Noile tehnologii și tensiunea viitorului

Oricât de spectaculoase ar fi schimbările pe care brava noastră nouă eră le va impune, acestea vor fi treptate și vor coabita o vreme cu vechile formule (stilou, carte, presă tipărită etc.) – astfel încât vom avea o marjă de adaptare rezonabilă.

Ne-am obișnuit să evocăm „revoluția IT & T“, care include trasformarea dramatică a mij­loacelor și modalităților de comunicare în so­cietatea globală a secolului XXI. Este aceasta o veritabilă revoluție? Răspunsul e afirmativ, dacă privim impactul ei socio-cul­­tural, pe care voi căuta să-l circumscriu în pre­zentul eseu. Pe de altă parte, mai mult decât o revoluție (care presupune o răs­tur­nare brutală de regim), avem de-a face cu un proces mai curând lent, început odată cu Alan Turing & co. și continuat prin epo­peea informatică uniform accelerată după 1970. Ca și în cazul altor tehnologii revo­lu­ționare (aviația, telecomunicațiile, ra­da­re­le sau era atomică), și aceasta a avut o ma­trice militară, scumpă, greoaie și secretă, du­pă care a devenit - sub presiunea pieței și a opiniei publice - tot mai ieftină, mai ușoară și mai accesibilă. Sigur, istoricii pe­danți vor antedata geneza fenomenului, adăugându-i o istorie a mașinăriilor de cal­cul de la primele schițe, datorate lui Pas­cal, până la progresele din secolul XIX. În fond, durata lungă se mobilează prin ase­me­nea emergențe filmate cu încetinitorul. Există într-adevăr un vechi tipar py­tha­go­reic în multe dintre aventurile intelectuale ale Occidentului. Ba chiar o aritmosofie – în­țelepciune a numerelor – care, de la ca­ba­liștii medievali, până la Raymond Abel­lio și Matyla Ghyka, n-a contenit să bân­tuie imaginarul anxios al căutătorilor de certitudini „cuantificabile“.

Dacă privim „revoluția IT & C“ ca pe un proces cu rădăcini is­torice adânci și o dinamică pro­prie, reușim să amortizăm per­cepția (speculată ideologic) asu­pra imensei „rupturi“ sau „falii“ pro­vo­ca­te de aceasta. Există specialiști – să spu­nem istoricii scrisului – care sunt foarte cool în fața noului fenomen. Pentru ei, computerul e doar un alt „suport“ al ma­relui text uman, după ce piatra, papirusul, pergamentul și hârtia și-au epuizat bunele servicii în materie de stocare a datelor. La polul opus, avem autorii de romane SF sau experții în neuroștiințe care, di­mp­o­trivă, văd în era computerului o răscruce „bionică“ menită să producă mutația de­fi­ni­tivă a condiției „omului așa cum îl știm“. Aș pleda, și aici, pentru bunul simț al moderației. Ce ni se întâmplă de când com­puterele, terminalele inteligente și In­ternetul au intrat (fără să mai poată ieși) din viața miliardelor de indivizi „co­nec­tați“ e de proporții nemaivăzute. Eco­no­mia modernă, bazată pe arhive de hârtie și pe birocrații consumatoare de hârtie, la­să loc economiei digitale.

Cea mai amplă schimbare e legată de re­zolvarea, aparent ire­ver­si­bilă, a problemei care a cons­ti­tuit, până nu demult, prin­ci­pa­lul resort al culturii, servite de an­samblul artelor și profesiunilor liberale: memoria umanității. De la scriptoriile ale­xandrine, până la mânăstirile Evului Me­diu, bibliotecile Renașterii și universitățile veacurilor moderne, arta scrisului și ci­titului a urmărit mai ales scopul de a nu „pierde“ memorie colectivă. Cum să pre­zervi și să dezvolți civilizația, adică stan­dardele moștenite, dacă nu reproduci și transmiți rețetarul tehnologic pe care se întemeiază? Ei bine, pentru prima dată în istoria speciei, chestiunea aceasta a fost tra­dusă în terrabiți și scoasă din sfera în­cinsă a dezbaterilor cu miză existențială. Și totuși, anticipam, nu e cazul să ne ambalăm excesiv. O problemă rezolvată e ea însăși generatoare de meta-probleme: poți stoca nelimitat, dar crește ex­po­nen­țial și conținutul stocabil. Dacă în trecutul relativ recent era important să păstrezi, să spunem, conținutul livresc din Biblioteca Congresului (Washington, D.C.), marile mu­zee, arhivele statale, depozitele cu teze microfilmate din universități sau actele ju­ridice din ultima sută de ani, azi ai „avan­tajul“ de a putea stoca și ce n-ar merita stocat, cum ar fi cea mai mare parte din memoria apelurilor telefonice, SMS-urile, conținutul paginilor de Facebook (sau din alte rețele sociale) etc. Posibilitatea de a stoca nelimitat provoacă explozia indus­trii­lor de conținut. Și haosul axiologic afe­rent din sfera informațiilor publice, a mass-media, a circuitelor curriculare prin la­birintul unei cunoașteri care își dublează volumul la fiecare câțiva ani.

