aia". O atmosfera dincolo de cuvinte, dincolo de timp, ce pare sa se agate de anumite spatii cu atata incapatanare, incat ii corupe pe cei obligati sa traiasca, sa lucreze sau sa-si faca cumparaturile acolo. Magazine unde nu de putine ori trebuie sa astepti la rand pentru a-ti cumpara un covrig subnutrit, supraplatit, despre care refuzi sa pui intrebari referitoare la provenienta sau la gramaj. Pentru ca foamea ii impinge pe oameni la gesturi nebunesti.

Comunista este atmosfera ce domina gara locala, mai ales noaptea, cand, dardaind de atata intuneric, incerci sa te luminezi la caldura singurului bec ratacit, ce a supravietuit in mod miraculos raidurilor aeriene ale... Habar n-am cine ar avea nevoie de un bec asa de mare! Comunist este trenul de la ora 00:38, care intarzie cu regularitate si te face sa urasti ziua in care te-ai nascut in Petrosani si momentul cand te-ai decis sa pleci tocmai in Bucuresti, tocmai cu trenul asta. Comunisti sunt cei care, in ciuda faptului ca sunt martorii acestei intarzieri zilnice, refuza sa schimbe programul trenului si pace! In practica, se poate ca trenul sa ajunga la 01:03, dar important e ce scrie pe hartie. Comunist este panoul pe care este scrisa aceasta aberatie, la fel de comunist ca si calculatorul care a introdus informatia, pixul care iti semneaza biletul, mana care ti-l arunca pe tejghea, fata celei care iti zambeste acru, cand tu rostesti cuvintele comuniste "un bilet redus pentru trenul de la ora 00:38 cu destinatia Bucuresti".

Comunista este doamna de la Fisc, care te trateaza cu dispret pentru ca ai ajuns la ora 12 sa-ti platesti taxa si care ii inchide ghiseul in nas celui din spatele tau, preocupata de o poveste a colegei, ce trebuie terminata imediat, acum, fara intarziere. Intelege probabil ca are dreptul sa aleaga intre a te servi pe tine si a-si asculta si consilia colega. Altfel, reactia ei plina de repulsie la privirile rugatoare ale ghinionistului din spatele tau este inexplicabila. Desi pe usa scrie mare "Program pana la 16:30", desi cu o zi inainte ti se servise ca adevar universal valabil "programul se termina la ora 14:00", doamna de la Fisc te priveste acuzator, de parca simpla ta prezenta la acea ora "tarzie" devine dusmanul ei redutabil.

Comunista este piata din Petrosani, duminica dimineata, cand gospodine si copii se aduna laolalta in acest loc al capitalismului absolut. Dar pana si aici se resimt efectele celor cateva decenii de comunism, de la hala imensa unde isi expun produsele numai vanzatorii "bazati", pana la femeile care se cearta pentru o leguma, un mar sau o bucata de carne. Totusi, aici gasim exceptii: mamici moderne, tinere, nepasatoare la tipetele celor "calite in alde de-astea", dau dovada de rabdare si sunt capabile sa zambeasca in fata acuzatiilor cum ca ar fi "sterpelit fara rusine" leguma ce i se cuvenea altcuiva. Tineretea iti da speranta ca lucrurile nu raman totusi neclintite, ca schimbarea se petrece sub ochii tai.

Comunismul asta, pe care il vezi uneori transformandu-se incet, metamorfozandu-se, apare insa ca un cosmar atat de real cand se pune problema unui alt spatiu, net "superior" pietei, un spatiu in care milioane de nervi isi dau duhul in fiecare zi, un spatiu al nevrozei absolute. Locul care prin excelenta are o reputatie "grea" in micul nostru oras: Posta. Incerci sa-l eviti pe cat posibil, insa la un moment dat tot va trebui sa-ti iei inima in dinti si sa pasesti inauntru. Intr-adevar, au fost facute multe schimbari. Usile masive si grele de care nimeni nu prea indraznea sa se apropie - era atat de greu sa le misti, incat preferai sa te strecori prin crapatura lasata de angajati - au fost inlocuite cu usi moderne. Intreaga cladire a fost revopsita, asezarea ghiseurilor - regandita, insa au omis ceva: angajatii. Aceiasi angajati acri, care simt o placere bolnava cand iti spun ca trebuie sa astepti la o coada kilometrica pentru un timbru, care se enerveaza pe batraneii care uita cum se completeaza formularele, pe elevii care vin pentru prima oara sa-si ridice alocatiile, care tipa din orice si isi varsa nervii pe oricine le iese in cale. Simbol al comunismului in cele mai pure forme ale sale, aceasta pare sa fi fost construita cu scopul de a intimida. Posta este si va ramane peste ani si ani ultimul bastion al comunismului. Daca Posta din Petrosani cade, atunci sigur comunismul si-a dat ultima suflare.

