Sa ne promovam mortii!

BIANCA BURTA-CERNAT

Sa ne promovam mortii!

 

O ancheta realizata recent de revista Cultura propunea ca tema de reflectie sansele literaturii romane de a se impune in Occident. O tema aproape obsesiv abordata in ultimii ani, la concurenta cu aceea a fenomenului reprezentat de "literatura tinerilor". Pe cine promovam? Prin ce mijloace? Dupa ce criterii? La atari intrebari se intampla ca, in linii mari, sa raspundem cu totii intr-un mod cvasi-asemanator (cu variatiile stilistice/de personalitate de rigoare). Asta s-a intamplat si cu prilejul anchetei amintite, si cu alte destul de numeroase ocazii similare. Ne punem usor de acord, de exemplu, asupra faptului ca, desi ne aflam intr-o era a mult clamatului relativism si a relaxarii criteriilor, nu ne putem gandi la o marginalinalizare a criteriului estetic in favoarea comercialului, asupra faptului ca vandabilitatea externa (oricum problematica) a nonvalorii nu ne-ar aduce nici un profit cultural. Ne intalnim, desigur, cu totii in afirmatia ca selectia cartilor/autorilor ce urmeaza a fi promovate/promovati ar trebui facuta fara parti pris-uri, dincolo de interese de grup sau de grupuscul literar si dincolo de gustul si de subiectivitatea celor care fac parte din diferitele comitete si comitii. La nivel de principiu, lucrurile par destul de limpezi. Dar mai departe?... Cine stabileste ce autori sunt valorosi si, mai mult, cine-i abiliteaza pe cei care decid in legatura cu asta? Aici incep, pe buna dreptate, controversele.

O intrebare din ancheta Culturii - "Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident?" - oferea repondentilor trei posibile variante: a) "investitii masive in imagine si promovare agresiva"; b) "«sincronizare» in teme & formule cu ce se vinde in Vest"; c) "exploatarea propriului «specific»". Ceva din formularea intrebarii (altminteri foarte stimulativa) ma deranjeaza: limitarea ariei la Occident. Si sper sa nu fiu considerata - Doamne fereste! - antioccidentalista... Doar ca nu stiu de ce, intr-o epoca a deschiderii interculturale, a globalizarii, a multiculturalismului, a dezideratului anularii granitelor intre centru si periferie, nu stiu de ce discutam (continuam sa discutam) doar despre promovarea in Occident si nu si despre strategiile prin care ne-am putea face cunoscuti vecinilor nostri estici sau oricaror alte spatii culturale ce nu beneficiaza de prestigiul "centralitatii". Vad in orientarea asta unidirectionala (spre Centrul/Vestul care "binecuvanteaza", omologheaza, consacra) semnul ca nu am depasit inca psihologia provincialului timorat. Oricum, nu ne vom "sincroniza" realmente cu "marile literaturi" cata vreme ne va urmari - implacabila - obsesia sincronismului si vom ignora necesitatea diferentierii. Apoi: nu cred ca ar fi benefic sa preluam de la Altii altceva decat teme & formule care ni se potrivesc - nu poti pretinde sa participi la un spectacol de gala si sa fii admirat pentru gustul vestimentar daca te imbraci cu haine prea largi ori prea stramte care, oricat de luxoase, par imprumutate sau primite de pomana... E o banalitate: nu poti fi interesant pentru Altul daca nu vii cu o idee, cu o propunere a ta, cu o personalitate bine inchegata, daca te debarasezi tocmai de ceea ce te reprezinta, de ceea ce iti e "specific". In dialogul cu alte spatii culturale nu va fi niciodata luat in seama/in serios acela care nu stie sa spuna decat "da" si sa reformuleze, la mana a doua, temele si ideile altora.

Si inca ceva. La o intrebare ca: " Mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?" as raspunde la randu-mi prin alte cateva interogatii. Se poate impune o literatura "mica" daca, in loc sa-si scoata in lume autorii mari/clasicii, ii ascunde, rusinandu-se de ei ca de niste invechiti? Ii poti pretinde altuia sa te pretuiasca, daca tu insuti nu dai nici doi bani pe trecutul, pe memoria ta culturala? Sigur ca e firesc sa ne promovam scriitorii in viata. Dar a-i promova exclusiv pe acestia e o strategie perdanta pe termen lung. Nu ne putem legitima exclusiv prin contemporani, riscam in felul acesta sa aparem in postura unor oameni recenti, mai recenti in cultura decat suntem cu adevarat. Cand vom scapa de complexe (daca vom scapa!), vom reusi sa inlocuim deviza "Sa ne ucidem mortii!" cu: Sa ne promovam mortii!

 

 

PAUL CERNAT

Identitatea poetica a unei lumi damnate

 

Cu acuzat subiectivism Dan C. Mihailescu a reunit cele mai reprezentative texte din volumele lui Ioan Es. Pop: ieudul fara iesire (1994), porcec (1996), pantelimon 113 bis (1999), podul (2000) petrecere de pietoni (2003), confort 2 imbunatatit (2005, in colaborare cu Lucian Vasilescu) intr-o antologie cu titlu definitv: no exit, textul-epilog fiind preluat dintr-o carte-obiect din 2007 (cei din urma vor fi cei din urma) editata la Iasi de Emil Stratan si ilustrata cu desene ale sculptorului Aurel Vlad.

Puternic personalizata, poezia lui Ioan Es. Pop a fost etichetata in fel si chip, in lipsa de altceva mai bun: neoexpresionism, biografism, nouazecism "apocaliptic" s.cl.. De unde vine insa forta ei neostentativa, dar coplesitoare, neegalata la noi in ultimul deceniu? Cu siguranta (si) din claritatea sobra a discursului, din amplitudinea sententiozitatii reflexive, din capacitatea de a autentifica deopotriva concretul biografic, neorealist si fantasmaticul delirant intr-un spectacol atroce al trairii agonice, apt sa confere identitate vizionara unei lumi in deriva. Lumea lui Ioan Es. Pop penduleaza intre captivitatea alienanta a provinciei maramuresene si viziunea sordida, de cosmar postindustrial, a cartierelor-ghetto. O spun cu riscul de a parea naiv sau desuet: nu exista poezie in absenta unei atmosfere specifice. Exista doar poeme, mai abil sau mai inabil confectionate. In cazul de fata, atmosfera - sumbra - e generata de apocalipsul cotidian al deseurilor de la marginea vietii, de halucinatiile meditative supurand din ranile unei existente fara speranta. Exista o inrudire evidenta intre poezia lui Ioan Es. Pop si "demonismul" postcomunist al literaturii unor Daniel Banulescu, Dan Stanca sau Radu Aldulescu, minus stridentele acestora, fara a mai vorbi de filonul thanatic al unor poeti precum Angela Marinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin sau Cristian Popescu (alte "aliante" invocate sunt Gheorghe Iova, Paul Vinicius, Lucian Vasilescu si Marius Ianus). Nu exista denivelari importante intre volume. Ele alcatuiesc un mare text comun, o geografie simbolica si o istorie biografica in progress in care jocul histrionic de masti nu diminueaza, ci amplifica intensitatea confesiunii. Nivelul cel mai inalt il intalnim in memorabilul ieud fara iesire (titlu-blazon al poezei romanesti postcomuniste), in micul porcec (cu tulburatoarea imagine a copilului inhibat de luciditate, incapabil sa intre in "hora") si in naratiunile poetice din pantelimon 113 bis si petrecere de pietoni. Invazia terifianta a sobolanilor si gandacilor, spectacolul esecurilor existentiale definitive, betiile vecine cu moartea, selectia prin nefericire, imaginile blocurilor mizere, populate de umbre, si ale gropilor de gunoi, ale "miracolelor" demonice si ale degenerarii infraumane sunt proiectii ale unei constiinte tragice. Universul sumbru "monografiat" de Ioan Es. Pop nu rimeaza cu pitorescul etnografic al Liliecilor lui Sorescu, nici nu se lasa redus la cotidianismul soft al poeziei optzeciste. Pentru acest autor afin literaturii ruse, Infernul cotidian exista, iar relatia poezie-alcool (proprie tuturor poetilor damnati), departe de a exhiba promiscuitati meschine, are semnificatia unei amanari "anestezice" a trezirii in insuportabil. In lipsa mantuirii zadarnic asteptate (cand nu-i absenta, Divinitatea apare degradata grotesc si penibil: "dumnezeul asta de guma"), moartea transforma totul in esec al temporalitatii (prezentul se transforma in trecut, iar viitorul dispare) si in cosmar al spatialitatii (satul blestemat, casa parinteasca devenita loc al descompunerii, caminul de nefamilisti din "Ieudul fara iesire", garsoniera blocului-azil de batrani din Pantelimon, captivitatea din apartamentul "confort doi imbunatatit").

Groapa de gunoi de la capatul Pantelimonului si de la capatul lumii - amintind de reportajul interbelic al lui Geo Bogza despre Valea plangerii - devine, in schimb, un spatiu-timp sacru, o "zona" tarkovskiana, indeterminata, care "inghite tot ce e material" si in care uneori se arata, ca prin ceata, episodul rastignirii: "Timp rarefiat de evenimente si spatiu rarefiat de materie. Cred ca peste acel loc unde prezentul dispare se suprapun intamplari din alte vremuri, care pastreaza, dupa intensitatea cu care au fost traite, contururi mai mult sau mai putin consistente ale acelor oameni si imprejurari. Am vazut si lucruri care nu cred ca vin din urma, ci din viitor." (intre frontiere).

S-a vorbit, in legatura cu Ioan Es. Pop, despre bacovianism. Intr-adevar, provincia "pedagogica" - in sens deloc goethean! - apare aici ca statie terminus a umanitatii, boema alcoolica explodand in halucinatie psihotica. Ieudul nasaudean unde, in deceniul al noualea, a lucrat 6 ani ca profesor de romana nu are patriarhalitatea soft a "locurilor unde se moare" de la inceputul secolului trecut. Este un apocalips cotidian al mizeriei, abrutizarii si autodistrugerii. Daca insa poezia lui Bacovia isi extrage intensitatea inclusiv din actele textuale ratate (greu de gasit un mare poet cu atatea acte ratate ca el!), textele acestui Syd Barrett al periferiei autohtone se caracterizeaza printr-o perfecta acuratete tehnica, printr-o orchestratie complexa, elaborata, uneori prea elaborata. Imaginea dereglarii lumii nu e insotita de o dereglare a limbajului, ci e descrisa, radiografiata la rece, cu exactitate distanta, atat in dimensiunea ei contingenta, cat si in cea imaginara. Unele poeme din ieudul... isi impacheteaza disperarea in colaje intertextuale ce "carpesc" postmodern mesajul ("nicio geografie n-a reusit inca sa-l aproximeze./nu l-a prevestit nici o aura./nu-l urmeaza nicio coada de cometa (...) eu nu mai ma duc azi acasa. dar stiu: unul din voi are sa ma trezeasca./Unul din voi pre mine insumi ma va vinde/dumitru doctorul o s-ajunga prea tarziu"), iar in petrecere de pietoni se acorda prioritate calamburului, nu intotdeauna fericit (slagare de concentrare, greata la mal, sacrul si petecul). Dar sa nu ne lasam furati de suprafete: umorul ramane mereu negru, amar. Singura transcendenta posibila, cea a nefiintei, relativizeaza desertaciunile literaturii, y compris fetisizarea postmoderna a limbajului: "veti fi dincolo, iar limbajele/nu va vor urma". Ioan Es. Pop e unul dintre specialistii postdecembristi ai poemului amplu, secvential, dramatizat pe mai multe voci, paginat sub forma de naratiuni in proza sau fragmentat in secvente de fals jurnal, cu laitmotive obsedante (v. textele plasate sub titlul momfa), cu inserturi dialectale, cu personaje tarate, degradate (Hans, Zoli, Mitru, micul antierou Porcec - un alter ego auctorial, "amicul" alcoolic, tatal, bunica, gore, psihotica elvira, gioni, Ganau "regele gunoaielor", Costaichie, dar si straniul coleg si obscurul scriitor Mircea Zubascu - un fel de personaj cartarescian, apoi Vinicius, Iov-Iova, "amicul" s.a.), uneori nonumane, ipostazieri ale Raului, toate insa - in felul lor - fabuloase, himerice. Caci neorealismul autobiografic, cu incursiuni in fantasmele "de familie" ale lumii rurale din Maramuresul natal (departe de a fi privita ca paradis pierdut, copilaria apare ca inceput al sfarsitului, iar intoarcerea acasa e un fel de moarte...), se deschide intotdeauna catre un fabulos malign, unde subumanitatea beckettiana, suprarealismul viziunilor ("o omida-n sutana a licarit printre pietre", "copii verzi ca merele au cazut aseara prin livezi"...) si realismul magic fuzioneaza sub semnul cosmarului neoexpresionist. Personaje "rupte din viata" iau forme monstruoase, oamenilor le cresc boturi de sobolan, pene si cioc, vietatile teratologice se umanizeaza bizar, mortii vii circula in autobuze, in spatele casei parintesti curge un rau de sange ascuns de frunze... Toate notiunile se rastoarna in contrariul lor, lumina devine accesibila numai orbilor, iar "nimeni si nimicul devin existente vizibile, consistente ca si noi". Domiciliu provizoriu al fiintei precare, corpul e, la randul lui, ros din interior de agentii mortii si ai (auto)distrugerii. Din acest univers apasator al abjectiei, al insingurarii si alterarii nu exista iesire.

