Radiografia Frontului Național, un contestatar de succes

Din vot în vot, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu cei care sădesc disperarea, FN continuă să acapereze o parte din furia socială și să fragmenteze societatea franceză.

Imaginea exterioară a Franței tinde de­se­ori spre romantism. În interiorul țării - să nu ne înșelăm - am uitat de mult bereta și bagheta de pâine, caricaturi ale Eli­be­rării. În schimb, Jeanne d’Arc, cocoșul ga­lic, gastronomia franceză, Astérix, vinul (mereu), eleganța (în continuare), in­te­lec­tualismul sunt doar câteva dintre ima­gi­nile care definesc so french-ul. O iden­ti­tate puternică exprimată printr-un ames­tec de prestigiu și vanitate ușor ridicolă. Dar ce rețetă oferă aceste ingrediente? Îm­preună, totul devine posibil!, ar striga unii (dreapta republicană, UMP). Fran­cezii mai întâi!, ar răspunde alții (Frontul Național, FN). Pentru Franța, să ac­țio­năm în Europa!, ar replica, timid, primii. Franța francezilor!, ar ricoșa puternic ul­timii... Au avut dreptate. Alegerile eu­ro­pene din mai 2014 au confirmat ancrajul partidului de extremă dreaptă francez în jocul partizan, cu 25,4% din voturi.

Creat de către Jean-Marie Le Pen în 1972, FN și-a clădit treptat drumul spre legitimitate, profitând de am­nezia fascismului tip Vichy din care s-a năs­cut, navigând printre pasiuni: anti­eli­tism, antiimigrație, euroscepticism, an­ti­mon­dializare. În aprilie 2002, prezența ne­așteptată a liderului frontist în al doilea tur al alegerilor prezidențiale cu 16,9% din vo­turi a produs un profund trau­ma­tism în so­cietatea franceză. Dar de-a lun­gul eșe­curilor din 2007, un murmur pro­fetic anun­ța: sfârșit fără glorie al lui Jean-Marie Le Pen sau declin al mișcării frontiste? Dez­mințind suspiciunile (numai pe ju­mă­tate), Marine Le Pen, moștenitoare în ia­nuarie 2011, a readus partidul pe culmile suc­cesului: în 2012, la prezidențiale și le­gislative, în 2014, la municipale și, în final, la europene... Performanțele FN au dez­văluit, în primul rând, ambiția feroce a unui partid de extremă dreapta capabil să-și concretizeze influența în detrimentul formațiunilor republicane. Astfel, explica po­litologul Pascal Perrineau, „FN ridică o problemă de ordin politic partidului de dreapta și una socială partidului de stân­ga“. O strategie care îi permite să împingă în mod constant frontierele electoratului, atât orizontal, prin cucerirea ocazională a noi teritorii, cât și vertical, prin re­cu­pe­rarea tematicilor partidelor tradiționale și suprapunerea unui nou discurs.

Primul succes major al partidului are loc în campania pentru Parlamentul Eu­ro­pean din 1984 (11% din voturi) pe tema imigranților – responsabili de creșterea șo­majului și atacarea valorilor franceze. Ex­ploatarea ambivalenței noi-ei este, deci, un produs FN fără dată de expirare. Ches­tiunea identitară (multiculturalism sau asi­milare?) se construiește în jurul noțiunii de excludere, extrem de periculoasă într-o țară laică și cu trecut colonial: regrupare familială, imigranți străini, imigranți fran­cezi, islamism. Condamnând un popor fă­ră distincții, plonjând în amalgam (cuvânt devenit la modă după tragicul incident de la Charlie Hebdo), îndrăzneala unei Ma­rine Le Pen care își revendică libertatea de exprimare, fiind acuzată de rasism, nu mai miră. În timp, progresul dreptei na­ționaliste a acaparat și Franța „periferică“, unde mondializarea este element des­ta­bi­lizator. Regiunile lovite din plin de dezin­dustrializare se orientează aproape natural spre FN. În vizită la Salonul de Agri­cul­tură din februarie 2014, Marine Le Pen a declarat că 40% dintre agricultorii pre­zenți votează FN – și e just. Trei luni mai târziu, în jur de 33% din comunele rurale i-au acordat încrederea la alegererile eu­ropene. Din vot în vot, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu cei care sădesc dis­pe­rarea, FN continuă să acapereze o parte din furia socială și să fragmenteze so­cie­tatea. Un french touch în derivă?