Comunista este - si asta este cel mai trist - mentalitatea oamenilor. Oamenii care se complac in situatia care domina prezentul, care accepta si profesorii, si magazinele, si gara, si pe doamna de la Fisc, si piata, si Posta, si tot ceea ce li se ofera. Oamenii care se iubesc pe sine si uita ca, desi se mai intampla sa existe zile in care sa nu suferi direct din cauza sistemului, va veni si randul lor. Oamenii care consimt tacit ca "lucrurile nu stau prea bine, dar ne obisnuim noi cu ele pana la urma!", care prefera sa se impace cu starea din prezent decat sa incerce sa lupte impotriva ei. Oamenii care, de la mic la mare, de la taran la cel mai urbanizat dintre oraseni, simt ca nu pot face nimic daca nu cumpara o floare, o ciocolata, un whisky de calitate, un pachet de tigari sau cel putin o gaina "crescuta cu greu, mama... matale nu stii ce s-a scumpit porumbu’ anu’ asta...". Oamenii care au uitat sa lupte pentru comunitate, oamenii care, dupa decenii in care au cantat "unde-s doi puterea creste", descopera ca parintii si bunicii lor au luptat pentru ceva ce ei nu numai ca nu isi doresc, dar de care se feresc, incapacitati de teama ca aceasta putere extraordinara nu poate fi pusa in mana omului de rand. Oamenii care sunt convinsi si astazi ca au nevoie de un lider care sa le spuna cat si ce sa manance, unde sa isi petreaca dupa-amiaza, ce sa gandeasca, cum sa le vorbeasca fiilor si care sa le fie dorintele...

Comunista sunt eu, de fiecare data cand renunt la unul dintre principiile mele, pentru ca "oricum, nu pot inota impotriva curentului". Comunista sunt eu, atunci cand ma simt neajutorata si nu incerc sa depasesc un obstacol... Si in special in acea zi cand, pentru ca nu invatasem la istorie, am acceptat sa-i sugerez profesoarei ca existau colegi care aveau mai putine note decat mine. In incercarea disperata de a ma eschiva si de a evita o nota proasta, am aratat-o cu degetul, printre altii, pe o prietena. Eram doar un copil pe atunci, insa imi amintesc scena de parca ar fi avut loc ieri si, de fiecare data cand imi revine in memorie, imi e rusine de mine insami.

ROXANA-MADALINA CALBUREAN, 15 ani

 Premiul I , sectiunea clasele V-VII

O fila de jurnal din "Epoca Ceausescu"

(fragmente)

M-am trezit de dimineata si am iesit zgribulita de sub plapuma calduroasa. In camera era frig. Frig si liniste. Se auzeau doar ticaiturile ceasului desteptator care ma trezise dintr-un vis frumos. In drumul catre baie am pornit aparatul de radio. Dintr-o data, casa s-a umplut de acordurile puternice ale unei melodii patriotice. Ma grabeam, asa ca n-am mai pus oala cu apa pe aragaz la incalzit si m-am spalat cu apa rece. Mii de ace ma sagetau si-mi puneau sangele in miscare. Am luat de pe etajera pasta de dinti Cristal si am inceput sa-mi spal dantura. Nu era rea la gust, dar noi, copiii, mereu radeam si strigam: "Pasta de dinti «Cristal» face dintii ca de cal".

Am auzit ca in Germania exista pasta de dinti chiar si in trei culori si periute de dinti care se rotesc si functioneaza cu baterii. Mi-a spus un vecin, Dieter, ca asta-i sas si are neamuri acolo, dar eu cred ca minte.

Ieri i-am auzit pe doi batrani cum susoteau despre unul care s-a dus la doctor si s-a plans ca in fiecare dimineata se trezeste cu un gust amar in gura, iar doctorul i-a raspuns ca "fiecare roman se trezeste dimineata cu un gust amar", apoi au chicotit amandoi in timp ce se uitau suspicios in jur. Oare ce voiau sa spuna? Apoi privirea mi-a cazut pe o bucata de sapun Cheia si m-am gandit ca alt nume mai bun nici ca se putea. Cheia reprezinta rezolvarea. In cazul romanilor, cheia curateniei. Dieter imi spunea ca in Germania exista sapunuri cu miros de mere verzi, sampon cu miros de pepene si crema de buze cu aroma de capsuni, fragi si altele. Asta precis minte. Cum naiba sa faci sampon din pepeni?