In prefata, Dan C. Mihailescu subliniaza caracterul de "excelent papusar, crud la modul veterotestamentar" al autorului si "caracterul - puternic imprimat - de situatie dramatica al acestei poezii" pe tiparele unei naratiuni biblice paradoxale, facand trimiteri la Emil Botta si Bacovia, la Litaniile argheziene, la Marin Sorescu, dar si la Poe sau la Cartea lui Iov. Cu precizarea ca aceasta teatralitate exclude cabotinismul, as merge mai departe, insistand asupra caracterului de naratiune poetica totala, in care formele poematice se aliaza cu insemnarile diaristice si proza confesiva (scenarii memorialistice sau fantastice) intr-o polifonie simbolica a damnarii. Cateva texte in proza, puternice si negre, se numara printre varfurile creatiei lui Ioan Es. Pop: micul porcec, orasul si casa (in porcec), ganau (in pantelimon 113 bis), muzeul launtric si etajul cinci (in podul), intre frontiere, valentin, credo-urile pe dos din crezul cu ianus si glossa (in petrecere de pietoni). De la Cristian Popescu, nu mai avem un alt asemenea poet al mortii cotidiene ("daca nu mi s-ar fi repetat tot timpul ca sunt muritor, poate ca n-as fi murit..."). Iata o secventa parabolica din viata de-o zi: "de patru generatii, in dosul casei noastre curge/un parau cu sange intunecat./de ani si ani, tatal meu il acopera cu paie si frunze/sa nu afle vecinii. si tatal lui il acoperea si el cu paie si frunze/si poate ca va fi randul meu sa-l acopar curand,/ pentru ca nu-i bine sa afle vecinii ce curge acolo.//Primavara ne facem si noi ca aram si semanam,/ca sa para ca suntem in rand cu lumea./... /dar de fapt nu facem decat sa asteptam, sa/pandim cine vine la rand, unul din noi/ sigur vine la rand,//ne petrecem ziua urandu-l pe cel care va scapa, desi/cine scapa scapa pana la o data urmatoare". Si o "autodefinire" de locatar al vietii moarte: "am avut norocul sa nimeresc intr-un bloc/unde toti sunt morti. am si eu/sicriul meu, la etajul cinci. sosesc/mai tarziu decat ceilalti. asta nu inseamna insa/ca sunt mai viu. lucrez doar mai mult./iar afara trebuie sa par ca traiesc si am treaba./doar ca lucrez neglijent, dorm prea mult/sunt absent, nu vorbesc, beau in graba".

Din poezia psihedelica de singuratate si descompunere a lui Ioan Es. Pop erosul si sexualitatea aproape lipsesc. Desi textele au o cruzime extrema si o directete aparent necalofila, ele nu contin obisnuitele porcarele de cartier (mostenite de la "nouazecismul" boerescian) ale atator juni dezinhibati si boemi, care confunda intensitatea cu agresivitatea obscena si autenticitatea cu exhibitionismul isteric, storcandu-si cosurile propriei biografii. Spun asta pentru ca autorul a fost considerat, nu fara indreptatire, un "precursor" al tinerilor fracturisti sau douamiisti. Numai ca, daca stindardul exasperarii celor din urma e, deocamdata, tineretea, cel dintai isi alimenteaza poezia - neindoielnic majora - din tragismul constiintei mature.

 

Ioan Es. Pop, no exit, antologie si prefata de Dan C. Mihailescu, Editura Corint, colectia Scriitori romani, 2007

 

 

ANGELO MITCHIEVICI

La rasarit de Eden - Ken Loach si Anonimul danubian

 

Festivalul Anonimul a adus in prim-plan doi regizori care conteaza, britanicul Ken Loach si Cristi Mungiu. Chiar daca cei doi nu s-au intalnit, s-au evitat, prezenta lor inseamna doua modalitati de a face film, doua lumi diferite, una care ne este familiara, iar alta straina. Ken Loach nu a fost prezent cu filmul care a primit Palme d’Or anul trecut, The Wind That Shakes the Barley (Mangaierea vantului, 2006), ci cu alte doua parti ale unui intreg, Tickets (Bilete, 2005), realizat impreuna cu italianul Ernanno Olmi si iranianul Abbas Kiarostami, si 11’09’’01 - September 11, un episod din alte 11 despre evenimentele din 11 septembrie. Numai ca in 11’09’’01 - September 11 este vorba de un alt 11 septembrie decat cel pe care-l stim, mai putin mediatizat, 11 septembrie 1973, cand regimul comunist al lui Salvador Allende din Chile a fost eliminat, in ciuda faptului ca presedintele obtinuse in mod democratic suportul populatiei. Cu ajutorul SUA si interventia CIA a fost instaurat un regim radical, sub conducerea generalului Pinochet. Sa le luam pe rand.

In Tickets, Ken Loach realizeaza in partea sa un exercitiu al contactelor dintre lumi, trei fani Celtics, angajati ai aceluiasi supermarket si aflati intr-o stare de indigenta care-i face febrili la argumentul financiar, pleaca in Italia, la Roma, pentru a-si sustine echipa favorita. Agitati, energici, aparent superficiali, prizonieri ai prejudecatilor, ei se elibereaza pe rand de ele, asa cum se lasa purtati de ele, prilej de a surprinde nu doar relatiile angajate en passant, ci lumea pe care o reprezinta fiecare in parte, pentru ca toate drumurile duc la Roma, adica la descoperirea faptului de umanitate constitutiv. Cei trei muschetari ai Celtics-ului reprezinta un factor de dezordine si de instabilitate si Loach doreste sa destabilizeze lumea pentru a o (re)castiga, a o capta in sfera sensibilitatii si a umanului. Este interesat exclusiv de povestile oamenilor simpli sau, in limbaj vulgar marxist, de clasa muncitoare. Cei trei se vad confruntati cu propriile prejudecati, la care nu renunta neaparat, pentru a ceda in puncte nebanuite. Contactul cu o familie de albanezi refugiati scoate la iveala o alta poveste, si povestile se trag una pe alta afara. Comicul reuseste sa plaseze drama intr-o zona relativ neutra unde parti pris-urile nu se vad cu ochiul liber. Cei trei de la Celtics cedeaza biletul in favoarea familiei albaneze, care-si asteapta intregirea pe un peron de gara si risca sa piarda cel mai important lucru, miza calatoriei, meciul favoritei lor. Pe rand, cei trei devin verigi slabe, iar regizorul ne ofera surpriza maxima cand cel mai decis, mai violent rupe randurile si devine generos, riscand totul. Evenimentele sunt punctate de speculatiile de un umor nebun ale colegului mai plinut, consideratii care frizeaza paranoia, dar care se inscriu intr-un tipar al overeactiei la strainii considerati dubiosi, proveniti in general din lumea a treia sau Europa de Est. Intr-un final, cei trei evadeaza de sub priza destul de slaba a politistilor italieni si cursa pe peronul garii este minunata, eliberatoare, fanii Celtics sunt aparati chiar de suporterii celeilalte echipe, care bareaza drumul politistilor, lasandu-i sa scape pe cei trei insurgenti. Solidaritate a maselor sau fair-play italian?

Filmele expuse in aer liber, cu un public eteroclit si foarte reactiv, au condus la un dialog extrem de viu, de neconventional cu regizorul. Daca Tickets a placut in mod evident, cel de-al doilea film al lui Loach a starnit controverse. Filmul prezenta interventia americana in Chile ca un act de terorism si simpatiza in mod evident cu regimul de stanga al lui Allende, care nu a rezistat atacului concertat atat din interior, dar mai ales din exterior. Imaginile atroce cu mutilati, torturati si executati sumar sunt puternice, vitriolante si configureaza o docu-drama, purtand amprenta "realismului social" de la care se revendica regizorul. La fel cum discursurile lui Allende in fata poporului amintesc de triumfalismul meliorist si pasionalitatea fuziunilor dintre lider si poporul lui din orice dictatura pe cale de a se instaura. In sprijinul lui Loach vine faptul de a nu sti cum ar fi evoluat acest regim al "democratiei populare", unde poporul apare inzestrat cu calitati mediumice de a-si citi viitorul in termenii unei frumoase idile, ai unei povesti de dragoste dintre cel mai iubit fiu al poporului si acesta din urma. Imi pare rau, dar teleologiile si acest inspirationism popular sunt cunoscute prin esecul lor, cand cel mai bun fiu al poporului il iubeste pana la sufocare. Loach scoate in evidenta contributia majora a guvernului american la caderea regimului popular al lui Allende si sugereaza ca celalalt 11 septembrie, cand cele doua turnuri gemene s-au prabusit aproape impreuna dupa impactul cu doua avioane dirijate de cate o unitate terorista, nu este decat un fapt similar. In fond, subliniaza Loach, America exporta terorism si, odata cu victimele din 11 septembrie 2001, ar trebui comemorate si cele din 11 septembrie 1973. O mare parte dintre crimele regimului Pinochet au fost scose la iveala, scriitori sud-americani precum Ernesto Sabato sau Julio Cortazar, la randul lor, le scot in evidenta in romane sau povestiri. Generalul Pinochet a procedat in forta pentru a dizolva orice miscare de stanga, iar crimele comise in Chile au facut obiectul unui indelungat proces. Cu toate acestea, contextul ii este defavorabil lui Loach, intrucat Romania a traversat aproape 50 de ani de comunism, iar efectele traumatice atat ale regimului represiv, cat si ale ingineriei sociale de tip maoist sunt reperabile si astazi. Filmul a fost socotit o provocare. Era una? Asa ca regizorul britanic cunoscut pentru optiunile sale politice de stanga a trebuit sa faca fata unui tir de intrebari incomode, puse cu o vehementa care nu anunta nimic bun. Am retinut inclusiv sugestia de a vizita o fosta colonie penitenciara cu detinuti politici trimisi la taiat stuf si la moarte la Periprava, la numai o ora de satul de vacanta, daca ar fi inchiriat o salupa. Loach nu a facut-o, nu pentru a-si zdruncina increderea in comunism a venit in Romania. M-a surprins, de asemenea, lipsa de informare a regizorului britanic, un om extrem de sensibil si amabil, ceea ce l-a plasat stanjenitor in discutie, mai ales cand a invocat faptul ca comunismul in Romania - scuzati cacofonia -, n-a facut 30.000 de victime, ca in Chile. Comparatia lasa de dorit din doua motive: 1) numarul victimelor represiunii comuniste a fost apreciat de catre istorici avizati la aproximativ 1 milion, 2) comparatia nu ajuta decat proiectata la scara suferintei umane si la modalitatea represiunii de a face sistem, ceea ce defineste un stat totalitar. Bunele intentii si naivitatea sunt scuzabile, dar nu si lipsa unei minime informari cu privire la caracterul regimului totalitar din Romania, in conditiile in care filmul sau vizeaza aspecte ideologice afine. Din pacate, aceasta a aruncat mai toate argumentele sale in derizoriu si am fost surprins sa constat rezistenta tinerilor la farmecul, palmaresul si talentul evident al regizorului, care punea in circulatie frumoasele si soporificele clisee despre cea mai buna dintre ideologiile/lumile posibile. Intr-un fel, am inteles ca filmul sau si-a atins tinta chiar si in acest mod, eruptiv, a starnit dezbaterea in jurul unor subiecte fierbinti, iar regizorul a incercat sa pastreze echilibrul in dialogul care a urmat. In opinia sa, democratia si comunismul pot coexista si faptul pentru care nu s-a intamplat acest lucru este ca nu s-a dorit, din partea oponentului capitalist, vechea marota a dusmanului de clasa. O alta amabila naivitate oferita cu toata increderea a fost aceea ca o tara precum Chile sau Nicaragua ar fi avut sansa de a deveni primele state comuniste viabile, intrucat Loach se delimiteaza net de stalinism. La intrebarea mea, de a oferi un exemplu de stat in care modelul comunist a avut succes, s-a dovedit viabil, regizorul s-a eschivat abil. In definitiv, Loach stie sa poarte o discutie chiar dintr-o pozitie dezavantajoasa si am apreciat acest lucru, asa cum am apreciat publicul format in proportie covarsitoare din tineri, public care n-a inghitit momeala si nu s-a lasat sedus.

