România în criza financiară globală: de la exuberanţă la pesimism

Pentru bancheri, indiferent de țara de rezidență, primul semnal de alarmă a fost prăbușirea lui Lehman Brothers, în 15 sep­tembrie 2008. Imediat însă, alt eve­ni­ment a stârnit îngrijorare, de data aceasta autoh­ton, aparent fără legătură: creșterea abrup­tă a dobânzilor pe piața inter­ban­cară, în octombrie 2008. În cele din urmă, în mar­tie 2009, Institutul de Statistică a publicat cifrele privind evoluția economiei româ­neşti în ultimul trimestru din 2008, con­firmând începutul dezastrului care se pre­figura.

Primul semnal: reculul consumului

Dacă în trimestrul al III-lea consumul avea o creștere anuală cu 17,2%, în tri­mestrul al IV-lea consumul avea un recul de 4,9%. Reculul brutal al consumului a produs implozia importurilor, care au scăzut cu 19,9% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior. Aceste reculuri au fost însă semnale subtile pe care le transmitea economia, impresia generală era că vom fi ocoliţi de criză, că America e departe şi nu avem vreo legătură directă cu aceasta. Din perspectiva unor observatori neini­ţi­aţi, economia creştea totuşi, deşi mult mai lent, cu un ritm înjumătățit față de tri­mestrul anterior. Puternica scădere a importurilor, mărirea în continuare a in­vestițiilor și acumularea stocurilor sunt in­gredientele care au atenuat imaginea di­mensiunii crizei, arătând o continuare a ex­pansiunii PIB în trimestrul IV din 2008. Dar au fost și alte semnale de alarmă, de data aceasta poate de natură subiectivă, cum ar fi supraîncălzirea pieței imobiliare: în România, aproape toată lumea făcea afaceri imobiliare. Îmi aduc aminte de so­licitări de creditare unde se dorea fi­nan­țare 100% a unui proiect imobiliar. Este adevărat că Bursa a lansat un alt semnal de alarmă prin retragerea investitorilor stră­ini, aceștia răspundeau deja la sem­na­lele de pe piața externă. Însă piața româ­neas­că și businessul românesc nu au în­țeles semnalul de alertă. Cred că am fost unul dintre primii care, încă din 2008, am început să vorbesc în cercul clienților noș­tri despre o posibilă criză, explicând și cum aceasta se poate transmite pe ca­na­lele financiare. Nu aș putea să spun însă că aveam întreaga imagine a dezastrului care urma să vină.

La începutul anului 2009, Kenneth Or­chard, de la agenţia de rating Moody’s, ca­re, de altfel, a fost cea mai favorabilă cu Ro­mânia, ne-a avertizat că există cel pu­țin trei factori care pot arunca România în recesiune: blocarea finanţărilor la nivel mon­dial, recesiunea partenerilor de afa­ceri şi politica noastră fiscală, alterată de promisiunile electorale. În privința pri­mi­lor doi factori a avut dreptate. Să ne amin­tim că raportul dintre credite și depozite în octombrie-noiembrie 2008 a atins ni­velul maxim de 1,37, ceea ce arată exu­be­ranţa creditării, dar şi dependenţa de eco­no­miile nerezidenților, care puteau fi re­tra­se oricând, în special cele pe termen scurt. De altfel, în decembrie 2008, mai mult de o treime (42%) din datoria exter­nă a băncilor era contractată pe termen scurt. Jumătate din exporturile de bunuri ale României se derulau cu cinci țări (Ger­mania, Italia, Franța, Turcia și Un­ga­ria) în 2008. La fel se întâmplă și azi, de altfel, doar că grupul de țări este ușor diferit (Ger­mania, Italia, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Ungaria). Ciclul economic al României depindea și depinde în con­ti­nuare de ciclul economic al partenerilor comerciali, atât când e vorba de creștere, cât și când e vorba de scădere. Totuși, Ro­mânia a avut un atu forte în fața recesiunii iminente: nivelul redus al datoriei publice (13,2% din PIB, al doilea cel mai mic nivel din Uniunea Europeană). Acesta i-a per­mis obținerea împrumutului de la FMI și Uniunea Europeană și, astfel, a primit o garanție că politicile economice ce se vor apli­ca vor fi cele necesare pentru corec­ta­rea dezechilibrelor cu care a intrat în cri­ză (să ne amintim de nivelul uriaș al de­ficitului de cont curent). Acest acord a fost și baza inițiativei Viena, semnat de prin­cipalele nouă bănci cu capital străin care se angajau să mențină expunerea pe România la nivelul înregistrat în martie 2009. Retrospectiv, se poate spune că in­gredientul exploziv ce a condus la pu­ter­nica recesiune din 2009-2010 a fost brus­ca trecere de la exuberanță la pesimism. In­dicatorul sentimentului economic ce măsoară încrederea agenților economici și a consumatorilor a scăzut de la 103 în oc­tombrie 2008 la 90,8 în noiembrie 2008 și apoi la minimumul de 74,8 în iunie 2010, când s-au aplicat măsurile de austeritate: reducerea salariilor din sectorul bugetar, a cheltuielilor sociale, cu excepția pen­sii­lor, și creșterea TVA.