Am iesit din baie si m-am dus in bucatarie, unde pe masa ma asteptau o cana de ceai si o felie de paine cu unt. M-am bucurat la vederea untului. Luasera ai mei portia pe cartela cu o seara in urma. In timp ce muscam cu pofta din felia de paine, broboane de apa fugeau pe suprafata untului ca argintul viu. "O fi sudoarea untului cum o fi fost framantat", ma gandeam eu.

ANDREEA EREMIA, 17 ani

 Premiul I , sectiunea clasele IX-XII

Li s-a arestat gandirea

(fragmente)

Dar daca m-as fi nascut cu zece ani mai devreme, as fi fost comunista?

Poate ca da, daca amintirile mele din acea perioada ar fi fost cele ale mamei mele. Mi-as aminti si acum de "ligheanele" puse cu fata spre bulgari, ca doar mai vedeau si romanii vreun meci de fotbal sau altceva in afara de chipul "celui mai iubit fiu al poporului", de cum se oprea curentul sau gazele, sau apa, de rafturile din ce in ce mai goale ale magazinelor si de ciocolata chinezeasca cu patratele mici. As putea povesti despre prima pereche de blugi, procurata de la un vaporean, sau despre primul video si primul film vazut de pe o caseta. Sau despre noaptea in care vecina de peste drum a navalit la noi in casa, cu bratele incarcate cu haine din piele si cu fata ravasita spunand ca vine "Ilicit"-ul. Poate ca "Ilicit"-ul asta a fost un om rau si ma gandesc ca de el se fereau si atunci cand ascultau seara, cu luminile stinse, un post de radio care ne tot spunea ca traim prost.

As fi putut sa povestesc despre cum a reusit bunica mea sa ma inscrie intr-o excursie la bulgari, pe cand aveam vreo 12 ani, si credeam ca o sa mor de fericire in ziua aia. A fost totul minunat pana am ajuns la o cladire urata, cu niste bariere puse-n drum care nu ne-au lasat sa trecem. "Stai cuminte si nu scoate o vorba", mi-a spus bunica, dar cum sa nu sar ca arsa cand un tovaras imbracat in negru, cu o hartie in mana, striga din capatul autobuzului: "care dracu’ e contabila aia de 12 ani?". Mai tarziu am aflat ca fusesem si eu strecurata printre contabilii de la CPADR-ul din judet, dar nu scapasem de ochiul vigilent al Tovarasului, care totusi m-a iertat si am putut sa trec de bariere, dar iertarea ne-a luat prea mult timp si n-am mai gasit magazinele deschise si am luat doar niste fiole cu parfum de trandafiri de la o taraba asezata intr-o piata trista.

Dar eu am altfel de amintiri si nu cred ca cei care le au tot pe cele ale mamei mele sunt comunisti. Doar ca, din cand in cand, comunismul isi mai arunca peste umar privirea catre ei, atunci cand, daca gresesc vreodata, nu pot sa recunoasca sau, daca gasesc ceva pierdut pe drum, duc acasa, sau, daca nu mai au de stat la coada, isi lasa inca sacosele de cu noapte in usa magazinelor, atunci sigur le revin amintirile si se uita comunismul spre ei.

CORNELIA COSMINA CUCU, 17 ani

 Mentiune , sectiunea clasele IX-XII

O rebela comunista

(fragmente)

Suna alarma telefonului, acelasi sunet care ma face sa urasc diminetile. Ma trezesc in final, peste douazeci de minute sunt in fata blocului. Prin parul roscat cu suvite verzi imi zboara vantul, iar privirile mele aluneca pe blugii rupti, jucandu-se cu desenele de pe tenisi. Privesc ceasul si imi dau seama ca am intarziat la prima ora, mereu ma trezesc tarziu... cat ador somnul! Indrumata de rutina, alerg pe culoarele liceului, in treacat observ un afis pe care scrie mare "Comunism", intru in sala de clasa, dar gandul e pe hol. In pauza studiez amanuntit afisul: "Ce inseamna comunismul pentru mine?".

La ore, jacheta ce o purtam, plina cu insigne comuniste aranjate intr-o ordine doar de mine stiuta, a fost mai prezenta decat mine. Colegii mei si-au dat seama ca tovarasa lor este cu gandul prin alt univers.