A doua zi am avut aproape un alt Loach, dialogul s-a desfasurat politically correct, intr-o sala unde regizorul a tinut o scurta conferinta despre modalitatea sa de a face film. Un seminar foarte dens, cu cartile pe masa, cum probabil si-ar dori sa aiba studentii de la regie si film - si nu prea au. Data fiind seara precedenta, cei prezenti au evitat elegant, cred eu, subiectul politic, concentrandu-si intrebarile asupra operei integrale, asupra modalitatii de a filma, de a-si alege actorii si a lucra cu ei, asupra dificultatilor pe care le-a intampinat in turnarea unui film, lasandu-l pe regizor sa dezvolte fiecare plan de discutie si sa construiasca un minunat discurs despre cea de-a saptea arta. Abia dupa dialogul cu Mungiu am inteles o serie de lucruri care-i separa si care-i apropie pe cei doi regizori: punerea in scena a firescului, a faptului uman, la Loach, printr-o descoperire a scenariului, pas cu pas, lasand cale libera actorului spre construirea personajului. Pur si simplu, regizorul nu face niciodata o lectura pana la capat a scenariului, astfel incat actorul sa nu stie precis cum vor evolua lucrurile. La Mungiu, accentul este pus pe improvizatie, pe imersiunea personajului cat mai mult in lumea in care evolueaza, prin taierea unor cadre lungi si filmarea cu camera pe umar, cat mai naturala, fara aportul unor ecleraje artificiale, ca si la Loach, care nu foloseste lumina artificiala. Regizorul britanic inregistreaza sunetul in direct, asa cum Mungiu doreste sa prinda acele zgomote-parazit, asa cum se intampla in realitate. Nu traim pe aripile unei partituri muzicale executate cu maiestrie, ci in mijlocul unui bruiaj permanent. Loach indeparteaza cat mai mult tehnicienii de locul in care se filmeaza, incercand sa asigure o cat mai mare intimitate actorului, sa-l lase singur cu camera, evitand chiar contactul vizual cu acesta, atat cat e posibil. Mungiu are o modalitate de a crea intimitatea din actiunile firesti, unele inertial ritualizate, ale efemeridelor cotidiene, astfel incat aceasta apare intr-un continuum spatio-temporal cu lumea noastra. Mungiu isi tine actorii in scena mai mult decat in mod obisnuit, lasand astfel timp sa se acumuleze tensiunea, sa se sedimenteze starea, tensiunea pe care o doreste.

Loach acorda un rol esential scenaristului, asa cum Mungiu il acorda povestii, si a devenit un laitmotiv faptul ca scenaristul trebuie sa se bucure de aceleasi drepturi (inclusiv financiare) ca si regizorul si actorii. Cum trebuie sa fie povestea? "Cand te uiti inapoi, ea trebuie sa para inevitabila. Dar atunci cand o spui, ea trebuie sa para surprinzatoare." O alta regula esentiala pentru sistemul Loach: trebuie sa filmezi in ordine cronologica, sa inaintezi in ritmul dezvoltarii povestii. Pe masura ce parcurge acest drum, actorul invata rolul, invata sa devina ceea ce ofera ca reper datele personajului si actiunile sale. Actorul se afla intr-o permanenta explorare a rolului si nu ofera doar o interpretare a lui. O alta "regula" a lui Loach este de a transforma intr-o prioritate performanta actorilor si, concomitent, de a scapa de toate trucurile tehnice. Actorului i se da impresia ca nu e supravegheat, el este cel care transmite starea sa intregii echipe. O alta marturisire a regizorului il apropie de cinema-ul minimalist romanesc - minimalist din lipsa de fonduri, sa ne intelegem. Si anume, spune Loach, el e dispus sa faca filmul si cu jumatate din suma alocata, numai sa-l faca. In acest sens, regizorii romani au realizat performante de invidiat si as mentiona aici cazul lui Adrian Sitaru, cu Pescuitul sportiv, realizat cu un buget cu care la Hollywood intreaga echipa isi cumpara inghetata intr-o singura zi. Iata cum am intrat pe discursul anticapitalistului Loach, care afiseaza un dispret enorm fata de cinematografia americana cu superbugete.

Desi aveau multe in comun, in scurtul rastimp petrecut la Anonimul, Ken Loach si Cristi Mungiu s-au ocolit elegant si nu stiu precis cine ar fi trebuit sa dea semnalul unei apropieri. Sa fi fost pentru faptul ca (pre)mizele celor doi regizori sunt complet opuse, in timp ce modul in care-si gandesc personajele si lucreaza cu ele este foarte apropiat? Oricum, cele doua filme prezentate la acest festival, cel al lui Loach si cel al lui Mungiu, nu se deosebesc ca valoare, ci doar vectorial. Filmul lui Mungiu nu cauta mai departe de poveste, pe principiul ca povestea spune totul si ceea ce se afla in afara ei nu mai conteaza pentru cineast, ci e treaba criticilor de film, pe cand filmul lui Loach reprezinta un manifest umanitarist, cu un voit impact ideologic, visand la o lume noua. Care pentru noi este deja veche, urata si trista.

 

 

DOINA PAPP

Sfarsitul unei epoci teatrale

 

Cu o circulatie destul de restransa, asta insemnand mediile teatrale, poate si pentru ca a fost tiparita promotional in cadrul Festivalului International de teatru de la Sibiu, cartea Marinei Davidova Sfarsitul unei epoci teatrale merita cunoscuta de un public cat mai larg. Pentru ca ziarista si cronicarul de teatru, nume de notorietate de altfel pe plan international, nu se rezuma la cadrul strict al teatrului in analiza sa, realizand o integrare a fenomenului in viata social-politica si culturala a lumii, in multe privinte surprinzatoare. Secolul la care se refera este evident cel tocmai parasit de noi in pasi grabiti, spre urmatorul de la care multi asteapta, vai!, o minune. Nu numai pentru ca a fost asociat in anticipatii celebre cu spiritualitatea, ci si pentru ca "fascinantul" secol XX s-a sfarsit in violenta si intoleranta, iscate adesea din porniri autodistrugatoare. Sperantei care insoteste de regula orice inceput Marina Davidova ii pune insa o surdina analizand fenomenul teatral ca parte integranta a societatii. "Candva teatrul a inlocuit cu destula stangacie societatea civila, scrie ea, referindu-se la anii comunismului cand scena era adesea locul ripostelor, azi el nu mai reuseste sa fie parte integranta a societatii care se naste". Obiectiva si distantata, analiza autoarei este cat se poate de realista, nepartinind nici trecutul, nici prezentul, nici disidentii, nici reformatorii. Iar in privinta inevitabilul "next", se abtine de la preziceri. Obiectul criticii este evident teatrul rus si sovietic, dar asemanarile cu Romania, de pilda, sunt atat de vizibile incat s-ar putea spune ca provocarea vizeaza toata lumea estica ba chiar si capitalistii de profesie, priviti cu scepticismul necesar.

Si ce spune Marina Davidova de fapt? Cu ce isi argumenteaza ea concluzia asezata pe coperta cartii?

Mai intai ca la granita celor doua lumi marcata de anul 1990 teatrul rusesc era foarte putin cunoscut in Vest dupa cum cel occidental era aproape nestiut la Moscova. Ca procesul interferentei intre cele doua fenomene cu evolutie atat de diferita a fost lent, cu socuri din ambele parti. (Cel mai bine perceputi in Rusia au fost regizorii cu trecut realist ca Peter Steiner, compatibili cu scoala rusa de teatru, iar cei mai apreciati artisti rusi peste hotare au fost cei traditionalisti). Dupa un deceniu de tatonari s-a produs si infuzia de arta occidentala mai mult sau mai putin avangardista. In spatiul rusesc dominanta era Scoala Conservatoare a lui Stanislavski preocupata de veridicitatea prezentei scenice a fiintei umane. (De fapt dand Cezarului ce e al Cezarului, caci spune M.D: "in teatru asemanarea cu viata e mai importanta decat in pictura sau literatura"). Pe acest teren experientele unor spectacole nonconformiste au socat de-a binelea, mai ales ca teatrul rus traia o perioada de ruptura fata de realitate si de spiritul timpului. Prezenti la festivalurile moscovite regizori ca Franz Kastorf, Robert Wilson, Cristoph Martaler au adus in lumea teatrala ruseasca "furia lor destructiva" care arunca in aer tot: text, relatii intre personaje, caractere, fata de care s-a raspuns cu circumspectie.

Pe de alta parte in aceasta noua realitate a "jocurilor cu cultura de mase" teatrul, concurat de cinematograf, de televiziune, de noua lume a publicitatii si show-bizului, incerca sa supravietuiasca facand concesii noului gust al publicului. (Nici la noi n-a fost si nu e altfel) "Capitalismul salbatec si-a pus amprenta si pe noua structura a publicului observa M.D, dominat acum de oameni suficienti, multumiti de sine, facand din libertate o justificare pentru toate indecentele lui".

In aceasta ambianta confuza in care aspectele conservatoare (rezervatia) se amesteca cu trivialitatea si Kischul (bordelul) autoarea mentioneaza si prezenta unor tendinte ineficiente de a reinterpreta clasicii chiar cand era vorba de marele Cehov. "A devenit clar ca aceste texte cehoviene sunt infiorator de obosite... ca regizorii au ostenit si ei ingrozitor tot descifrand semnificatiile acestor texte ...iar noi, satui de Cehov, am obosit sa tot privim aceste spectacole ostenite. A devenit clar: deja de multa vreme marile texte (si daca n-ar fi vorba decat de Cehov) sunt montate pe scena asa cum se asculta minunatele, dar tocitele discuri de vinilin".

Mult asteptata renastere pare sa fi venit de la noua drama ruseasca (nimic nou sub soare!) impulsionata de "misionarii" de la Royal Court, teatrul londonez care a facut, cu aceasta idee, cariera in teatrul contemporan. Potrivit acestora "dezvoltarea limbajului scenic e legata de asimilarea noilor texte dramatice, fie ele si imperfecte", deci singura solutie de iesire din criza este new writingul pe urmele caruia au pornit misionarii. (Prin ‘92 au ajuns si in Romania, la Targu Mures unde s-a nascut Dramafest, iar de atunci un "certificat" Royal Court e mai ceva ca talentul).

Si asa a inceput controversata aventura a reformatorilor scenei, tinerii dramaturgi acompaniati de tinerii regizori, care s-au pus pe scris si pe facut spectacole dintre cele mai desucheate. Fenomenul este analizat cu finete de autoarea cartii si inregistrat in consecinta ca aceea alta realitate de care probabil era nevoie pentru echilibrarea in viitor a situatiei.

Ce este acest sange proaspat de care are acum parte teatrul rus si nu numai el? Facand o incursiune in istoria avangardei teatrale a lumii, de la "razvratitii" anilor ‘60 (Julian Beck si Judith Malina) timp in care in Rusia era mai importanta lupta cu oficialitatea, M.D. observa ca "noua generatie, care nu e de fapt perceputa solidar, ca o generatie cu program si tel unic... nu dorea cine stie ce lupte, nu avea tendinta sa epateze, nu avea de gand sa zvarle oamenii de pe puntea contemporaneitatii. Vroiau doar sa urce si ei pe vapor si sa profite de croazierele oferite de istorie".

Temele abordate la unison cu Occidentul "sadomasochismul... patima bolnavicioasa a eroilor si ura fata de realitatea imputita... patosul nihilist" au provocat respingere din partea publicului oripilat si de limbajul trivial al acestei mode noi.

Ceea ce lipseste mai cu seama din aceasta miscare, considera M.D. este personalitatea de anvergura. Fara figuri proeminente care sa impuna "teatrul devine iremediabil tot mai meschin" lasand in urma intrebari ca acestea: "Poate fi oare drama contemporana formatoare de stil si in general cum va fi teatrul in epoca internetului, a reclamei, a mentalitatii de clip... a epocii foiletoanelor...? Unde sa te ascunzi de ceea ce te inconjoara?"

Un capitol intitulat Moartea teatrului pentru oameni, termen preluat de la Giorgio Strehler, in care sunt evocate spectacole antologice conservate ca Arlechino, sluga la doi stapani in regia lui Strehler sau Frati si surori in regia lui Lev Dodin, se incheie cu o concluzie pe cat de adevarata pe atat de nelinistitoare: "Traim la capatul unei minunate epoci teatrale. Suntem martorii apusului ei. Nu ne ramane decat sa ne consolam cu gandul ca apusurile sunt cateodata, uimitor de frumoase".

