O cvadratură a cercului

Uniunea Europeană și-a făcut un motiv de mândrie din conservarea diversităților. Dar pot fi salvate și acestea, și unitatea politic-economică a ansamblului, și guvernarea liberal-democratică?

Varietatea geografică, climatică, etnică, ling­vistică, religioasă, culturală au definit dintotdeauna natura și destinul Europei. Ba chiar în trecut ea a fost mai bogată, mai extinsă decât azi. Unde noi azi vedem pe hartă o pa­tă colorată – să zicem, Ita­lia –, acum 200 de ani har­ta arăta o multitudine de mici state. Dar chiar și aco­lo unde pe harta mai veche exista o singură culoare, va­rietatea reală ar fi fost de­concertantă pentru omul de azi. Până la Revoluție, aproape jumătate din po­pu­lația regatului Franței nu vorbea franceza, ci fie un dialect (patois) al acesteia, fie o limbă înrudită, dar diferită de franceză, precum provensala, fie o limbă complet diferită, precum basca, bretona, germana al­saciană sau corsicana. Iar Franța era to­tuși unul dintre cele mai vechi state și na­țiuni europene. Nici astăzi Republica Fran­ceză nu recunoaște oficial existența vre­unei minorități etnice sau religioase. Până în 1924, Tesalonicul era un oraș multietnic și multireligios, în care comunitatea evre­iască sefardă era majoritară, dar existau și numeroşi turci musulmani și greci or­to­docși, pe lângă un număr semnificativ de bulgari și armeni. După această dată, câ­te­va zeci de mii de musulmani au fost de­portați în Anatolia, iar în schimbul lor au fost aduși greci ortodocși. Printre mu­sul­mani erau și așa-numiții dönmeh, evrei con­vertiți la islam în secolul al XVII-lea, dar formând în realitate o sectă aparte, dis­tinctă atât de iudaism, cât și de islam. În 1942, evreii din Tesalonic au fost de­por­tați în lagărele de exterminare naziste, un­de au pierit aproape cu toții, iar azi orașul este în proporție de 98% grec-ortodox. Nu­meroase zone din Europa Centrală sau de Est au avut destine similare.

Inamicii diversității se numesc la mo­dul general: naționalismul și mo­der­nizarea. Detaliind, vorbim despre in­dustrializare, educație organizată de state, emigrație, dar și purificare et­nică, războaie, deportări, expulzări, per­se­cuție, antisemitism, comunism, genocid. Toți acești factori, în proporții diferite și cu suferințe omenești foarte diferite, au contribuit la asimilarea minorităților eu­ropene, la unificarea lingvistică, culturală, religioasă, la ștergerea multor par­ti­cu­la­ris­me, asta când cei care „nu se potriveau“ în schema națiunii nu au fost pur și sim­plu expulzați sau asasinați.

Lucian Boia a publicat recent o carte care i-a șocat pe unii, intitulată Cum s-a ro­mâ­nizat România, unde arată că Ro­mâ­nia, atât Vechiul Regat de dinainte de 1918, cât și România Mare au fost, sub raport etnic și religios, mult mai diverse decât este Ro­mânia de azi. De la asimilare culturală și până la genocid, toate metodele au fost uti­lizate pentru a se obține o națiune ro­mână „unitară“. Dar faptul nu este deloc excepțional: exact aceasta a fost istoria aproape a tuturor statelor europene (și nu doar europene) – din Spania, care și-a alungat evreii și maurii, în numele unității credinței și a națiunii, și până la Srebenica din Bosnia, când câteva mii de bărbați și băieți musulmani au fost asasinați de sâr­bii bosniaci, cu scopul de a face să le piară „sămânța“, pentru a vorbi în termeni bi­blici. Ideea obsesivă a aproape tuturor po­liticienilor, intelectualilor și, de la o vre­me, a popoarelor europene, de două se­co­le a fost cea a statului-națiune: fiecare na­țiune (definită destul de ar­bitrar și ea) să dispună de un stat propriu; și invers, fie­care stat să corespundă unei singure națiuni, de­fi­nite uniform. O utopie, bi­neînțeles, promovată drept proiect paneuropean de pre­­ședintele american Woo­drow Wilson după primul război mondial și devenită în cursul deceniilor care au ur­mat distopie și tragedie. Căci imediat au apărut problemele: ce e de făcut cu cei de altă „naționalitate“, rămași în teritoriul statului național și care se simt mai apropiați de o altă națiune, cu un alt stat? Ce se întâmplă cu o regiune, populată de o naționalitate, precum Catalunia, Ko­so­vo, Crimeea, Secuimea etc., care își pro­clamă celebrul drept la „autode­ter­mi­na­re“? Și iată cum s-au născut marile con­flicte dintre statele-națiuni, toate cu mi­no­rități etnice – ocazia războaielor teribile ale secolului XX. Să mai spunem și că, nu o dată, chiar democrația, devenită prin­cipiu universal de guvernare, a mărit răul, deoarece ea dă, de regulă, câștig de cauză majorității, astfel încât o minoritate etnică importantă pare că nu va putea niciodată obține concesii în mod strict democratic. E cazul referendumurilor de legitimare.