Se vor implini optsprezece ani de la rasturnarea puterii comuniste. Anul acesta va fi un majorat... poate al sfarsitului unui regim, poate al unui prieten, poate chiar al meu. Evenimentele de azi se pot transforma foarte usor in istoria de maine. Am descoperit ca ceea ce pentru adulti reprezinta o realitate traita pentru tineri nici nu poate fi conceput. E de datoria noastra sa nu lasam sa alunece in uitare anumite timpuri. Eu am trait doar cinci luni in comunism si stau acum intinsa in patul meu imens, gandindu-ma cum as arata eu in comunism. Initial, arunc gandurile la cos si sunt fericita ca traiesc in anul 2007, dar ma hotarasc ca saptamana urmatoare sa fiu in fiecare zi altcineva.

Ce inseama comunismul?

Pentru verisoara mea el reprezinta: inelul de la cravata, lucrul care se pierdea cel mai usor sau pe care ti-l luau colegii mai "glumeti"; pentru fratele meu: bananele cumparate de verzi si coapte pe sifonier; pentru un vecin: programul TV 20-22, doar un singur post de televiziune, TVR, iar o ora era despre ce a mai facut tovarasul; pentru tatal meu: cautarea prin 4-5 piete pana gasea pui, prin niste rude, o persoana care lucra la o alimentara; pentru o prietena comunismul inseamna reclamele cu "Mancati peste oceanic"; pentru o invatatoare: portretele tovarasului (si ale tovarasei) pe primele pagini ale tuturor manualelor scolare; pentru vanzatoarea de la colt: "matricola" de pe costumul scolar - prinsa cu ata, cu capse sau cum avea inspiratie mama fiecaruia. Pentru bunica mea comunismul este ratia fixa pe luna, uleiul si zaharul date pe cartela; pentru prietena mamei: faptul ca o duminica circulau masinile cu numar impar si o duminica cele cu numar par; pentru postas, imnul "Trei culori cunosc pe lume / Amintind de-un brav popor..." cantat cand intra tovarasa in clasa.

Pentru fiecare persoana comunismul reprezinta altceva, iar pentru mine comunismul inseamna cinci luni din viata, o saptamana de visuri si o intreaga istorie.

VALENTINA SAVA, 17 ani

 Mentiune , sectiunea clasele IX-XII

Cacealmaua

(fragmente)

La scoala sunt considerata un fel de clown de catre colegi, iar pentru "to’arsu" invatator sunt precum o piatra in papuc - ma priveste ca pe un elev de care trebuie sa tragi ca de un caine mort. Imi e greu sa zic poezii si cantece inchinate papusarului. Simt ca traiesc de fapt intr-un circ. Inca nu am descoperit ce animal sunt. As vrea sa am puterea unui leu, inima unui elefant si, bineinteles, libertatea unui porumbel. Adevarul este ca sunt un peste, care sufera de claustrofobie, inchis intr-un acvariu. Cu toate ca mi se da regulat de mancare, ma simt precum un papagal intr-o colivie, care se simte precum un actor pe o scena goala, care la randul lui este privit precum o plaja pustie. Dresorul are nasul si bratele lungi. Ne antreneaza folosind secera, ciocanul si limba de lemn.

Aceasta tara, careia i s-a furat copilaria, tanjeste dupa Occident. In schimb, are voie sa flirteze doar cu Uniunea Sovietica, care ne-a condus spre "lumina". Daca in viitor papusarul isi va pierde funiile ori Romania va fi servita Europei de Est, ori celei de Vest, cu siguranta va avea nevoie de multe vitamine si de mult calciu, pentru a se recupera si, eventual, pentru a capata o forma si o culoare. Cura de slabire la care e supusa nu numai ca o lasa fara energie, dar si fara sperante.

Acest regim a construit o imensa casa, fara ferestre si cu un singur stapan. Usile ei sunt foarte bine pazite si, bineinteles, inchise Occidentului. In aceasta casa, fiecare familie primeste un anumit spatiu, loc de munca, iar copiilor li se asigura educatie. Cei mai multi dintre ei imbraca multumiti pelerina mediocritatii, fara sa puna prea multe intrebari. Cei mai curajosi devin disidenti sau se urca in pod. Acolo se afla o mica gaura, prin care se zareste cerul - Europa Libera. In acest fel, ne simteam cat de cat liberi, dar, mai important, simteam ca existam ca individualitate. Pentru nomenclaturisti, Europa Libera lua forma unei dureri.