Cartea Marinei Davidova contine si o suita de portrete ale celor mai importanti creatori ai scenei ruse. Printre ei isi gasesc locul si "tinerii furiosi" de azi, Griskovet, Vasili Sigarev, Kirill Serebrennikov, Mindaugas Karbauskis alaturi de numele consacrate ale "clasicilor". Aflam noutati si despre teatre legendare ca MHAT, Vahtangov, Taganka sau oameni de teatru straini care au trecut prin Rusia lasand urme ca englezul Declan Donnellan. Puse alaturi ele alcatuiesc un tablou multicolor, impresionant si graitor al teatrului contemporan care a avut si are in Rusia una dintre cele mai interesante imagini.

Autoarea reuseste sa dea cartii si o expresie literara pe masura. Aceasta se citeste ca un roman pasionant beneficiind si de cele mai expresive descrieri de spectacole pe care le-am intalnit vreodata. E inca un argument al succesului de care se bucura aceasta aparitie editoriala (Editura Nemira). Traducerea exceptionala semnata de Maria Dinescu si Magdalena Boiangiu denota nu numai talent scriitoricesc dar si o cunoastere aprofundata a domeniului.

 

 

ANCA HATIEGAN

Comunismul si dublul sau

 

Comunismul a fost descris de-a lungul timpului, de catre cercetatori prestigiosi ai fenomenului, in termeni precum: "fictiune totalitara" (Hannah Arendt), "spectacularul integrat" (Guy Debord), "imperiul falsului" (Alain Besanµon), "minciuna" (Leszek Kolakowski, Alexandr Soljenitan, Piotr Wierzbicki, Jean-Franµois Revel), "iluzie" (Franµois Furet), "fantasma" (Kolakowski) sau "spectru" (Besanµon, Jacques Derrida) - calificativul din urma facandu-se ecou, mai mult sau mai putin in raspar, la faimoasa fraza din debutul Manifestului Partidului Comunist (1848). Toate aceste etichete contin ideea de dublu, sugerand, voluntar sau nu, o duplicare a lumii sau o dedublare a realitatii. E ca si cum un duh teatral ar fi asistat de la inceput nasterea proiectului comunist si incercarile ulterioare de punere a sa in practica. Principalul redactor al Manifestului Comunist, Karl Marx, era, de altfel, pasionat de Shakespeare. Dupa Derrida, umbra dramaturgului englez l-a urmarit pe Marx pe tot parcursul redactarii actului fondator al miscarii comuniste. "O stafie bantuie prin Europa - stafia comunismului", primele cuvinte ale Manifestului, observa filozoful francez in Spectrele lui Marx (Polirom, 1999), evoca debutul si spiritul piesei Hamlet. Intregul text este redactat parca sub impresia teribila produsa de aparitiile fantomatice ale falnicului inaintas - comunismul nefiind altceva decat o obsesie (re)curenta, ce "bantuie Europa", de la inceputul istoriei sale, cu visul (sau cosmarul?!) unificarii natiunilor, intr-o comunitate si comuniune perfecte: "Fantomalul s-ar deplasa precum miscarea acestei istorii. Obsesia care bantuie ar marca insasi existenta Europei. Ea ar deschide spatiul si ar institui raportul fata de sine a ceea ce numim astfel, cel putin din Evul mediu: Europa. Experienta spectrului, iata cum, impreuna cu Engels, Marx va fi gandit si el, va fi descris sau diagnosticat o anumita dramaturgie a Europei moderne, mai exact pe aceea a marilor ei proiecte de unificare. Ar trebui chiar sa afirmam ca el a reprezentat-o sau a pus-o in scena. Din umbra unei memorii filiale, Shakespeare va fi inspirat adeseori aceasta teatralizare marxiana". Comunismul "spectral" il mai evoca pe duhul tatalui din Hamlet prin ceea ce Derrida numeste "efectul de viziera". Implatosat in armura, cu coif si viziera, spectrul tatalui lui Hamlet - regele Hamlet, seniorul - nu poate fi vazut: el apare, se manifesta, dar aparitia sa ramane, de fapt, invizibila. In schimb, fie ca are viziera trasa peste ochi, fie ca ea e ridicata, ceea ce amplifica, de fapt, enigma, spectrul poate sa observe. Si, pentru ca fiinta sa nu "dateaza", cum spune Derrida, el ne priveste dintotdeauna - si ne va privi mereu, "in afara oricarei sincronii". "Efectul de viziera" descrie o relatie de putere, iremediabil dezechilibrata, foarte asemanatoare ca principiu de functionare cu "panoptismul", care din punctul de vedere al lui Michel Foucault este insa un fenomen perfect databil. El instituie si caracterizeaza un raport nou de forte in societatea occidentala de prin secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

 

Un panoptism in negativ

 

Panopticonul era o inchisoare-model menita sa-i asigure supraveghetorului vizibilitatea perfecta asupra captivilor, 24 de ore din 24, in timp ce acesta dintai ramanea nevazut - putand chiar sa absenteze, fara stiinta celor supravegheati. Principiul sau a fost elaborat de filozoful si moralistul englez Jeremy Bentham (1748-1832), fiind comentat pe larg de Michel Foucault in remarcabilul studiu A supraveghea si a pedepsi. In viziunea acestuia, panopticonul lui Bentham marcheaza trecerea de la "societatea spectacolului", a Antichitatii si Evului Mediu, la "societatea supravegherii", a epocii moderne, in care locul marelui teatru al suveranului este luat de tablourile vivante sau panoramele oferite de catre mase: "Cate custi, tot atatea mici teatre, in care fiecare actor e singur, perfect individualizat si in permanenta vizibil". Este momentul cand spectacolul se muta de pe scena-trup pe scena mintii: "Intra in scena un nou personaj, mascat. A luat sfarsit o anumita tragedie; incepe o comedie cu siluete de umbra, voci fara chip, entitati impalpabile. Aparatul justitiei punitive trebuie de acum inainte sa actioneze asupra acestei realitati necorporale". O consecinta a panoptismului, pe care creatorul sau nu avea probabil cum sa o prevada, este dedublarea teatrala a personalitatii, ca urmare a faptului ca insul se stie mereu aflat in vizorul cuiva. De la panopticonul lui Bentham pana la lumea lui "Big Brother" nu mai era decat un pas. Odata ce clonele partidului bolsevic au confiscat puterea in statele din rasaritul Europei, panoptismul, care sustinea deja existenta acestor mici grupari conspirationiste, avea sa se extinda la nivelul intregului lagar socialist, devenind baza functionarii sale. Numai ca, daca la Bentham, principiul trebuia aplicat raufacatorilor, in lagarul socialist el a fost aplicat de catre raufacatori asupra omului de rand. Aici s-a pus in practica un panoptism in negativ. Ca o alta particularitate, el s-a manifestat in acest spatiu (aflat inca sub influenta culturii traditionale, mult mai mult decat Occidentul) intr-o forma hibrida, intrand in combinatie cu elementele vechii civilizatii a spectacolului. Sa ne amintim doar de moda autocriticii si a demascarilor publice din primele decenii de existenta ale regimurilor comuniste rasaritene sau de tratamentul regal de care s-au bucurat majoritatea conducatorilor partidului comunist ("cultul personalitatii").

 

Mortii le poruncesc celor vii

 

Obsesia alteritatii, care strabate ca un fir rosu stiintele, filozofia, artele moderne, tradeaza interiorizarea panopticonului, inca inainte de inventarea sa, ca figura principala a gandirii: de dupa concepte, limbaj, vise ne pandeste in continuu Celalalt. In chiar miezul mintii noastre sta infipt ochiul Altcuiva, care ne priveste, mai degraba ostil. Marx respingea forma aceasta de "bantuire". Mai precis, autorul Capitalului intretinea cu "fantoma" - sau cu ceea ce Derrida numeste la un moment dat, foarte inspirat, "strainul cel mai intim" - o relatie de iubire-ura. Luandu-se la tranta cu "fantoma", el ii opunea, patimas, materia, concretul, in alte cuvinte... Manifestul. Astfel, observa Derrida, "Manifestul cheama, el face apel la aceasta prezentare a realitatii vii: trebuie sa facem asa incat, in viitor, acest spectru (al comunismului, n.m) - si in primul rand o asociatie de muncitori constransa la a fi secreta pana in 1848 - sa devina o realitate, si inca o realitate vie. Trebuie ca aceasta viata reala sa se arate si sa se manifeste, trebuie ca ea sa se prezinte dincolo de granitele Europei, ale vechii sau ale noii Europe, in dimensiunea universala a unei Internationale". Marx recurge in Manifest la rostirea performativa, in sensul dat termenului de J.L. Austin, ca sa oblige spectrul comunismului sa se intrupeze, autorul infaptuind, in acelasi timp, un act de exorcism: "Partidul comunist universal, Internationala comunista, spunea Manifestul, va fi intruparea finala, prezenta reala a spectrului, asadar sfarsitul spectralului. Acest viitor nu este descris, el nu este prevazut ca o constatare, ci este anuntat, promis, chemat intr-un mod performativ". Spectrul este invocat sau conjurat sa prinda forma reala, pentru ca "strainul cel mai intim" sa poata fi cunoscut. Ceea ce e de nesuportat si sperie este tocmai aceasta inconsistenta a lui, resimtita ca o inconsistenta interioara. Derrida este tentat, prin urmare, sa identifice "originile totalitarismului" in reflexul de aparare contra "strainului celui mai intim", ceea ce concorda, de altfel, cu interpretarea destul de curenta a miscarii comuniste ca o mobilizare contra unui complot imaginar, ca un contra-complot. Pledand pentru realism si celebrand prezenta, Marx incerca sa combata senzatia din ce in ce mai invaziva in epoca a vietii confiscate, aflate mereu "in alta parte", in detrimentul "vietii ce se vietuieste", la alimentarea careia o contributie decisiva a avut-o presiunea mostenirii culturale si istorice. "Strainul cel mai intim" lua de multe ori chipul "Strabunului". Privirea sa din launtru era de-a dreptul strivitoare. De vreme ce totul sau aproape totul se mosteneste, nimic nu e personal, viata nu poate fi decat o repetitie, sub specie teatrala. De aici interesul lui Marx pentru rolul repetitiei in istorie. La fel ca in teatru, repetitia are in istorie un regim particular, paradoxal: se repeta ceva, in speranta de a obtine altceva - se repeta dupa o schema data, dupa un scenariu anterior, in vederea survenirii noului, a irepetabilului. Marx isi dorea o revolutie proletara in spiritul revolutiilor anterioare si nu doar una care sa fie spectrul revolutiilor anterioare, observa Derrida. Infricosati de radicalitatea gestului lor, revolutionarii dintotdeauna au abandonat insa actiunea in spirit revolutionar, dupa un prim moment de dezlantuire stihiala, preferand sa-si inabuse revolta sub masca "spiritelor trecutului" si imprumutand "numele lor, lozincile lor (Schlachtparole), costumele lor, pentru ca sa apara pe noua scena a istoriei sub aceasta deghizare onorabila si cu acest limbaj imprumutat (mit dieser erborgten Sprache)". Marx isi propune, din acest motiv, sa revolutioneze insasi practica revolutionara, astfel incat aceasta sa nu mai recada in imitatie, alunecand din registrul tragic in parodie: "revolutia in revolutie: acesta va fi, in sfarsit, evenimentul, a-venirea (avènement) evenimentului, venirea viitorului, victoria unui «continut propriu» care va birui in cele din urma «fraza»", noteaza Derrida. Altfel spus, Karl Marx, un avangardist avant la lettre, incerca sa se debaraseze de trecut si sa-l elimine definitiv, sub figura "Strabunului", pe "strainul cel mai intim", deziderat prezentat in Manifestul Comunist ca un fapt implinit si de la sine inteles in ordinea comunista: "in societatea burgheza, trecutul domina deci prezentul; in societatea comunista, prezentul domina trecutul". In acest scop, remarca Derrida, mortii trebuiau redusi la tacere. Reversul va fi, in comunismul "real", intoarcerea refulatului: o intreaga literatura se va hrani din spectrele mortilor, ale trecutului, facand recurs la memorie, in spatiul romanesc observatia fiind valabila pentru romanul-ancheta, literatura "obsedantului deceniu", pana la sonata "sonatelor spectrelor" de la noi, Dimineata pierduta, sau chiar, in mod curios, pana la sub-literatura aservita Partidului (vezi, de pilda, romanul Cina cea de taina de Petre Salcudeanu). Forta cu care trecutul s-a luptat sa iasa la suprafata a fost direct proportionala cu numarul victimelor razboiului si ale gulagului, intre cei vii si cei morti creandu-se o relatie de "identificare vampirica".

 

 

NORMAN MANEA

Variante la un autoportret

 

Spuneati ca va place acum Berlinul cel putin ca Parisul.

Da, mi se pare deschis, cosmopolit, cu o atmosfera stimulanta, o tot mai importanta capitala europeana. Dar m-am simtit excelent si la Paris, anul trecut, cand am revenit, dupa multi ani, cu ocazia Premiului Medicis.