Uniunea Europeană s-a cons­tituit, în foarte mare măsură, pentru a pune capăt acestui ha­os al națiunilor aflate într-un continuu război între ele. A apro­piat politic, legislativ, cultural și eco­no­mic statele și a încurajat diversitățile lo­cale care supraviețuiseră. A reușit ea? S-ar spu­ne că reușita a fost atât de mare, încât a creat noi probleme, unele teribile.

Mai întâi, alături de comunitatea statelor-membre, s-a dezvoltat așa-numita co­mu­nitate a regiunilor. Vechi aspirații re­gio­nale și locale la autonomie și chiar la in­de­pendență față de statul-națiune au căpătat o voce mai clară. De ce, au spus unii, n-ar putea fi Catalunia, sau Scoția, sau Corsica state-membre ale Uniunii, pe picior de egalitate cu Franța, Spania sau Italia? De ce Malta, Cipru sau Luxemburg sunt sta­te-membre și celelalte, amintite mai sus – nu, deși nu sunt nici mai mici, nici mai spe­cifice sub raport cultural. Deocamdată, Scoția a decis prin referendum că va ră­mâ­ne în Marea Britanie, iar în Catalunia s-a interzis referendumul, dar duhul se­ce­siu­nii va bântui Spania în continuare. De fapt, odată ce s-ar lansa ideea spargerii sta­telor-națiuni sub cuvertura protectoare a Uniunii, devine greu de văzut unde se va opri procesul. Nordul Italiei, sau Ve­ne­ția, sau Banatul, de obicei mai bogate de­cât alte regiuni ale aceluiași stat-națiune, și-ar putea dori să facă parte direct din Uniune, fără intermediarul, considerat ade­sea împovărător, al Italiei sau Ro­mâ­niei. Dreptul la autodeterminare cuplat cu principiul democratic al referendumului, aplicate fără restricții „nedemocratice“, ar conduce Europa la un nou haos.