GABRIEL-MIHAIL BICA, 14 ani

 Premiul II, sectiunea clasele V-VIII

Eroii de la Pietrele Albe, o fila de istorie

(fragmente)

Cine sunt eroii de la Pietrele Albe? Ce au facut ei? Inscriptiile cuprind multe nume si vorbesc despre  "lupta", "oameni ucisi de Securitate", "condamnati la moarte", "executati", "inchisoare", "suferinta", "jertfe", "speranta libertatii". Incerc sa aflu mai multe informatii si il provoc pe strabunicul meu, Bica Simion, la discutie, intrebandu-l: Cine au fost eroii de la Pietrele Albe? Ce au facut ei? Astfel, aflu ca "ei or fost oameni de la noi din sat, din Teregova, dar si din satele vecine, din Domasnea, Luncavita, Fenes; ei erau oameni cu mai mult curaj, cu initiativa, cu viziune; unii fusesera pe front, in Rusia, si stiau ce era sa vina peste tara. Noi, oamenii din sat, ii vedeam bine, ca prin ei asteptam o rascoala ca sa scapam de comunisti".

 Articolul 1: Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi.

Dar marturiile orale dezvaluie...

"Cand or venit comunistii in sat, or luat masuri urate. Or luat pe oamenii care or fost mai instariti, i-or facut chiaburi, le-o luat vitele, le-o luat tot. Ne punea sa dam lucerna, care la noi nu crestea; cumparam samanta sa ne punem la noi; fan, cartofi, porumb aduceam de la tara (din Vechiul Regat - n.n.) ca sa dam la contracte, aicea, la comunisti, altfel ne dau in judecata, ne amendau. Asta ne era traiul cu comunistii. Ori plateai amenda, ori faceai inchisoare" (Marturia lui Vulpes Petru,1999).

 Articolul 3: Orice fiinta umana are dreptul la viata, libertate si securitatea persoanei sale. Articolul 9: Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.

Cu toate acestea, memoria a pastrat altfel de argumente: "Am auzit ca s-au mai facut arestari si prin alte comune, de-i luau noaptea cu masina si nu mai stia nimeni de ei, asa cum a fost cazul cu Paica Traian din Fenes; l-o cautat feciorul lui doua luni de zile si nu l-o mai gasit" (Marturia lui Bona Pavel, 1996).

 Articolul 17: Orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura, cat si in asociatie cu altii... Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa...

Cu atat mai mult cand este vorba despre drepturile mostenite de la stramosi, ca, de exemplu, proprietatea asupra padurilor: "Inainte de razboi, pe timpul regelui, oamenii erau stapani pe padurile lor, taiau si vindeau cand voiau, la fel padurile de pe tot islazul comunal erau libere si neconditionate. Asa le aveam de pe timpul Comunitatii de Avere a granicerilor nostri... or, cu aparitia legilor comuniste au amendat si pe bietii saraci care trageau lemne cu spatele de pe islaz" (Marturia lui Librimir Dumitru, 1994). Sau proprietatea asupra morilor de apa: "In perioada comunista s-au oprit toate morile noastre si eram obligati sa macinam la o singura moara, unde trebuia sa dam vama... Nedreptate comunista" (din insemnarile-manuscris ale lui Stepanescu Ioan).

DALIA HERES , 16 ani

 Mentiune , sectiunea clasele IX-XII

Comunismul mi-a distrus familia

(fragmente)

Din fericire, eu m-am nascut chiar in anul in care comunismul fusese, sper, definitiv inlaturat din Romania. Din nefericire, eu si familia mea am simtit "pe viu" raul pe care acest regim l-a provocat romanilor si omenirii, in general.

Sunt din partea de nord a judetului Mehedinti, din zona colinara, comuna Floresti, satul Gardoaia, acolo unde inca se mai vorbeste cu admiratie de felul in care tineri curajosi au incercat, cu arma in mana, cu pretul vietii, sa se opuna instalarii acestui regim care a atentat si la ce aveau oamenii mai sfant in zona mea, credinta in Dumnezeu.

 Din comuna mea este originar Nae Trocan, nascut in satul Pesteana, in anul 1924, care este o legenda pentru mehedinteni si nu numai. El a plecat in marea padure Tamas, care se intinde pe raza mai multor comune din nordul judetului, a cutreierat toata zona colinara a judetelor Mehedinti, Gorj si Valcea, uimind si bucurandu-i pe olteni cu ispravile sale, si a tinut pe jar vreme de mai multi ani autoritatile comuniste, care au cheltuit sume uriase, au desfasurat forte impresionante pentru a-l prinde si pedepsi pentru invinuirea de "bandit" si "dusman al poporului".