Ar trebui sa primiti cate un premiu in fiecare an.

M-am simtit bine la Berlin si fara premii, ultima data in 2005.

Alte orase cum vi s-au parut?

Pe vremuri mi-a placut mult Amsterdamul, visam sa locuiesc acolo. Mi-a placut mult Leningradul.

Leningrad?

Da, superb oras, cu toata incarcatura misterioasa a marii literaturi ruse. Si imi place, desigur, New Yorkul, noul Babylon si noul Babel, in care cladirile incearca mereu sa atinga cerul si nu putini dintre refuzatii sai ating adancurile tenebroase cele mai adanci ale mizeriei. Mi-a placut mult si imi place si acum - in ciuda situatiei tensionate - Ierusalimul.

Ierusalimul?

Un oras cu o incarcatura spirituala hipnotica. Acum 10-12 ani se putea circula liber si in atat de pitorestile zone arabe, acum totul sta sub supravegherea armatei, atentatele teribile din ultimii ani au schimbat regulile, fara sa schimbe, insa, pulsul orasului. Lumina din amurg este incomparabila. Intelegi, parca, dintr-o data, de ce au pornit cele trei mari religii monoteiste din acest loc. Regulamentele britanice prevedeau ca in Ierusalim sa se construiasca doar in piatra si culoarea pietrei dialogheaza cu lumina amurgului in inefabile modulatii. Acum vreo 20 ani ma gandeam ce extraordinar ar fi un roman al orasului, de tipul Cuartetului din Alexandria al lui Durrell. Intr-un articol din New York Times, acum vreun deceniu, ambasadorul american care tocmai isi termina misiunea in Israel spunea ca formidabil este si faptul ca daca, din greseala, arunci pe fereastra de la etaj ceva care loveste un pieton si alergi in strada sa te scuzi, invitandu-l pe necunoscut la tine, vei descoperi cea mai extraordinara biografie. La finele anilor ‘90, cand il vizitam macar o data pe an pe tatal meu la caminul de batrani din Ierusalim, confruntam o stupefianta fonetica planetara, auzeai batranii bolnavi vorbind franceza, maghiara, araba, romana, spaniola, idis, lituaniana, toate limbile pe care ti le puteai imagina sau nici nu ti le imaginasesi vreodata. New Yorkul nu este mult diferit, dar are o cu totul alta incarcatura psihica si spirituala.

Situatie suprarealista. Ar trebui sa scrieti romanul despre New York.

Tarziu. E prea tarziu. Nu mai am timp.

Si Bucurestiul? Ati compara Bucurestiul cu Ierusalimul?

Ei, nu... Bucurestiul a fost pentru mine o extraordinara experienta biografica. Am vazut prima oara Bucurestiul cand eram in clasa a  VIII-a. Tatal meu pleca in delegatie la Bucuresti si m-a luat cu el. Locuiam in centru, la Athénée Palace si eram fascinat, fireste. Chelnerul ma servea ca pe un domn, cu o politete extrema si fireasca. Imi placea Wiener Schnitzel, mi-a adus unul mare cat farfuria si extrem de subtire, altfel decat se facea in Bucovina, si m-a subjugat. Tatal meu pleca dimineata in treburile sale, urma sa ne reintalnim la pranz in fata hotelului. Eram ingrozit ca ma voi rataci, ma invarteam pe strazile din jur. O verisoara, bucuresteana, desteapta, golanoasa, m-a luat in custodie, mi-a aratat orasul, Cismigiul, Bulevardul 6 martie, cu toate cinematografele, Muzeul Simu, Herastraul. Am revenit apoi la Festivalul Mondial al Tineretului, perioada de mari lipsuri alimentare, totul fusese dirijat spre Bucuresti, in tara era un soi de foamete, locuiam la niste cunostinte, umblam sa vad delegatiile straine, suedezii, negrii. Cand am terminat liceul, am avut un conflict cu parintii, care voiau sa urmez facultatea la Iasi, mai aproape de casa. Abia atunci, in anii studentiei, a fost adevarata intalnire cu Bucurestiul, atat de febril pana si in perioada aceea glaciala. Cafenele, restaurante, biblioteci. Se petrecea, se dansa, se citea, se mergea la concerte si la stranduri, o vitalitate latina, juvenila, irezistibila, chiar si in acele vremuri de ubicua tensiune politista. Marile bulevarde, anonimatul atat de visat de un tanar provincial... nu le-am uitat.

Ati locuit si la Ploiesti, parca.

Da, neputand reveni in Bucuresti dupa absolvirea facultatii, caci nu aveam faimosul "buletin de Bucuresti", am lucrat la Ploiesti o vreme, pana insurmontabila problema a "dosarului de cadre" s-a mai temperat, la finele anilor ‘60. Ploiestiul m-a confruntat cu alt climat al cotidianului, alta viteza de gandire, alt tip de umor si de smecherie, atat de incitante pentru bucovineanul molcom si cuminte care ramasesem. Mi-a zgaltait cumsecadenia si melancoliile si bine a facut. Am amintiri juvenile de pret din acel timp si loc.

Inteleg ca va ocupati acum de lectura lui Celan. Ati mai scris si despre alti scriitori: Kafka, Sabato, Bruno Schulz, Svevo, Vargas Llosa, Thomas Mann, Cioran, Ionesco, Bellow. Ce va atrage la Celan, ce intrebari ati dori sa-i adresati?

Ma simt apropiat de Celan nu numai fiindca provenim amandoi din Bucovina. Avem, desigur, in "gene" premizele locului, inclusiv cele plurilingve (fireste, el mai mult decat mine, eu am fost educat in socialism!). As vrea sa pot scrie un eseu mai lung despre Fundoianu si Celan, doi poeti foarte diferiti, unul cu presentimenul catastrofei care avea sa-l spulbere, de altfel, celalalt un supravietuitor al ei. Holocaustul a inghitit o parte din familia lui Celan si din familia semenilor sai raspanditi prin toata Europa, devenind tema unica si obsesiva a creatiei sale. O tragedie pe care o considera intransmisibila si in mare parte inexprimabila. Limba poeziei sale este, si din acest motiv, netranzitiva, codificata, ceea ce nu inseama total inaccesibila, ci doar empatic accesibila, printr-o imersie in si identificare cu universul ei. Suferinta care sfideaza limitele curente isi cauta o expresie concentrata si "concentrationara", fara sa ofere ospitalitatea de rutina a limbajului liric, ci cautandu-i echivalente pe masura, emblema unei infinite fisuri umane, in care pulseaza o poezie fara precedent.

Este, intr-adevar, o incercare-limita in poezie. Dar in proza? In proza Dvs.?

Nu m-as compara cu el. Singura mea incercare comparabila de codificare, intr-un roman (Captivi), despre care unii prieteni spuneau ca este cea mai buna carte a mea, o consider, azi, ilizibila, excesiv contorsionata, rebarbativa. In proza, stationarea convulsiva in interioritate nu da decat un rezultat partial valabil, pe spatii scurte si doar daca autorul este genial.

Ati putea, totusi, rezuma cartea?

As conecta-o la un soi de estetica a esecului, intim legata de existente esuate, pe care nu le "rationalizeaza" stilistic, spre confortul lectorului, ci le asuma in toata obscuritatea fractionarilor si fracturilor. Degeaba o rezum in 2-3 vorbe care pot fi foarte interesante, daca ea isi refuza, pe mari spatii, accesul. Desi... poate ca nu sunt chiar inutile nici asemenea riscuri, daca ne gandim la Zgomotul si furia lui Faulkner, de pilda. Romanul meu avea 3 parti, EA, TU, EU, si era scris, corespunzator, la persoana a treia singular, a doua, intai, focalizand pe 3 personaje ale caror destine se intretaie rar, dar sunt complementare: prima parte, burlesca, urmarea existenta cotidiana a unei profesoare de franceza, quasi-obeza, neglijenta, dezordonata, grotesca, mereu insetata de iubire, a doua parte revela trauma nevindecabila a unei tinere femei de o tulburatoare delicatete si solitudine, al carei tata se sinucide din cauza presiunilor la care este supus de teroarea comunista, ultima parte, mai epica, aprofunda biografia unui tanar inginer in socialism, duplicitatile si deruta existentei sale mereu amanate. Romanul ar trebui restructurat, scurtat, limpezit. Am de mai multi ani un contract cu o editura americana pentru acest roman, dar n-am nici curajul, nici timpul sa ma apuc de o astfel de dureroasa operatie. Daca angioplastia din anul de granita 2006 se va dovedi izbutita si traiesc 120 de ani, probabil ca la 118 ma apuc de cartea asta veche-noua.

Si ati mai avea doi ani.

Da.

Cat este din tendinta spre complexitate a prozei Dvs. modernista sau chiar postmodernista?

Daca exista afinitati, sunt structurale, firesti. Chiar daca nu as sti nimic despre modernism, postmodernism, tot asa ar fi. Nu la miscare literara ma gandeam cand am scris, de pilda, Captivi... cu o naratiune atat de complicata, spiralata. Eu sunt complicat, probabil, dar nu neaparat postmodernist. Sunt excesiv si... uneori, poate, ineficient epic. Ma plangeam candva unui critic prieten in Romania (obisnuiesc sa ma plang de mine insumi) de excesul meu de nuantare. "Dar ce este altceva literatura, Domnu’ Norman?" Da, dar... cititorii vor sa se distreze, sa fie animati, prinsi in poveste.

Un scriitor scrie cum scrie el, cum este natura sa literara, un expresionist nu poate deveni prerafaelit.

Absolut. Eu cred ca am puternice accente expresioniste, de pilda, care vin din "multiculturala" Bucovina, ca si din biografia mea, poate. Ma simt dintotdeauna aproape de arta expresionista.

Da, mai curand modern sau modernist, nu postmodernist. Lucrati in "eul" profund, unde incercati sa descoperiti intreaga realitate umana, interioara si exterioara, sa le nuantati. Marile modele ar fi Proust si Joyce, cred.

Am pus la un moment dat toata proza mea publicata in Romania sub titlul Variante la un autoportret.

Aveti o definitie personala a evreitatii?

Nu m-am gandit la una, m-am folosit, de obicei, de cele date de altii. Cea ereditara si etnica spune ca este evreu cel nascut dintr-o mama evreica. Religiosii spun ca faimosul Contract cu Dumnezeu este inscris in carne, prin circumcizie. In Talmud se spune ca evreu este cel care se opune idolatriei. Imi convine aceasta viziune. In nuvela mea Lipova, invatatorul care pregateste baiatul pentru ceremonia de 13 ani, ii spune: "Noi nu avem sfinti, avem numai intelepti".

 In  Spiegel s-au publicat rezultatele unui sondaj care arata ca 48% dintre germani considera Stalele Unite la ora actuala un stat mai periculos decat Iranul.

Daca as raspunde printr-o gluma, as spune ca Germania are motive sa creada asta, dupa ce a fost invinsa de America in al doilea razboi mondial... Nu doresc deloc ca Germania sa verifice, intr-un razboi direct, cat de periculos ar putea fi Iranul. Cat despre antiamericanismul in crestere, el nu este motivat doar de marile erori comise de administratia Bush in evaluarea situatiei din Irak si din tarile musulmane sau de solutiile precare pe care, in aroganta si ignoranta ei, le-a aplicat. Antiamericanismul european (si nu numai!) este o poveste veche, acum acutizata, fireste. Mi-aduc aminte ca in 1987, cand traiam in Berlinul occidental, am avut unele controverse cu prietenii mei germani pe aceasta tema. Urmaream impreuna o emisiune TV la care era invitat ambasadorul american. Un barbat tanar, frumos, elegant. Nu era, se vedea, un diplomat de cariera, ci vreun bogatas care sprijinise campania electorala a presedintelui, cum se obisnuieste in America. "Uita-te la asta: un incult. Nu stie sa vorbeasca germana, vine la noi si vorbeste engleza. Pacat ca nu l-ai vazut pe ambasadorul sovietic, un om extraordinar de fin, seducator, doctor in literatura germana." Hm, da... o fi fost generalul de Securitate sovietic seducator, n-am ce zice, dar nemtii uitau ca americanii le-au trimis mancare si haine in timpul blocadei Berlinului, ca si faptul ca America era chezasa la securitatea Berlinului occidental, aflat in inima rigidei citadele comuniste, numita Republica Democrata Germana. "Da. Ai dreptate... dar noi ne simtim, traditional, mai aproape de rusi, familile noastre imperiale aveau legaturi", au adaugat, vazandu-mi perplexitatea, gazdele mele berlineze. Nu vreau sa intru acum in analiza critica a Americii, o tara hulita si invidiata de toata lumea; o facem altcandva.