Paralizați de succesul masiv al dreptei ra­dicale, PS și UMP își conduc cam­paniile pe tema „pericolului FN“. Trep­tat, fiecare alegere se transformă în­tr-un fel de referendum clandestin despre Frontul Național. Riscul acestui fenomen e evident. În cadrul alegerilor pre­zi­den­ți­a­le din 2002, doar jumătate dintre par­ti­za­nii FN doreau ca rezultatul să fie fa­vo­rabil candidatului lor - aceștia reprezintă, as­tăzi, mai mult de 85%. O evoluție care de­monstrează că partidul a beneficiat în­tr-o pri­mă instanță de respingerea altor for­ma­țiuni (vot de protest) și s-a con­so­lidat, în al doilea rând, datorită unei ade­rări la prin­cipiile promovate (pro­tec­țio­nism, pre­ferință națională, toleranță ze­ro). Elec­to­ra­tul FN s-a construit prin se­di­mentare. Nu­cleului dur al dreptei radicale i s-au adău­gat treptat noi straturi (par­ti­zani de dreap­ta, începând cu anii 1980, și de stânga din 1990). Votul FN este fie de ordin con­junc­tural, prin eșecul elitelor po­litice sau ten­tația unui nou discurs; fie structural, prin situații resimțite de către populație ca fi­ind injuste sau dorința de a preveni orice formă de insecuritate (fizică, economică, cul­turală...). Acest argument jus­tifică suc­cesul FN în circumscripțiile care nu cu­nosc imigrația decât puțin, pre­cum zonele pe­ri­urbane și cele rurale (cu 5%, respectiv 4% imigranți din totalul aces­tor populații, con­form INSEE). Avner Falk scria că „psi­ho­lo­gic, fiecare grup uman are nevoie de un inamic, un grup străin în raport cu care să își definească propria identitate și să își mențină coe­ziunea internă“. Frontiera e am­bi­va­lentă, dar percepția populației se clădește pe baza experienței cotidiene. Ci­ne cu­ce­rește pe cine? Conform recen­să­mân­tului INSEE din 2012, imigranții repre­zintă 8,5% din populație, 56% provenind din Europa. În schimb, suita de succese a con­sacrat hegemonia pragmaticului FN, ca­pa­bil să își elimine strategic adversarii „fron­tiști“, precum Mișcarea Națională Re­pu­bli­cană, după scindarea din 1999.

Frontul Naţional preferă mai degrabă valsul în trei timpi, în lumina lui Jean-Marie, a lui Marine și Marion Le Pen. Cum seduce o dinastie politică? Pri­mul spune povestea Franței de altădată; mi­zând pe „dediabolizare“ și reîm^­pros­pă­tând discursul, moștenitorii atrag noi fi­deli (femei, catolici, tineri). Marine Le Pen redistribuie cărțile jocului electoral și își ame­liorează imaginea. Poziția ambiguă a par­tidului legată de subiecte de societate delicate o introduce, în rol secundar, pe Ma­rion Maréchal-Le Pen. Marine nu a de­filat alături de opozanții „căsătoriei pen­tru toți“, dar Marion era acolo, în mul­ți­me, scandând „Vă împing spre ne­su­pu­ne­re!“. Galopând ambițios spre alegerile pre­zi­dențiale din 2017, „Curentul Bleu Ma­rine“ își profesionalizează cadrele, mo­bi­li­zea­ză o nouă generație de militanți, de oa­meni politici, printre care Florian Filippo, absolvent ENA și vicepreședinte al par­ti­du­lui; avocatul Gilbert Collard, pion al noii imagini people; sau Steve Briois, copil al pa­triei, primar al Hénin-Beaumont, un oraș minier doborât de criza economică. Acest oraș a devenit astăzi unul dintre ate­lierele de dediabolizare. Aici, partidul cap­tează o parte din decepția electoratului mun­ci­toresc, manipulează idei de stânga, le vor­bește celor „uitați“. Cu alte cuvinte, par­ti­dul xenofob evoluează spre un dis­curs pro­tector, care evoluează și geografic.

Prima moștenitoare a partidului depășește astfel recordul electoral al tatălui său: în 2012, 67% dintre alegători considerau că Marine răspunde preocupărilor lor, față de un procent de 52% obținut anterior de Jean-Marie Le Pen. Pentru acesta, tran­ziția este subtilă și dureroasă. „Râul se subțiază, râul crește în viteză și, chiar dacă suntem buni vâslași con­tra cu­ren­tului, el ne împinge și, în zare, auzim de­ja zgomotul cascadei (...), acolo unde ne scufundăm, unde basculăm, unde rocile sunt ascuțite precum dinții“, spunea aces­ta. Încurcat de noua retorică a lui Marine, omul care fusese supranumit „Diavolul Re­publicii“ derapează de la regretul lui Jeanne d’Arc, simbol al partidului astăzi uitat în discursurile fiicei lui, la erori po­litice precum definirea Holocaustului ca „un detaliu al istoriei“. Să fie aceasta jus­tificarea prezenței neonaziștilor la adu­nă­rile FN? Oricum ar fi, lectura societății propuse de această dinastie radicală se fa­ce prin lentile deformate. Poate că anche­ta recentă pe care Parlamentul European a lansat-o contra FN, acuzat de fraudă în valoare de 1,5 milioane de euro, va ilu­mi­na electoratul miop al partidului.

Pe termen scurt, scena politică se precipită în fața alegerilor de­par­ta­mentale care vor avea loc pe 22 și 29 martie. Conform IFOP, procentul de ab­ținere este estimat la 54%. Rareori a cu­nos­cut democrația franceză o asemenea lip­să de interes! De regulă, sistemul de vot majoritar în două tururi blochează ac­cesul FN la putere. Dar mobilizarea ma­si­vă a unui electorat de regulă absent poate schimba datele problemei: FN obține 30% din intențiile de vot, devansând alianța UMP-UDI (29%) și PS (19%). Cu alte cu­vinte, alegerile departamentale pot fi un exer­cițiu demonstrativ de trecere la tri­partism. Dar, împiedicându-se de exer­citarea fără experiență a puterii, partidul ar bascula violent între încăpățânare și blo­caje de tot felul, înainte de a se sparge de zidul realității. Ce slogan triumfător ar afișa atunci? „FN, un partid francez cu spe­ranță de viață limitată!“ Mai bine mai devreme decât prea târziu, în 2017.

* Ilinca Spiţă se specializează în geopolitică la Inalco (Paris) şi este stagiară la Delegația României pe lângă UNESCO.