A fost ocrotit de localnici, oameni simpli, preoti, intelectuali, dar, ceea ce este mai curios si neobisnuit, chiar de organe ale Militiei si Securitatii, pentru imensa lui popularitate si pentru felul uimitor in care reusea sa-i pedepseasca pe comunistii care-i chinuiau pe romani si apoi disparea miraculos.

A pedepsit, dar nu a ucis decat in situatii limita, atunci cand n-a avut alta posibilitate de a scapa de urmaritori. Era extrem de credincios si s-a ferit de a face moarte de om. Nici n-a luat ceva cu forta din casele romanilor pentru a supravietui. Era ajutat cu placere de cei carora le cerea sprijinul, cu toate ca se stia ce risca cei care-i ajutau pe "banditi".

N-a putut fi prins decat atunci cand a fost tradat de unul dintre oamenii lui de cea mai mare incredere, invatatorul Gheorghe Boulescu, care a facut acest condamnabil gest dupa ce a fost santajat de securisti cu libertatea membrilor familiei sale. Rusinea si remuscarea de a-i fi ajutat pe comunisti sa-l prinda pe cel mai iubit dintre partizanii mehedinteni l-au chinuit toata viata pe acest intelectual, care luptase el insusi impotriva regimului comunist. A parasit satul natal, fiindca nu a mai putut indura reprosurile celor care-l cunosteau. Traieste inca, dar se fereste si acum sa stea de vorba despre acest moment dureros al vietii sale. A fost vazut in comuna in urma cu doi ani, la inmormantarea unei rude apropiate si chiar preotul satului l-a intrebat si acum, dupa atatia ani: "Cum ai putut, ma, Gogule, sa-l tradezi pe Nae?". A plecat, vizibil marcat, sub privirile intrebatoare ale celor care-l recunoscusera.

ANDREEA POPA, 16 ani

 Premiul II , sectiunea clasele IX-XII

Cararile unor vieţi prignonite

(fragmente)

Cu respect pentru toti cei ce au suferit vreodata

Aflata intr-o calatorie "de incarcare a bateriilor familiei", am auzit, poate asa a fost sa fie, o frantura din povestea vietii unei femei, uina (matusa, n.n.) Raica Floarea, in varsta de 68 de ani, din comuna Jamu Mare, judetul Timis, fosta deportata in Dalga, judetul Ialomita:

"M-am nascut in anul 1939, in satul Latunas, care apartinea atunci de jud. Caras-Severin, unde am locuit pe toata perioada copilariei mele. Pe cand aveam 11 ani, impreuna cu bunicii si parintii mei am fost deportati in Baragan. Deportarea se facea fara sa fii anuntat, veneau in cursul noptii si cu armata te puneau sa strangi cat poti din casa si de prin ograda, dupa care incarcai in niste camioane de-a armatei si te duceau la gara. Tai minte ca era pe 18 iunie 1951, pentru ca s-a facut si o poezie pe care nu o mai stiu eu toata, imi amintesc numai o parte din ea: «Frunza verde, foi de lalii, chiar in zaua de Rusalii, chiar in zi de 18, vinii ordin ca sa plece, tati chiaburii si-nstaratii, astia vor fi prigonitii, vor sa fie evacuati, de frontiera-ndepartati»... Si mai incolo n-o mai stiu, da tai minte ca era lunea de Rusalii.

 Dupa cum va spuneam, imi amintesc ca era lunea dimineata, noi nu eram trezati cand o venit armata si ne-o spus sa ne pregatim ca ne evacueaza. Ne-o dat... nu mai stiu cate caruta si ne-o spus sa ne incarcam in ele ce putem lua. Adica, ceva mobila, haine, dupa care ne-o dus la gara la Comoraste (jud. Caras-Severin, n.n.). Prea multe nu cunosc cum or facut, pentru ca eram cea mai mica si io spui numa’ ce am vazut si ce-am mai auzat vorobind pe tata cu mama si pe bunicii mei.

Cand am ajuns in gara ne-o dat un vagon si am inceput sa incarcam tate la un loc, si oameni, si dulapuri... si ceva animale ce le-am luat cu noi, tati la un loc in vagon.

Apai domnisoara, ma-ntrebi daca ne-o dat bani sau mancare, nu ne-o dat nimic, nici apa. Fiecare ce-o putut lua de pe-acasa. In gara la Comoraste am stat pana dupa-amiaza, dupa care o legat tate vagoanele de-olalta.

 Apai ma-ntrebi de ce ne-o dus; pentru ca bunicii mei erau cheaburi, adica aveau vreo suta si ceva de oi, si alta marva (animale, n.n.), pintru ca au lucrat si or fost harnici. Si-o mai avut si ceva pamant; or fost harnici tati ai nostri si am lucrat laolalta si de aia am avut... da ’ tata o luat doi cai cu noi.