 Dupa  Medicis-ul pe care l-ati primit in 2006, au fost unele comentarii pe Internet. Pe pagina de web a ziarului Evenimentul Zilei, un cititor scria: "Fenomenal: gandeste evreieste, scrie in romaneste si este tradus si premiat in cincisprezece limbi. De unde o fi avut atatia bani sa plece in lume cu cinspe traducatori dupa el?". Cum ati raspunde la aceasta intrebare? Apoi, alt cititor scrie primului: "Ar fi fost o prostie sa plece cu traducatori si laudatori ca tine dupa dansul; in timp ce lumea este deja impanzita cu odraslele poliglote ale parazitilor nomenclaturisti, veniti calare pe tancurile comuniste direct in Cartierul Primaverii".

Avand in vedere originea mea etnica, nu a fost deloc dificil, cum banuiesti, sa gasesc gramezi de bani pentru calatoria mea transatlantica impreuna cu garda de traducatori. Mai greu a fost sa le fac rost, la toti, de pasapoarte, cand abia obtinusem, dupa decenii de insistente, cele necesare mie si sotiei mele. Odrasle ale nomenclaturistilor care sa fie poligloti si ultrademocrati?... Da, sunt tot mai poligloti si mai democrati. Sa adaug doar ca atunci cand venisera tancurile sovietice, in 1944, eu nu fusesem inca "repatriat" din Transnistria antonesciana, iar in deceniile "lumina" ale "Marelui Bula", ale "geniului Carpatilor" am trudit de unul singur la limba romana si la alte vreo doua, fara sprijinul "organelor".

 In toamna 2006, cand ati luat  Medicis-ul  pentru literatura straina, Goncourt-ul pentru roman francez a fost luat, cu mare tam-tam, de romanul lui Little, un american care scrie in franceza si traieste la Barcelona.

Da, un scriitor relativ tanar, de vreo 40 ani. L-am intalnit acum cativa ani pe tatal sau, intr-o dezbatere literara. Un autor de romane politiste, bine cotate. N-am citit cartea fiului, inteleg ca este despre un militar nazist.

Chiar SS-ist.

Nu cred ca SS-ist. Un intelectual care se transforma, treptat, intr-un monstru, o monstruozitate omeneasca, terestra, incarcata de toate turpitudinile si devierile morbide ale solitudinii, deloc inventie a diavolului, desi unele actiuni tenebroase au o patologie care ar putea semana cu inductia malefica a demonismului. Morbidul, barbaria, excesul fanatic si nihilist au avut, cum bine stim, o persistenta forta de atractie, inclusiv pentru unii intelectuali care nu-si mai suportau "insuficienta". Si Goebbels era un intelectual inteligent.

 De cand nu ne-am vazut s-a intamplat ceva important cu opera Dvs., ati publicat o mare carte.  Intoarcerea huliganului este subintitulata in engleza Memorii, in germana Autoportret, in italiana O viata, in spaniola Roman.

Iar in romana nu are subtitlu. Din punct de vedere literar, cartea este un hibrid. Are parti strict autobiografice, are o importanta latura romanesca, o parte eseistica, un jurnal de calatorie, depinde cum o citesti, cum o receptezi, cu ce ramai.

 Profesorul meu de la  Oxford imi spune mereu:  "Edward, generatia ta si generatia urmatoare or sa vada timpuri atroce". Credeti ca asa se va intampla sau este vorba de un pesimism exagerat?

Nici generatia mea nu a fost scutita de atrocitati, nici altele. Istoria umana repeta continuu grozavii. Daca se repeta, inseamna ca sunt necesare, ca oamenii le produc, ciclic, dintr-o anume necesitate.

Am auzit multi tineri americani ingrijorati de ceea ce ii asteapta: dezastrul ecologic, terorismul banalizat si devenit fapt cotidian, produs curent intr-un restaurant, o biblioteca, la un spectacol. Am fost socat la Bard, unde predau de aproape 20 ani, sa scrutez noua generatie de studenti, atat de dezinvolta si sigura pe sine si atat de fragila, totusi, prabusita la primul minor insucces, ca si la prima mare incercare a vietii.

Cunosc asta, asa sunt si la Oxford studentii.

Noi in Est am incasat toate ghionturile anodine si toate tunetele coplesitoare ale Istoriei. Am fost un elev foarte bun, dar tremuram si eu, ca toti colegii, la ora de matematica. "Treci la loc, loaza!", "Ai nota doi, magarule!" Imi revin si azi, in somn, scene terifiante ale clasei, ale sedintelor, ale existentei sub socialismul bizantin. Am incasat cu totii tot soiul de busituri, am supravietuit, am mers mai departe, uneori am si izbutit, in ciuda ranilor si cotonogelilor, sa ne afirmam individualitatea.

Dimpotriva, v-a intarit.

Ne-a si intarit, da, desi ne-am fi putut lipsi de atatea mizerii. Unele, teribile. Dickens.

 Exista un articol terifiant al tanarului Eliade,  Moment nespiritual, in care spune ca s-a saturat pur si simplu sa fie intelectual, ar vrea sa faca altceva, ar fi bucuros sa-l vada odata pe Cioran oprindu-se din lamentarile sale existentialiste si sa devina hamal etc. Ati avut vreodata asemenea dorinta?

Am lucrat, ca inginer, ani grei, pe santier si nu numai. O experienta utila, cred, in cunoasterea altor categorii de oameni decat cei care imi erau, obisnuit, accesibili, dar platita cu un pret excesiv, prin timpul si energia irosite. Nu este deloc de neinteles, desigur, ca intelectualul sa vrea sa iasa, la un moment dat, din chilia solitudinii si concentrarii sale, sa se umple de vitalitatea "maselor". Uneori ajunge sa preia si lozincile lor belicoase si infantile. Separarea intre hamal si intelectual nu este absoluta, insa, si asta nu doar in zilele noastre, cand munca fizica a fost, mai peste tot, mecanizata. Hamalul poate fi, in ultima instanta, si el, intelectual. G. Calinescu vorbea despre taranul care poate fi un ganditor precum Kant.

In cautarea "momentelor nespirituale", ca sa-si descarce tensiunile mentale si sufletesti, astazi intelectualul se duce, cum stim, la gym...

 Vad aici o carte:  How doctors think de Jerome Groopman.

Un mare profesor de medicina la Harvard care a devenit un apropiat prieten. Discuta in acest volum felul de a gandi al medicilor, cum se desfasoara consultatiile, faptul ca, in genere, medicul pune in minte diagnosticul in primele 5 minute de conversatie cu pacientul, erorile care se produc, responsabilitatea morala, contributia pacientului la buna diagnosticare si vindecare a maladiei sale. Cartea a fost intens si elogios comentata in presa, a si fost tradusa imediat in multe limbi, iar autorul este un om extraordinar, un mare umanist. Si un om religios.

Dumneavoastra nu sunteti.

Nu. Din pacate, nu. Nu inseamna ca nu am momente cand solitudinea si infrangerea cotidiana si pierderile afective nu ating transcendenta sau ca nu am repere morale care sa-mi echilibreze neputinta si confuziile.

 

Bard College, primavara 2007

Interviu realizat de Edward Kanterian

 

(Fragmente din volumul Curierul de Est , in pregatire.)

 

 

Bursa debuturilor

2000 - 2007

 

Ca orice ancheta, Bursa noastra prezinta inevitabil cateva imperfectiuni. Pe unele le-am anticipat de la inceput, pe altele le-am descoperit pe parcurs. Una dintre deficientele semnalate de respondentii nostri este limitarea arbitrara la perioada 2000-2007, limitare din care decurge neluarea in calcul a unor debuturi semnificative inregistrate cu putin inainte de anul 2000. Asa se face ca scriitori si critici importanti precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici sau Sanda Cordos nu vor fi luati in consideratie in cadrul acestei Burse a debuturilor recente. Deficienta ce nu va ramane, va asiguram, neremediata, intrucat ancheta de fata va fi urmata curand de o alta similara vizand debuturile din perioada 1990-1999. De aceea am eliminat de pe listele respondentilor de pana acum numele autorilor care au debutat inainte de 2000.

Precizam de asemenea ca nu sunt omologate drept debut cartile in colaborare (regula am preluat-o de la juriile ce acorda premii) si, de asemenea, ca nu vom lua in calcul, la sectiunea de critica/teorie/istorie literara decat autorii care au deja un volum publicat. Ne cerem scuze pentru ca am eliminat din raspunsurile primite numele tinerilor cronicari care nu au debutat inca editorial, precum si pe ale celor care, chiar daca au o carte in pregatire, nu au publicat-o inca.

Orice semnalare a unei deficiente sau a unei "scapari" va fi cu siguranta binevenita. (Bianca Burta-Cernat)  

 

1. Ce debuturi semnificative s-au inregistrat dupa 2000? Mentionati cate 7 nume de autori debutanti (proza, poezie, critica, eseu, dramaturgie).

2. In ce raporturi credeti ca se afla autorii debutati dupa 2000 cu promotiile anterioare: continuitate sau ruptura? Exemple concrete.

3. Cum apreciati atitudinea din ultimii ani a criticii de intampinare fata de debutanti si atitudinea debutantilor fata de critica?

4. Cum apreciati rolul institutiilor (edituri, reviste, uniuni de creatie, minister etc.)?

5. Exista un aer de familie (explicati-l, daca da) al noilor veniti?

6. Care dintre autorii debutati in 2000-2007 credeti ca va confirma?

7. Ce carti de debut din aceasta perioada depasesc nivelul promisiunii si vor fi citite cu interes si peste 10-20 de ani?

 

PAUL CERNAT

Diferenta specifica a celor mai buni

 

 1. Ma tem ca nu ma voi putea conforma intotdeauna numarului de sapte... Sa incerc totusi. Asadar:

 Proza:  Filip Florian, Florina Ilis, Sorin Stoica, Florin Lazarescu, Ara Septilici, Bogdan Popescu, Ana Maria Sandu (pe care o trec la proza desi e si poeta).

 Poezie:  Marius Ianus, Doina Ioanid (o poeta subevaluata), Ruxandra Novac, Ioana Nicolaie, Stefan Manasia, Dan Coman, Radu Vancu.

 Critica: Daniel Cristea-Enache, Antonio Patras, Adrian Tudurachi, Ovidiu Morar, Bogdan Cretu si… mai astept. Criticii se "cristalizeaza" mai greu...

 Eseu: Vasile Ernu, Adrian Majuru, Ciprian Siulea, Valentin Protopopescu, Angelo Mitchievici, Mihail Neamtu, Ioan Stanomir (scuzati extrema eterogenitate tipologica, dar "eseu" poate sa insemne foarte multe lucruri… Apropo: la ce categorie ar trebui mentionati istorici precum Florin Turcanu, Constanta Vintila-Ghitulescu sau actualul ministru de Externe Adrian Cioroianu? La istorie? Dar eseistica filozofica a Madalinei Diaconu? La filozofie? Dar antropologia religioasa a Ancai Manolescu?… Dar, dar… ce facem cu debutantii intarziati, de la Alex. Leo Serban la Valeriu Gherghel?)

 Dramaturgie: Emil Paraschivoiu (un debut mult intarziat), Gianina Carbunariu - deocamdata.

 2. In cazul scriitorilor care conteaza, desi nu in cazul tuturor acestora, afinitatile cu anumiti predecesori sunt vizibile, in pofida firestilor diferentieri. Nu cred insa ca e vorba de existenta unor raporturi de continuitate cu promotii anterioare luate in bloc. Eventualele traditii sunt descoperite ad libitum. Mi se pare evident faptul ca, dincolo de orice posibile influente straine, Ara Septilici se situeaza in descendenta lui Radu Petrescu, Sorin Stoica - in linia Marin Preda-Nedelciu, Florin Lazarescu - in proximitatea lui Petru Cimpoiesu, iar Bogdan Popescu - in siajul "realismului magic" autohton. Oricum, pe ansamblu ruptura fata de promotiile prozastice dinaintea "optzecismului" e aproape totala. Despre tinerii poeti nu pot spune decat ca, in pofida declaratiilor de ruptura fata de predecesori, se afla in raporturi de continuitate cu poetica multor optzecisti (pe linia biografismului cotidianist si a neoexpresionismului), cu avangardistul Geo Bogza, cu Gellu Naum (la un nivel superficial), cu "generatia razboiului", cu post-optzecistii Daniel Banulescu, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius si Ioan Es. Pop. In poezie, "tinerele furioase" (Elena Vladareanu, Miruna Vlada, Oana Catalina Ninu s.a.) datoreaza mult unor poete ca Angela Marinescu sau Nora Iuga. Exista totusi cateva nume greu de plasat intr-o eventuala descendenta autohtona: ma gandesc la prozatorii Filip Florian si Florina Ilis, la poeta Doina Ioanid sau la eseistul Vasile Ernu, de pilda. Altminteri, multi dintre prozatorii debutanti - in general "teribilistii" de plan secund sau tert - sunt in vadite raporturi de ruptura fata de predecesori, datorand aproape totul unor modele straine in voga (de la Burroughs si Irvine Welsh la Amélie Nothomb), chiar daca unii au mai aflat ceva despre "stramosii lor", interbelicii Bonciu, Sulutiu sau Fantaneru. Ce sa mai vorbesc de eseisti (in eseu presiunea traditiei este mult mai mica…) sau de tinerii dramaturgi.