2009, costuri coletarale: 211.000 de locuri de muncă

Șocul crizei a fost puternic, pentru că sec­torul privat s-a ajustat practic instantaneu și, astfel, deficitul de cont curent s-a re­dus de la aproape 12% din PIB (16,9 mi­li­arde de euro) în 2008 la 4% în 2009 (4,9 mi­liarde de euro). „Ajustarea“ a echivalat cu dispariția a 211.000 de locuri de mun­că, adică un cost cât 4,4% din total.

Astăzi, apar idei cum că România nu ar fi avut nevoie de acordul de împrumut cu FMI și UE, însă realitatea acelor ani este că sumele primite s-au adăugat la rezerva valutară a țării şi acordurile în sine au consolidat credibilitatea. Este foarte greu de explicat că, în momente de criză, încre­derea piețelor în tine te poate salva sau prăbuși. În 2009, datorită împrumutului FMI, chiar și deficitul imens al bugetului general consolidat de 9,5% din PIB a pu­tut fi finanțat. În perioada când s-au sta­bilit criteriile de la Maastricht, deficitul ma­xim stabilit la 3% din PIB se credea că putea răspunde unei recesiuni de 6%. So­coteala era simplă, fiecare procent de scă­dere a PIB se presupunea că genera o creș­tere a deficitului bugetar cu o jumătate de punct procentual din PIB. România a sfi­dat această regulă, în 2009 fiecărui pro­cent de cădere a PIB i-a corespuns o creș­tere a deficitului bugetar cu 1,3 puncte pro­centuale.

Sigur, se poate spune că vremurile s-au schimbat. Dar, la fel de bine, se poate pre­supune că nu întregul deficit a fost dato­rat recesiunii, ci că o parte a deficitului bu­getar a rezultat în urma măsurilor an­ti­ciclice menite să atenueze căderea eco­no­miei. Și s-ar fi putut ca și deficitul bugetar mai mare, nu doar deprecierea monedei să fi contribuit la faptul că în România căderea PIB a fost la jumătate din căderea țărilor baltice în 2009. În plus, datorită acordului cu FMI și UE, politicile econo­mice aplicate în perioada acordului aveau girul specialiștilor internaționali, ceea ce, pe de o parte, a ușurat acceptarea imple­men­tării lor de către societate și, pe de altă parte, a întărit încrederea societății și a investitorilor în adecvarea lor.

Desigur, exemplul Poloniei a arătat po­si­bilitatea traversării crizei fără recesiune și fără acorduri. Însă rezistenţa economiei po­loneze în faţa crizei poate fi explicată prin inexistența dezechilibrelor adânci, așa cum s-au acumulat în România până în 2008. Cu siguranță că, fără acordul FMI sau fără inițiativa Viena, lucrurile ar fi stat mult mai rău în ceea ce privește de­pre­cierea monedei naționale.

Injecţii de capital de 3 miliarde de euro

În ciuda intensităţii crizei, cu toate deze­chilibrele, sistemul bancar românesc a re­zistat. România se află printre cele cinci țări din Uniunea Europeană în care nu s-au cheltuit bani publici pentru salvarea băn­cilor. Dimpotrivă, băncile şi-au majorat capitalurile şi, în perioada 2008-2017, au injectat în piaţa financiară aproximativ 3 miliarde de euro.

Sectorul bancar din România s-a com­por­tat ireproşabil în ceea ce privește sta­bi­li­tatea sa structurală și modul în care nu numai că nu a contribuit, dar în fapt chiar a oprit răspândirea crizei printr-o even­tuală contaminare excesivă a canalelor fi­nanciare. Toate datoriile pe termen scurt ale băncilor comerciale au fost renegociate pe termene medii și lungi, astfel încât a dis­părut aproape imediat presiunea uriașă pe care statul român putea să o aibă din punct de vedere al repatrierii acestor li­chidități.

Preţul dezechilibrelor

Principala lecție pe care ar fi trebuit să o învăţăm din această criză este să nu mai per­mitem crearea unor dezechilibre ma­jo­re ale economiei, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ele se vor corecta cu prețul scăderii nivelului de trai. României i-au trebuit şase ani ca să revină la valoarea PIB-ului din 2008 în prețuri constante du­pă căderea din 2009-2010. Chiar dacă vrem să accelerăm procesul de recuperare a de­ca­lajelor față de celelalte țări din UE, dacă pre­ţul acestui exerciţiu este creșterea de­zechilibrelor, este mai bine să re­nun­țăm, întrucât corecţia este iminentă, iar costul ei este întotdeauna mult mai mare de­cât sim­pla evitare a acestor deze­chi­li­bre. Avem nevoie de politici economice in­teligente, co­ordonate, integrate, care reu­șesc ac­ce­le­rarea recuperării decalajelor fă­ră acu­mu­la­rea dezechilibrelor macroe­co­nomice. Cam asta ar fi trebuit să fie lecţia cri­zei.

* Preşedinte executiv Alpha Bank România.