Si-am plecat cu trenu’, da’ nu ne-o spus unde ne duc. Sa si tat mers vreo doua, trei zile si nopti... nu mai tai io bine minte, da tai minte ca-am ajuns undeva... ziceau ai mei Baragan, in gara Dalga. Si acolo am si ramas. Tai minte ca o zas ai mei ca am mers vreo 80 km de la Bucuresti. No... si la prima oprire ne-o lasat pe noi.

 S’apai ne-o lasat in miriste, ca era graul taiat si era pus snochi (snopi, n.n.)... si acolo ne-o lasat pe toti latunasenii, ca am fost 14 familii care am plecat deodata. Acolo erau pusi pari si iti arata de unde si pana unde ii a tau, asa ca noua ne-o aratat unde sa ne punem ce-am dus cu noi. N-o fost nimic, numa miriste si acolo trebuia noi sa stam cu tat ce ne-am dus.

 Campu’ era uscat, apa de beut nu o fost pintru ca ce-am gasat noi era sarata, o fost greu domnuca, da’ n-am murit. Am plecat mai mult noi... copiii... asa la o distanta mare pana unde era un fel de canton si de acolo am adus noi copiii apa de beut.

No, si dupa cum t-am spus, noua ne-o dat slobod sa ne facem doua casa, ca asa or zas ei, ca santem doua familii, si s-o apucat ai mei si o facut casale din paie si pamant, ca dor nu ne-o dat nimeni nimic... dupa care o pus inauntru ce-am avut si-am priponit pe langa casa marva.

 Ne-o fost greu, da’ ne-am mai intalnit si cu cunoscuti din Comoraste, Forotic (sate in apropierea Latunasului, n.n.).

 Si ne-o fost greu (incepe sa planga...) ca mama era beteaga si m-o trebuit sa ma duc eu la sapa la o ferma la bumbac, da’ o trecut ca ne-am invatat cu putan.

Si ne-am descurcat cum am putut si dupa 5 ani, in 1956, dupa ce am reusit sa strangem si noi ceva pe langa casa (vaca, porci, gaini), ne-o zas ca santem liberi si putem sa merem.

Si ne-am intors si dup’aia am luat-o iara de la capet, da’ ne-o fost greu iara, ca ne-o dat casa, da’ nu mai erau nici feresti, nici usi, nu mai era nimic, numa paretii, si ne-am apucat iara sa lucram. Si tata dupa ce-o strans niste bani o cumparat o casa in Jamu Mare, da’ nu mai stiu prea multe si ce sa-ti spui...? Dac’ o fost greu dup’aia?... nu mai stiu ca pan’ atatea am trecut de n-am mai samtat. Da ui’ ca am ramas numa io pre pamant, ca mi’s ultima si-acuma ma dor tate cele ce le-am suferit cand am fost prunc.

 Da ce sa fac?"... Si isi sterse fruntea prigonita de asprimile lasate de vreme si viata.

ANA LARISA RUS, 16 ani

 Premiul III , sectiunea clasele IX-XII

Poveste adevarata despre comunism, cu nea Mitica Iordache

(fragmente)

Cred ca, dincolo de teorii si concepte, comunismul este cel mai bine ilustrat de povestile sale, de oamenii care l-au "locuit", multi dintre acestia avand curajul sa fi luptat impotriva lui. Cred ca in anii aceia s-a dus adevarata lupta impotriva comunismului, iar cei care au avut curajul sa-l infrunte stiu cel mai bine ce este. Unul dintre oamenii care au dovedit acest curaj este Dumitru Iordache, alintat de noi, copiii, nea Mitica. El a fost unul din zecile de mii de participanti la greva minerilor de la Lupeni, care a avut loc in zilele de 1-3 august 1977.

- Cum v-a schimbat greva din 1977 viata?

- Dupa greva din 1977 a fost cea mai mare persecutie din Valea Jiului. A tinut pana la Revolutie. Eram la mana Securitatii, la mana activistilor si aveam calusul in gura. Nu aveai voie sa vorbesti nimic. Eu mai vorbeam pe la mina, ca ma puneau sef de formatie de lucru unde era locul de munca mai greu. La locuri de munca usoare nu aveam dreptul... Daca se intampla vreo surpare, eram bun de plata. Si pe mine au incercat sa ma omoare, dar n-au reusit... Dupa greva m-au saltat de aici din fata blocului si din acea zi pana la Revolutia din 1989 numai necazuri am avut, vai de capul meu... Eu am strigat, la Revolutie, "Jos comunismul!", dar acum, cand ma duc la piata, ma intalnesc numai cu securisti.