Ruptura dintre generatii exista. Ea este una de mentalitate si de background cultural, manifestandu-se cu precadere la autorii formati integral dupa 1990.

 3. a) La inceput putin prea entuziasta, in prezent atenta si echilibrata pe ansamblu, cu oscilatii si partizanate inevitabile.

b) Normala. Sau in genul clasic: "sustine-ma ca sa te sustin".

 4. In ultimii ani, editurile, mai ales  prin Polirom si Cartea Romaneasca, si-au platit cu asupra de masura restantele fata de scriitorii debutanti. Poliromul a avut de altfel cele mai puternice campanii de promovare si a lansat chiar cateva colectii-brand. Revistele culturale - unde semneaza de vreo sapte-opt ani o pleiada de tineri cronicari si eseisti - la fel. In ultima vreme, Uniunea Scriitorilor s-a deschis si ea foarte mult catre noii veniti. In privinta Ministerului Culturii prefer sa ma abtin, din lipsa de date.

 5. Da, exista, dar ma tem ca existenta lui ii priveste in mult mai mica masura pe scriitorii numiti ceva mai sus. Asa... ar fi, sa zicem, duritatea limbajului si imaginarul apocaliptic la «noii» poeti, redescoperirea apetitului pentru fabulatoriu - la prozatori, eclectismul transdisciplinar la eseisti, simplitatea «situationista» la dramaturgi si, pe ansamblu, cufundarea voluptoasa in apele actualitatii (in general, explorarea trecutului nu trece dincolo de copilaria autorilor). Sincer vorbind insa, chestiunea «aerului de familie», buna pentru istoricii literari si sociologii literaturii, ma intereseaza doar ca simptom. Cu adevarat importanta ramane diferenta specifica a celor mai buni.

 6. Pai, mai intai cei care au confirmat deja: Filip Florian, Florina Ilis, regretatul Sorin Stoica, Florin Lazarescu, Marius Ianus, Daniel Cristea-Enache, Antonio Patras, Ioan Stanomir, Mihail Neamtu, Vasile Ernu, Adrian Majuru. Astept noi confirmari de la Adrian Tudurachi, Angelo Mitchievici, Ana Maria Sandu, Bogdan Popescu, Ruxandra Novac, Elena Passima, Cecilia Stefanescu... si altii.

 7. Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (Florin Turcanu), Degete mici (Filip Florian), Dublul. Un roman (Ara Septilici), Manifest anarhist (Marius Ianus), Nascut in U.R.S.S. (Vasile Ernu), Destinul precar al ideilor literare (Adrian Tudurachi), Reactiune si conservatorism. Eseu despre imaginarul politic eminescian (Ioan Stanomir) si altele, din varii domenii...

 

BOGDAN CRETU

Semne bune!

 

 1. Ajungem din cate vad, la ora bilantului… Tragem concluzii, facem clasamente, pariuri si tot asa… Semn bun: pesemne ca debutantii de dupa 2000 isi au locurile asigurate in ierarhia literaturii de azi. Unii ii acrediteaza chiar ca generatie. Dincolo de toate astea, important este sa vedem daca intr-adevar exigentele listei de 7 nume pot fi satisfacute fara probleme. Aici e aici… Eu unul am scris despre destui dintre ei tocmai pentru ca mi s-a parut ca au aparut in ultimii ani carti foarte bune. Asadar:

 Proza: Filip Florian, Bogdan Popescu, Florin Lazarescu, Florina Ilis, Ioana Bradea. Dar pe Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici  si Ion Manolescu, debutati inainte de 2000, unde ii plasam?

 Poezie: Pe mine unul in ultimii ani fenomenul poetic m-a atras mai mult, cred ca cei mai puternici scriitori au aparut aici… E chiar greu sa ma opresc la 7, dar am sa ii aleg pe cei pe mana carora as merge fara emotii: Ruxandra Novac, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Coman, Marius Ianus, V. Leac la pachet cu T.S. Khasis si… trebuie sa ma opresc, dar cum sa o fac fara sa ii mai amintesc macar pe Stefan Manasia si pe Teodor Duna? Mi se mai ingaduie inca doi? Pun mai putini la dramaturgie…

 Critica: Discutam doar despre criticii care au publicat in volum, ca mai sunt cativa care nu au facut pasul acesta, desi si-au castigat ceva autoritate… Deci: Daniel Cristea-Enache, Antonio Patras, Paul Cernat, Alexandra Ciocarlie. Ar mai fi critici foarte buni, judecati prin prisma volumului de debut, dar care sunt cam zgarciti cu aparitiile revuistice: Dragos Varga, Valeriu P. Stancu, Crina Bud etc. Ei completeaza, prin urmare, lista. Cred ca volume excelente urmeaza sa apara in acest domeniu…

 Eseu: Regret ca va trebui sa elimin din lista cativa precoci, precum Mircea Platon. Ciprian Siulea, Angelo Mitchievici, Dragos Cojocaru, Catalin Ghita, Liviu Bordas, Constanta Ghitulescu si, in primul rand, Valeriu Gherghel, un senior discret si erudit.

 Dramaturgie:  Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu si… cam atat; nu am urmarit cu atentie fenomenul, recunosc!

 2. Eu unul cred ca e vorba de continuitate, chiar daca s-a facut mult tapaj pe marginea rupturilor declarative dintre asa-numitii "douamiisti" si cei dinaintea lor. Claudiu Komartin, de pilda, isi recunoaste filiera Virgil Mazilescu - Mariana Marin - Ion Muresan. Radu Vancu si-a asimilat lectia lui Mircea Ivanescu, se vede limpede ca Sociu a stat pe langa Nimigean, Ioan Es. Pop si Cristian Popescu se pot citi in poezia unor Dan Coman, Teodor Duna  s.a.m.d. Revolta aceasta noua seamana cu altele mai vechi, avangardiste dar mai ales postavangardiste… Poezia nu e, cum reductionist se crede uneori, un domeniu marcat de fracturi, strabatut de mari conflagratii, in care tot ce e nou proscrie traditia si o ia, adamic, de la capat; ea e, mai degraba, un organism viu, in care fiecare madular e dependent de celelalte si care isi creeaza, cand este cazul, anticorpii necesari. Tinerii profita din plin de eforturile antemergatorilor. Vi le imaginati pe Elena Vladareanu si Diana Geacar fara Angela Marinescu? Cam greu… Dar pe Bogdan Popescu fara Stefan Banulescu, D.R. Popescu, Nicolae Velea etc.? Literatura e plina de astfel de vase comunicante. Declaratiile conteaza mai putin.

 3. Criticii au fost cat se poate de deschisi, as spune. Evident, aceasta afirmatie se cere nuantata: exista si conservatori care nu au urmarit fenomenul, dar isi dau, din fuga condeiului, cu parerea. Ne-am mai astepta ca G. Dimisianu sa scrie despre Dan Sociu? Dar altii s-au repliat din mers. Marin Mincu si Al. Cistelecan, de pilda. Primul i-a promovat pe tineri la cenaclul Euridice, al doilea a scris de cate ori a avut ocazia… Dan C. Mihailescu i-a prezentat pe destui prozatori sau critici… In schimb, concomitent cu impunerea acestor noi nume s-au afirmat si o serie de critici care au scris cu generozitate obiectiva sau cu exigenta subiectiva despre cartile nou aparute: Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Bianca Burta-Cernat, Andrei Terian, Antonio Patras, Marius Mihet ar fi doar cateva nume dintr-o enumerare ce ar putea continua. Sa mai amintesc cele doua colocvii speciale, numere tematice etc., toate in slujba popularizarii acestor tineri scriitori. Eu cred ca acestia nu au de ce sa se planga, critica si-a facut datoria. Dar, evident, ei tot se plang, mai ales atunci cand comentariile nu sunt tocmai elogioase.

 4. Cred ca arareori tinerii debutanti au avut atata sustinere oficiala. Nu neaparat ca cei afirmati, clasici in viata, vorba ceea (va amintiti o scena din Filantropica?), sunt pe deplin convinsi de valoarea lor de netagaduit. Dar da bine sa pari deschis… Astfel incat Uniunea Scriitorilor a organizat cele doua colocvii, a acordat burse de creatie, finanteaza revista Noua Literatura etc. A fost o oportunitate de a se cunoaste intre ei, de a deschide anumite portite, de a comunica dezinhibat, de a pune la cale proiecte, de a-si pune la grea incercare ficatul s.a.m.d.. Alte reviste, precum Tribuna, Transilvania, au gazduit si ele asemenea manifestari. Din cate stiu, la anul revista Convorbiri literare va repeta gestul… Ce ar mai fi de amintit? Cenaclul Euridice, o scoala pentru cei mai multi, unde au invatat poezie si au luat contact cu opiniile celorlalti. La fel, revista Paradigma. Un numar special al Caietelor critice, in 2005. Si destule altele, m-a oprit doar asupra initiativelor care s-au ocupat in special de tanara literatura.

Adevarate institutii au fost editurile Vinea si, in ultima vreme, Cartea Romaneasca pentru poezie, Polirom pentru proza. In ultima vreme, Cartea Romaneasca pare a fi inteles importanta unei sustineri a criticilor tineri si a initiat laudabila colectie Noua critica si istorie literara, care, deocamdata, este onorata cu brio. Evident, unii au debutat la alte edituri (multi la Timpul, din Iasi), dar promovarea a cam lipsit, iar la inceput ai nevoie de promovare.

Sa mai adaug ca junii de azi au acces la majoritatea revistelor de prestigiu, de la conservatoarea Romania literara la Observator cultural, Cultura, Adevarul literar si artistic si destule altele din provincie (Tribuna mi se pare cea mai deschisa).

Prin urmare, tinerii debutati in ultimii 7 ani au avut destule sanse. Ei trebuie sa scrie, ca de publicat au unde, Slava Domnului, iar receptarea nu intarzie nici ea.

Oare cum ar fi aratat generatia ‘80 daca ar fi avut atatea parghii la indemana inca de la inceput?

 5. Da, exista un aer de familie, unul cat se poate de firesc. El se bazeaza mai ales pe afinitatile personale, pe prietenii, dar poate ca si pe interese comune, de natura redactionala sau de alt soi. S-au format deja destule bisericute, factiuni ale "douamiistilor", exista si animozitatile cunoscute de toata lumea; prin urmare, tinerii scriitori de azi reiau vechea poveste, iar viata literara nu e scutita de tipicele picanterii. La urma urmelor, si aceste mici infruntari de orgoliu definesc asa-numitul "aer de familie". Altfel, nu as discuta despre o mare alianta a tinerilor impotriva "batranilor", de pilda. Nu, ea nu exista… Poate un spirit de gasca s-a manifestat la inceput, acum 4-5 ani, intre timp lucrurile s-au decantat si fiecare merge pe cont propriu, chiar daca se pun la cale si proiecte comune (cel mai recent si laudabil, ca intentie si realizare, este revista Pana mea).

Dar important este ca se vad totusi individualitatile.

 6. As paria pe toti cei amintiti la punctul 1. Evident, cu riscul de a parea excesiv de generos. Dar in critica trebuie sa mai si risti…

7. Carti de debut care raman si care obliga? Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana, a lui Sociu, Arta scalparii, a lui Khasis, Degete mici a lui Filip Florian, Ion D. Sirbu de veghe in noaptea totalitara de Antonio Patras, Concertul de deschidere al lui Daniel Cristea-Enache, Papusarul si alte insomnii de Claudiu Komartin. Ecograffiti de Ruxandra Novac. Si or mai fi… Sau nu? Dar cred ca mai important sunt urmatoarele volume, care pot cimenta buna impresie a debutului. Deocamdata trebuie sa asteptam.

 

ALEX GOLDIS

Capacitatea de a-ti "inventa" precursorii

 

 1. Nu am chiar sapte autori pentru fiecare categorie, asa ca am optat doar pentru cei in care cred cu adevarat, fara sa incarc listele:

 Proza: Bogdan Popescu, Florina Ilis, Filip Florian, Florin Lazarescu, Sorin Stoica.

 Poezie: Marius Ianus, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Dan Coman, Stefan Manasia, Teodor Duna, T.S. Khasis.

 Critica literara: Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Adrian Lacatus, Nicoleta Clivet, C. Rogozanu.

 Eseu: Ciprian Siulea, Sorin Adam Matei, Alex. Leo Serban, Vasile Ernu, Oana Pughineanu.

