Pe aceeași temă
Toată lumea ştie că în centrul Iliadei lui Homer stă „mânia lui Ahile“. Dar care este sensul acestei mânii teribile, cântată de peste 2.800 de ani? Dacă ar fi fost vorba numai despre cearta a doi războinici înfumuraţi – Ahile şi Agamemnon –, poemul lui Homer ar fi fost de mult uitat. În fundalul acestei mânii şi dispute, există însă ceva etern, care ne preocupă şi azi: un conflict politic insolubil în esenţa sa, care poate fi formulat pe scurt astfel: cine trebuie să conducă?
Sunt două caractere al căror conflict produce drama – Ahile şi Agamemnon. Primul este fiu de zeiţă şi este cel mai puternic şi mai brav dintre războinicii ahei, veniţi să cucerească Troia. E un super-erou, fără de care pare imposibil de obţinut victoria. Ahile este tipul individului dăruit cu un talent special, excepţional, invidiat de mulţi pentru acest talent, dar incapabil de unul singur să realizeze ceva măreţ. Când, jignit de Agamemnon, se retrage la corturi şi e pe punctul să părăsească Troia, Ahile ştie că îşi risipeşte darul şi că, dacă pleacă acasă, va trăi restul vieţii ca un om de rând, lipsit de faimă şi meritând dispreţul contemporanilor şi uitarea urmaşilor. Aşadar, Ahile de unul singur este neputincios. Fireşte, el a fost jignit de Agamemon care i-a luat-o pe Briseis, captiva pe care aheii i-o dăduseră drept răsplată pentru luptele anterioare. Dar de fapt episodul cu Briseis e mai mult un pretext. Ahile vrea mult mai mult decât recuperarea fetei şi o indemnizaţie onorabilă. Homer indică acest lucru, atunci când face ca ambasada trimisă de Agamemnon la Ahile, formată din Nestor, Odiseu şi Fenix, pentru a obţine reconcilierea, să eşueze. Ahile vrea puterea supremă peste ceilalţi greci, deoarece crede că, graţie însuşirilor lui, o merită. E ros de resentiment şi umilit de faptul că el, cel mai bun dintre toţi, rămâne totuşi supusul lui Agamemnon. O spune chiar acesta din urmă: „Băiatul ăsta vrea să ne fie stăpân şi şef, ceea ce nu se poate – stăpânul tuturor, regele tuturor. Chiar dacă zeii l-au făcut un mare războinic, are dreptul să ne dispreţuiască pe toţi?“.
Nu, nu are dreptul! Căci „regele tuturor“, „regele bărbaţilor“, cum spune poetul, este Agamemnon. Fireşte, Agamemnon, luat ca simplu individual, nu e comparabil cu Ahile, ba e chiar mai prejos şi decât alţi eroi. Nu e deloc cel mai viteaz, nu e nici cel mai înţelept, precum Nestor, nici cel mai abil, precum Odiseu. „Are ochi de câine şi inimă de cerb“! Discernământul lui e discutabil, e avar, nu-şi poate reprima invidia şi resentimentul pentru Ahile, ducând armata pe marginea prăpastiei. Pe scurt, e o mediocritate. Numai că el nu e doar el. În spatele său stă „Micene, cea bogată în aur“, vestitul neam al Atrizilor, nenumăraţi vasali, o armată numeroasă. Astăzi am spune că el are în spate statul, instituţia, „sistemul“. Grecii formulau această realitate altfel: spuneau, precum bătrânul Nestor, că „niciun alt rege nu e cinstit de Zeus cu un sceptru de egală valoare precum e Agamemnon“. De aceea, continuă bătrânul, deşi Ahile e tare fiindcă are o zeiţă drept mamă, „Agamemnon e mai puternic, deoarece domneşte peste mai mulţi“. Aşadar, noi invocăm, azi, „sistemul“; grecii îl invocau pe „Zeus“. Şi unii, şi ceilalţi ne referim însă la acelaşi paradox al raţiunii politice: cineva, care individual vorbind, e puţin, devine mai presus decât toţi şi mai ales decât cei mai buni ca el, numai fiindcă autoritatea sa provine de la o instituţie.
Iată deci conflictul fundamental: trebuie să conducă cel mai bun, luat individual – cel mai curajos, cel mai dotat etc.? Sau autoritatea maximă revine celui „cu sceptru“, valoros numai prin forţa instituţiei pe care o reprezintă, chiar dacă el, personal, este mult mai prejos? Spus simplu: cine trebuie să aibă întâietatea - omul sau „sistemul“? Răspunsul lui Homer e fără ambiguitate: din nenorocire „sistemul“ triumfă – chiar dacă nu fără pierderi -, iar omul de valoare ori piere, ori acceptă domesticirea. E nedrept, e tragic? Probabil. În orice caz, asta e scena lumii de aproape 3.000 de ani şi aceştia sunt actorii ei, în pofida tuturor imenselor schimbări de recuzită. Aşa se explică de ce lectura Iliadei mai are sens şi azi: tragedia lui Ahile şi a lui Agamemnon – a omului de valoare contrapus sistemului – a rămas încă şi a noastră.