- Unde va duceau cand va ridicau de acasa?

- Militia din Lupeni era peste punte. Cladirea avea un subsol si acolo ma bagau. Ma scuipau, ca era intuneric si eu nu ii vedeam. Imi spuneau ca nu are nevoie Romania de un miner ca mine. In 1977, noi nu am vrut moartea pacatosilor, ci indreptarea lor. 22 de puncte a avut greva. Noi am vrut sa-i facem figura lui Ceausescu. Eram pe punctul asta, dar ne-am gandit ca lacustele de la Rasarit veneau peste noi, in Vale. Am fi fost prinsi ca-ntr-o menghina in Valea asta.

- Ce va mai nemultumea?

- Ne trebuiau si servicii pentru femei, ca aveam un singur salariu si aveam cate 5-6 guri de hranit. Eram penalizati la salarii. Nu aveai voie sa castigi prea mult. Trebuia sa fii sarac. Daca am vrut binele Vaii, binele oamenilor, de ce a trebuit sa fim persecutati? Nu inteleg...

- Cum traiati in 1977? Cum va descurcati dvs., ca miner, in Valea Jiului?

- Stateam la coada. Cum veneam de la sut, ne asezam la coada. La mina trebuia sa faci hotarul in abatajul frontal. Fiecare. Nu ieseai afara pana nu terminai. Daca ieseai afara si nu-ti faceai planul, a doua zi ti se schimba locul de munca. Ieseai din mina mort de obosit (pe atunci lucram 8 ore) si in loc sa te odihnesti veneai si stateai la coada la paine, la ulei, la lapte. Numai cozi. Cand se termina marfa intr-un loc alergai de colo-colo. Era o persecutie fizica, psihica si financiara. Dar Valea Jiului a fost prima care s-a revoltat. Am fost primii din Romania.

- Dupa 1977 va chemau des la Securitate?

- Dupa ce-a plecat Ceausescu din Vale am fost chemat la Securitate sase zile consecutiv. In a sasea zi nu am mai rabdat si le-am spus: "Daca ma mai chemati o sa strig in gura mare prin Lupeni ca nu-mi dati pace sa traiesc!".

- V-au lasat in pace?

 - Intr-un fel... Aveau, in sa, alte metode. La serviciu imi pregateau locurile de munca cele mai rele. Mesterul imi zicea: "Mitica, vezi ca acolo-i surpare!". Si acolo ma trimitea. Imi lasau, de la schimbul celalalt, 4-5 coloane de terminat. Intr-o zi, am vazut carlige cu lant, dar nu mi-am dat seama ce-i cu ele acolo. Am bagat eu picamerul si carligele s-au aruncat peste stalp, s-au smuls si au venit peste mine. Tavanul s-a prabusit si norocul meu a fost ca m-am rugat la Dumnezeu. Pana atunci nu stiam de El. Mi-a venit atunci o forta uraganica si am iesit afara cum iese cartita din pamant. Mi-era pregatita moartea. Eram singur, pentru ca eu n-aveam dreptul la un ajutor. Au vrut sa ma omoare in orice moment, dar nu au reusit. N-aveam cui sa ma plang. Daca as fi murit ar fi spus ca asa-i mineritul si ca n-am stiut sa ma pazesc. Ieseai din mina si le placea sa te vada cu cizme rupte, amarat si murdar. Apa in baie era ori fierbinte, ori rece. Cui sa-i spui? Viata grea am avut. Enorm de grea.

- Cum era o zi la Securitate?

- Veneam de la munca si ma luau de acasa. De obicei, pe la ora 5 dupa-amiaza. Cand ajungeam acolo se auzeau bubuieli, plansete si tipete. Ca sa te panicheze. Pe mine nu m-au batut. Veneau in camera tot doi cate doi. Ma intrebau ce nu mi-a convenit. Le-am spus de cele 22 de puncte. "Ce puncte, ma? Ce puncte? Ca aveti tot confortul!" Aveau ei, dar nu noi! Te provocau sa vada daca raspunzi. Cum sa le raspunzi? Vai de capul nostru! Erau cu pistolul la sold. Ma tineau cate 2-3 ore si imi dadeau drumul.

- Cum sunteti vazut, azi, in Lupeni?

- Ei au nevoie de mine, aici, in Lupeni, pentru ca sunt anticomunist. In fata mea nu caraie nimeni. Aici eu sunt sefu’. Nu caraie nici un securist, nici un activist!