Un bun maestru – să zicem Aristotel din Stagyra – era suficient pentru a forma, cu două milenii și ceva în urmă, un mare li­der politico-militar. Azi, avalanșa de in­for­mații de pe net, protezarea memoriei in­di­viduale și colective prin Google & Friends și volatilitatea discursului de orice natură sunt în măsură să blocheze, inhibe sau re­orienteze toate marile procese de învățare, de la cele instituționalizate sub control pu­blic, până la cele pur private. O singură con­­solare avem: oricât de spectaculoase ar fi schimbările pe care brava noastră nouă eră le va impune, acestea vor fi treptate și vor coabita o vreme cu vechile formule (sti­lou, carte, presă tipărită etc.) – astfel în­cât vom avea o marjă de adaptare rezo­nabilă.

Nu mă număr printre tehno-pe­simiști. Nu cred că ne așteaptă un stat global totalitar, sub dic­tatura programatorilor, a for­țe­lor de represiune fiscală, a unui puritanism etic steril și a uniformizării distopice. „Revoluția IT & C“ e de tip bi­nar și reversibil, adică ascultă, grosso modo, de logica codului: cine încifrează poate și descifra. Ce se închide (introduce) în Sis­tem, poate fi și scos. Iată WikiLeaks, prin­tre multe alte dovezi de permeabilitate obi­ectivă: poate că, la distanță retro­spec­tivă, acest caz va fi tratat ca fericit ac­ci­dent de salvare a societăților deschise! Omul e constitutiv liber, așa încât mă în­doiesc că va accepta, fără să caute soluții, o sclavie fără orizont. Până și „servitutea voluntară“ e o formă de opțiune și nu e ni­ciodată singura.

Mi se pot opune caricaturile po­­litice făcute din tabăra con­­servatoare, care visează deja o Arcadie post-tehnologică, o biblică revenire la armonia prestabilită a naturii nepoluate, ne­per­ver­tite de industrii etc. Chiar am zărit zilele trecute o asemenea satiră: o serie de poze cu oameni care își priveau captivați mâi­nile... goale (smartphone-urile fuseseră ra­diate cu Photoshop). Da, rezultatul părea să fie un reportaj la casa de nebuni... Dar nu îi socoteam „nebuni“ și pe cei dintâi uti­li­zatori ai telefoanelor mobile (prin 1995) ca­re păreau că „vorbesc singuri pe stra­dă“? Tehnofobia e celălalt nume al unei vii­toare pasiuni încă necontractate. Că noi­le device-uri inteligente sunt ino­fensive și spontan integrabile în ges­tua­li­ta­tea zilnică ne-o dovedesc pruncii de un an-doi din zi­ua de azi, care încep să le fo­lo­sească la fel de natural ca pe olița de noap­te sau piu­re­ul de legume. Sau, de la ce­lălalt capăt al ci­clului vital, vârstinicii ca­pabili de o per­fect reușită alfabetizare in­formatică. Mi­tul ucenicului vrăjitor are o funcție mo­de­ra­toare, prudentă, dar nu și o relevanță do­vedită în situații istorice concrete: pe scurt, homo faber nu o poate lua razna, pentru că nu e programat pen­tru crearea de unelte autodistructive. El poate dez­vol­ta arsenaluri ucigașe, letale la scară ma­si­vă (așa cum secolul XX ne-a do­vedit te­ri­fiant), dar nu poate consimți la scenarii care să conducă la extincția vo­luntară a speciei ca atare.

Nu voi cumpăra profeții „100%“ exacte. Mi se pare logic și firesc să existe mai mul­te scenarii posibile care, departe de a se ex­clude reciproc, s-ar putea întrepă­trun­de. Unul presupune apoteoza capitalistă a unui homo bionicus, devenit pro­du­că­to­rul, consumatorul și războinicul cu efi­ci­en­ță maximizată, fără sentimente și cu pie­se substituibile neintruziv. O pură oroare! Al­tul e cel care străvede sfârșitul școlii ba­zate pe autoritate și sub controlul statal, în favoarea unei grădini paideice și a unei economii a divertismentului cognitiv, cu o productivitate aleatorie, dar suficientă pen­tru supraviețuirea omenirii. Oricum ar fi, integrarea om-mașină inteligentă va continua, atât pe plan medical, cât și la scara științei aplicate. Ne rămâne doar vocația strict morală de a însoți această simbioză cu o teologie politică res­pec­tu­oa­să față de trecutul umanității. Sunt sigur că reflecția asupra divinului se va am­pli­fi­ca și va deveni indispensabilă propriei noas­tre cunoașteri a universului. Cu cât fron­tierele cognitive se deplasează mai „de­parte“, cu atât vom fi teoretic și spir­i­tual mai „aproape“ de zona Principiului Unic. Unii păstrători literali ai tradiției (de pildă, ortodoxe) vor sări să critice în acest vocabular erezia lui „Hristos ca Punct Omega“, din doctrina iezuitului Teil­hard de Chardin. Mă grăbesc să-i li­niș­tesc. Descrierea mea viza mai curând o me­die pan-umană, la nivelul secolului XXII: asta nu exclude creștinismul „așa cum îl trăim azi“, dar nici celelalte religii și capacitatea lor de a influența evoluția con­vergent-umanistă a tehnologiilor care ne remodelează destinul comun.