Pe aceeași temă
Să devii ceea ce ești este îndemnul filosofului german Friedrich Nietzsche. Acesta propune un exercițiu mintal prin care ne îndeamnă să reflectăm asupra vieții ca și cum aceasta s-ar repeta la nesfârșit – adică, să fim conștienți că modul în care ne trăim viața depinde numai de noi și este în totalitate responsabilitatea noastră. Să nu lăsăm viața să ne trăiască pe noi, ci noi să o trăim pe ea.
Responsabilitatea se referă la învestirea propriei persoane cu o putere sporită pentru deciziile de a face sau a nu face ceva, de a alege sau nu ceva, de a investi sau nu în ceva. Psihiatrul american Irvin Yalom preia ideea lui Nietzsche și formulează teoria conform căreia o viață împlinită este o viață trăită astfel încât, ajunși aproape de final, să avem cât mai puține regrete - iar pentru asta trebuie să devenim ceea ce suntem. Devenirea implică efort conștient și este strâns legată de valori. A-ți trăi valorile înseamnă a trăi în acord cu crezurile tale, iar pentru asta trebuie întâi să le identifici, să le integrezi și să le asumi - aici intervine problematica sensului.
Sensul reprezintă o construcție prin care oamenii își explică realitatea. Învestim cu sens trecutul nostru, viitorul, deciziile noastre, jobul nostru, relațiile, credința, țara, alegerile, deci lumea - internă și externă.
Avem nevoie de sens din mai multe motive:
În primul rând, mintea umană are nevoie de justificări – adică, de explicații referitoare la de ce lucrurile sunt într-un anumit fel sau se întâmplă într-un anumit mod. Inexplicabilul produce disconfort, incertitudinea produce anxietate - sensul vine și o explică, sensul liniștește.
În al doilea rând, sensul are funcție de reglare emoțională. Suferința este universală, e parte integrată a condiției umane. O suferință cu sens este mai ușor de suportat. Să luăm exemplul unui adult tânăr care se hotărăște să își schimbe cariera - acest lucru poate produce suferință - poate atrage dezaprobarea celor apropiați, pierderi materiale, o viață mai limitată din punct de vedere financiar - însă învestirea cu sens a deciziei face suferința mai ușor de tolerat. Avem, așadar, o corelație inversă: cu cât e mai puternic sensul, cu atât se reduce suferința.
În al treilea rând, avem nevoie de construcția sensului pentru a supraviețui ca specie. Acesta creează coeziune socială prin raportarea mai multor oameni la unul sau mai multe crezuri. Majoritatea credem în democrație, în libertate, în egalitate de șanse, în adevăr, în patrie - având idealuri comune ce ne solidarizează. Un soldat aflat pe front pentru a-și apăra țara tolerează atrocitățile războiului mai bine dacă apărarea patriei are sens pentru el. Mă doare, dar durerea are sens pentru mine.
Anxietatea în fața morții este, conform lui Epicur, sursa tuturor suferințelor din lume. Ea este prezentă în interiorul fiecărei ființe umane și se exprimă în forme variate. Unele abordări psihoterapeutice susțin chiar faptul că anxietățile și depresiile sunt manifestări diferite ale aceleiași frici primordiale, iar societatea contemporană este un sol fertil pentru cultivarea fricilor.
Individualismul se intensifică. Eu devine un construct mai important decât Tu și mai ales decât Noi. Egocentrismul ne acaparează – or, dispariția noastră inevitabilă anulează toate sensurile construite în jurul propriului sine - ce rămâne după noi? Dacă eu nu mai sunt, atunci nu mai există niciun sens - de aceea e bine ca sensul să fie orientat, parțial, și în afara noastră - spre un ideal, natură sau alte persoane. Responsabilitatea trebuie să privească relația cu noi, dar și relația cu lumea, altfel finitudinea ne prinde înainte ca viața să se termine.
Depresia numără printre cele mai întâlnite simptome: lipsa sensului sau punctul în care cei afectați ajung să nu mai vadă nicio însemnătate în viața lor - jobul nu mai are sens, relația nu mai are sens, hobby-urile își pierd sensul. Ne dezrădăcinăm și nu mai știm cine suntem, iar în momentele de depresie, resursele noastre sunt epuizate, nu mai avem cărămizi pentru a clădi un sens sau, dacă avem cărămizile, meșterii sunt prea obosiți ca să clădească. De aceea e bine să consolidăm sensurile pe parcurs, cărămidă cu cărămidă, când poate necesită doar reparații sau ușoare finisări - după cutremur nu mai avem nici cărămizi, nici resursa umană și ne va fi foarte greu să ne ridicăm din ruine.
Ca să nu cădem în capcana rigidității, vreau să menționez și importanța deconstrucției sensului, atunci când acesta nu ne mai servește nevoile. Crezurile și valorile noastre nu sunt statice; sinele nostru nu este static - ne dezvoltăm și ne schimbăm și la fel se întâmplă și cu lucrurile în care credem și de care avem nevoie. Un job poate să aibă sens la 25 de ani, dar nu la 30. O relație poate să aibă sens la 23, dar nu și la 25. O valoare poate să fie importantă pentru noi într-un anumit context, dar și contextele se schimbă. Rigiditatea excesivă este dăunătoare. Cele mai întunecate vremuri pentru noi nu sunt cele fără lumină, ci acelea fără voință.
Sunk cost sau costul retrospectiv este un termen din economie care se referă la o investiție care deja a fost făcută și care nu poate fi recuperată; în contrast, costul prospectiv se referă la pierderile care ar putea fi evitate, dacă am lua inițiativa. Concret: dacă avem o relație de cinci ani, însă acea relație este în mod clar o corabie în derivă care nu mai poate fi salvată, tendința noastră naturală este să ne gândim că prin pierderea relației vom pierde toate investițiile pe care le-am făcut în decursul acelor cinci ani (costul retrospectiv), însă ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze mai mult sunt pierderile care pot fi evitate pentru următorii 20-30 de ani (costul prospectiv) dacă am lua inițiativa de a termina relația – așadar, nu doar că pierdem numai cei cinci ani de investiție, dar evităm să pierdem și anii care ne-au mai rămas. Din această cauză avem nevoie de responsabilitate, din această cauză trebuie să ne cultivăm valorile și nevoile.
O viață neasumată poate fi confortabilă, dar e greu să o învestim cu sens și chiar dacă reușim, va fi aproape imposibil să menținem sensul în picioare. //
Sergiu Marcu este psiholog, masterand în filosofie la UBB Cluj.