Apoi e chestiunea emigranților, dar mai ales a noneuropenilor și urmașilor lor proveniți din fostele colonii. Este vorba mai ales despre prezența unor po­pu­lații noneuropene, de religie islamică de obicei și a căror asimilare la statul secular s-a dovedit, în general, un eșec în țări pre­cum Franța, Germania și chiar Marea Bri­tanie. Iar eșecul nu s-a datorat în ge­ne­ral lipsei de toleranță a gazdei, cât mai ales  refuzului, ba chiar uneori agre­si­vității mul­tora dintre noii veniți, prea pu­țin in­te­re­sați de valorile civilizației eu­ro­pene. Vâr­ful de lance îl constituie, de­si­gur, aten­tatele teroriste din ultimii ani. Problema, adesea escamotată, este că is­la­mul – spre de­osebire de creștinism – are o pro­pen­siune teocratică de natură cons­ti­tutivă și istorică. Într-adevăr, creștinismul a apă­rut și s-a dezvoltat timp de trei se­cole în­tr-un stat preexistent (Imperiul Roman), pe care apoi abia l-a preluat, dar niciodată complet; dimpotrivă, islamul a fost de la început un stat teocratic – Ma­ho­med fiind atât șef religios, cât și con­du­că­tor militar și politic, iar urmașii săi, califii, au avut ace­lași statut. Secularismul, în Europa, s-a clă­dit pe baza vechii sciziuni dintre stat și Bi­se­rică ori a conflictului din­tre Papă și Im­periu; el ține de o dezvoltate naturală, chiar dacă târzie, a societăților eu­ropene. Din con­tră, pentru islam, se­cularismul a fost un al­toi străin, abia to­lerat uneori, dar, de ce­le mai multe ori, re­fuzat cu violență. De­o­camdată, pro­ble­ma nu pare să aibă o so­lu­ție; multi­cul­tu­ralismul a fost pronunțat de­cedat, iar pro­fețiile privitoare la o trep­ta­tă islamizare a Occidentului ori, dim­po­trivă, la o reacție naționalist-identitară șo­vi­nă și dis­cri­mi­natorie au devenit plauzibile.

În sfârșit, așa cum s-a văzut în ultimii ani și luni, unificarea europeană – mai ales legată de moneda unică și de diferite pro­bleme economice – a scos la lumină di­ver­sități pe care lumea le credea adormite. Nevoia de a pune (deocamdată) 19 state într-o disciplină financiară și bugetară care să permită menținerea monedei euro a fost ușor de acceptat în țări ca Ger­ma­nia, Olanda sau Finlanda, mai greu în sta­te precum Franța, încă și mai mai greu în Italia și Spania și aproape deloc în Grecia. Nu poate fi întâmplător faptul că unele națiuni sunt protestante, altele catolice, iar Grecia, ca și Cipru, este ortodoxă. Deși în multe state europene (mai ales cele protestante), majoritatea populației este ag­nostică sau chiar atee, tradiția eticii pro­testante s-a păstrat în nord, așa cum s-a păstrat un tip diferit de cultură – mai ex­pansiv, mai risipitor – în sud. Diferențele culturale tradiționale nu au dispărut, ba chiar par să fi devenit veritabile falii, îm­pie­dicând cooperarea, creând acrimonie și resentimente și dând dreptate euro­sce­p­ticilor, care s-au îndoit întotdeauna de po­sibilitatea unor „State Unite ale Eu­ro­pei“.

Cândva, Napoleon Bonaparte se îndoia că o țară ca Franța, unde erau cam 500 de sorturi de brân­ză, poate fi guvernată. Și totuși a guvernat-o, ce-i drept, însă, cu mână de fier. Între timp, democrația face legea și ținerea loalaltă cu mijloace de­mocratice a atâtor națiuni, popoare și indivizi diferiți prin atâtea particularități se arată extrem de anevoioasă, riscând nu o dată să facă să derapeze proiectul eu­ro­pean. Spre exemplu, cum va mai coabita Grecia în Casa comună europeană, când ger­manii sunt considerați „naziști“ și „teroriști“ de către greci, salvați totuși de la falimentul economic de mai multe ori în mare măsură de aceiași germani?

Uniunea Europeană și-a făcut un motiv de mândrie din conservarea diversităților. Dar pot fi salvate și acestea, și unitatea po­li­tic-economică a ansamblului, și guver­na­rea liberal-democratică? Căci nimeni nu dorește renașterea Imperiului, in­di­fe­rent cum ar fi el numit. La prima vedere, con­juncția și armonizarea acestor trei factori pare să descrie o imposibilitate, un fel de cvadratură a cercului. Adevărat, ni­meni nu ne obligă să ne oprim la „prima ve­de­re“... Totuși, deocamdată și multă vre­me de aici înainte, cred că situația va ră­mâne aceea pe care o descrie Robert Ka­plan în Răz­bunarea geografiei: „Tocmai din ca­u­za faptului că se află în căutarea pro­priei unități, Europa va continua să fie chi­nuită de propriile divizări in­ter­ne...“.