 2.  Gruparea douamiista sau milenarista, cum i se mai spune, marcheaza revenirea in forta a generationismului in literatura romana, dupa reculul optzecistilor. Incercarile de coagulare a scriitorilor din anii ‘90 au fost, in general, mult mai timide decat cele ale grupului actual, care beneficiaza de canale mediatice diversificate (de la televiziune, cotidiene, pana la institutii de baza ale coeziunii scriitorilor tineri actuali, precum blogul sau… YahooMessenger-ul). In consecinta, predecesorii care trebuie inlaturati nu sunt scriitorii nouazecisti, ci tot optzecistii. Programul autenticist, antilivresc al milenaristilor pare construit in opozitie directa cu cel al parintilor textualisti. Cred ca proba de foc pentru unitatea si forta unei generatii consta in capacitatea de a-si "inventa" precursorii, precum si in coerenta acestei alegeri, iar tinerii autori de azi par sa stie cu exactitate nu numai ce vor de la ei insisi, ci si ce vor de la istoria literaturii romane. Corpusul nou al traditiei compus din autori precum Mircea Ivanescu, Ion Muresan, Angela Marinescu sau Ioan Es. Pop este, cu siguranta, creatia retrospectiva a poetilor actuali.

 3. Critica de intampinare isi face datoria cu destula probitate. Chiar daca nu toti sunt de acord in toate, nu stiu ca vreun tanar autor sa fi ramas nedreptatit sau sa fi avut de suferit pe termen lung de pe urma interventiei cronicarilor. Dar in chestiunea asta, ar trebui intrebati chiar scriitorii… Dimpotriva, lucrul de reprosat e, uneori, ezitarea unor recenzenti de a spune lucrurilor pe nume. Cand o sa invatam ca actul critic n-are nici o legatura cu politetea, atunci o sa avem un camp literar curat, in care valorile se asaza normal si cursiv. De prea multe ori, intransigenta e citita ca teribilism sau ca spirit "resentimentar". Statistic vorbind, sa apara oare atatea carti bune intr-un an cate recenzii pozitive regasim la unii dintre cronicarii nostri stabili? Lucrul imbucurator e, totusi, absenta criticilor "generationisti", care sa faca un lobby puternic, nediferentiat, tinerei generatii. Coeziunea douamiistilor nu e creata artificial in laboratorul unor cronicari de intampinare ambitiosi, interesati sa moseasca o noua grupare literara.

 4. Dupa cum a observat toata lumea, institutiile romanesti (de la Uniune pana la edituri) au inceput sa alerge dupa scriitorii tineri semnand, uneori, CEC-uri in alb. Ma refer in special la concursul de manuscrise de anul trecut, cand au fost lansati autori precum Ilinca Bernea sau Augustin Cupsa, apoi la neconvingatoarele aparitii de "noua critica" de la Cartea Romaneasca, si nu in ultimul rand, la lansarea revistei Noua literatura care, in afara de aspectul de magazin literar cu poze trendy, nu are nici un program. A dovedit-o prin revers Pana mea, o revista underground, realizata cu putine mijloace, insa interesanta si vie.

 5. Vorbind de écartul gruparii actuale, m-am referit la programul poetilor, intrucat "aerul de familie" generationist e in primul rand aportul lor. Trebuie spus raspicat, douamiistii sunt, in principal, poetii douamiisti. In cazul prozei de azi, lucrurile sunt mai polarizate intre scriitura autenticista, "mizerabilista" (consonanta cu atmosfera din poezie) a lui Adrian Schiop, Ionut Chiva sau Alexandru Vakulovski, si maniera livresca, rafinata si intelectualizata, care apeleaza la trucurile povestirii de buna calitate: Florina Ilis, Bogdan Popescu, Filip Florian. Daca intre Schiop si Ianus pot vedea, de pilda, inrudiri de ideologie sau de imaginar, Bogdan Popescu sau Filip Florian par de pe alta planeta stilistica. Asadar, lucrurile sunt nuantate; cert e doar faptul ca generatia actuala, o generatie complexa si matura, are omogenitatile si contradictiile ei. Mai sceptic sunt cu privire la starea criticii literare, deoarece am impresia ca, furata de sclipiciul foiletonistic, dar si de obligatiile academice - in plus, imprumutand ceva din "autenticismul" postulat de poeti si prozatori - ezita sa se lanseze in studii si sinteze serioase. Avem cronicari de calitate, insa ii astept (desigur, nu doar pe ei) cu volume inchegate si cu propuneri teoretice viabile. Fara ele, criticul risca sa imbatraneasca in postura de simplu manager al debutantilor.

 6. 2006-2007 nu au fost ani grozavi in ce priveste debutul. Prozatorii si poetii importanti, trebuie sa constat, au debutat in prima jumatate a decadei. Ma opresc, asadar, la numele pe care le-am mentionat in listele generale: Paul Cernat, Vasile Ernu sau Oana Pughineanu. Se anunta, insa, o toamna fierbinte pentru eseistica, intrucat "gurile rele" vorbesc despre aparitia unor volume semnate de Alex. Cistelecan sau Alexandru Matei. Ramane de vazut.

 7. Pe termen lung, pariez pe prozatori. Cruciada copiilor, Degete mici sau Cine adoarme ultimul sunt carti pe care le vom putea citi, cu siguranta, si peste 20 de ani.

 

Ancheta realizata de Bianca Burta-Cernat si Cristina Spatarelu

 

 

LUCIAN DAN TEODOROVICI

O intalnire

 

Se asigura ca la usa nu se afla nimeni, apoi reveni, cu pasi inceti, la telefon. Se speriase pentru un moment, i se paruse ca usa de la intrare se deschisese, avusese impresia unui scartait scurt, hotarat, nervos, atat de cunoscut. Dar nu, usa era la fel de incremenita ca in urma cu cinci minute, cu zece, cu douazeci. Ca de fiecare data cand o verificase. Ca de fiecare data cand avusese impresia ca sotia lui s-a intors din oras si se intrerupsese din vreo activitate de-a sa, vreo activitate care n-ar fi fost nicidecum pe placul consoartei.

- A fost o simpla impresie, spuse, dupa ce ridica receptorul de pe pat si-l duse din nou la ureche.

- Eu deja ma pregateam sa inchid, auzi vocea celuilalt.

- M-as fi suparat... In fond, de ce sa inchizi? Ce, n-am voie sa vorbesc cu un bun prieten?! I-auzi, mormai el, indignat, n-am voie... Ce sa zic!

Urmara cateva momente de tacere. Nici unul dintre ei nu gasea cuvinte pentru a continua pe aceeasi idee.

- In fine, se auzi intr-un sfarsit, de la capatul celalalt al firului. In fine, sa nu mai consumam impulsuri degeaba. La ce ora ne intalnim?

- Nu stiu... Pe la zece?

 - Ar putea sa para suspect, nu crezi? Stii cum e a mea, daca ies la ora fixa incepe sa aiba banuieli. N-am putea sa ne intalnim la... Eu stiu? Sa zicem... zece si douazeci? Asa, nu va banui nimic. Cine-si da intalnire la o asemenea ora?

Batranul incepu sa hohoteasca in receptor.

- Ca bine zici, cine? Chiar, ha, ha, chiar ca e o idee buna. In ultima vreme, prea ne-am intilnit la ore fixe... Acum, redeveni el serios, ar fi bine sa inchid. A mea, ti-am spus, trebuie sa se intoarca. Pe maine deci.

- La zece douazeci, nu uiti!

- Doar nu-s senil, multumesc lui Dumnezeu. Nu uit, la zece douazeci!

Inchise telefonul si surase multumit. Trecusera deja doua zile de cand nu-si mai intalnise prietenul. Isi sprijini barbia in palma si ramase asa, privind pe fereastra, cu zambetul acela reflexiv intiparit pe figura. "La zece douazeci, buna idee", gandi, chiar inainte de a auzi zgomotul cheilor varate in usa. Apoi isi intampina sotia.

- Cum a fost in oras? se interesa.

- Cum sa fie? In oras, ca in oras. Bine, poftim!

- Bine?

- Bine!

Dupa aceste cuvinte schimbate doar de dragul conversatiei, barbatul goli pe indelete plasele pe care le adusese nevasta-sa, pastrand, fara sa-si dea seama, un zambet pe chip. Se gandea la pacaleala a carei victima va fi ea, iar asta n-avea cum sa nu-i provoace o reala placere.

- Vesel nevoie-mare, nu-i asa? auzi deodata vocea femeii.

- Vesel? nu intelese el.

- Vesel, da.

 - Ba deloc, spuse in momentul in care se dumiri. Deloc - si zambetul ii pieri.

Imediat dupa aceea gasi un motiv pentru a iesi din bucatarie.

- Vreau sa merg la toaleta, ii spuse, ma doare stomacul.

Intra in W.C.-ul de serviciu si abia aici isi permise sa rasufle usurat. Fusese cat pe ce sa se dea de gol. Zambetul ala... De cand iesise la pensie - numai trei luni se scursesera de-atunci? - petrecea prea mult timp alaturi de nevasta-sa. Zi de zi, ora de ora... Prea mult! Indeajuns ca ea sa-i poata citi orice gest, sa-i poata descoperi orice minciuna.

Ramase acolo, in toaleta, zece, poate cinsprezece minute, ganditor, pana cand auzi vocea femeii:

- Cat timp te mai doare stomacul?!

Parea enervata, asa ca batranul iesi, nu inainte de a trage apa, desi nu avea nici un motiv s-o faca. Sau, oricum, motivul nu era cel obisnuit. Intra apoi din nou in bucatarie, straduindu-se sa-si afiseze pe chip expresia lui de zi cu zi, expresia lui inexpresiva.

- Ai stat prea mult in W.C., spuse ea. Ce-ai facut acolo?

- Nimic.

- Nimic?

- Nimic. Adica... iti imaginezi.

Incepu sa curete niste cartofi, pentru ca in felul asta isi putea tine capul plecat fara a da de banuit. Si pentru ca, oricum, era cazul sa pregateasca masa de seara. Ea se apuca sa spele vasele, mormaind cateva cuvinte de repros, la persoana a treia, de parca el nu s-ar fi aflat de fata: "Sta toata ziua in casa, nu face nimic, boiereste, domnul, boiereste, nici macar vasele nu le spala! Eu alerg prin oras, fac piata, fac toata treaba. Iar el nu stie decat sa se planga de artrita, auzi, artrita, de parca eu n-as putea sa am artrita!".

In tot acest timp, batranul isi vazu de treaba, terminand de curatat cartofii. Dupa care, ridicandu-se greoi de pe scaun, deschise usita de la masca de sub chiuveta, pentru a arunca resturile in galeata de gunoi. In acel moment, aproape ca simti goana sangelui spre creier, iar senzatiile i se ghemuira intr-una singura, spaima-uluire-dezamagire la un loc. Se prabusi la loc pe scaun, uitand sa arunce cojile in galeata goala. Dupa un minut, poate doua, timp in care se stradui din rasputeri sa-si revina, se adresa neveste-sii, cu voce tremurata:

- Ai dus tu gunoiul?

- Nimic nu faci, spuse ea, de parca nu i-a fi auzit intrebarea. Ma plang vecinei de alaturi ca nimic nu faci, stii ce-mi zice? Lasa, femeie, ca-i batran, asta-mi zice. Da’ stie ea ca toata viata ai fost la fel?

Barbatul nu mai simti impulsul de a o contra, fie si domol, asa cum o facea de obicei. Ar fi trebuit sa inceapa iarasi sa-i spuna ca serviciul lui nu fusese unul ca alte slujbe obisnuite, ca el toata viata facuse ore suplimentare intrucat asa ii cereau sefii, nu pentru ca ar fi vrut el. Iar de-aici discutia ar fi cotit-o spre cearta, ca de obicei. "Ore suplimentare, da? Lasa ca stiu eu cum e cu orele astea suplimentare. Citesc reviste, sa stii! Daca pe vremea comunismului nu gaseam in reviste sfaturi bune despre casnicie, acum gasesc. Acum am aflat eu ce au inseamnat cu adevarat orele alea suplimentare. Veneai obosit, nu lucrai nimic, te tolaneai in pat ca belferu’. Ha, ha! ore suplimentare? De ce erai asa «obosit»? Las’ ca stiu eu. Stii si tu! Si am suportat o viata intreaga asta! O viata intreaga!" Da, cam asa se intampla de obicei, ramanea in cele din urma fara replica si o asculta, resemnat, vorbindu-i despre amante imaginare si betii colective la care nu participase. Si totusi, intra in capcana asta, simtea nevoia s-o contreze, fie si bland. Nu insa si acum. Acum nu-i mai pasa de invinuiri, nu mai avea chef de discutii dintr-astea.

- Ai dus tu gunoiul? repeta el.

- Azi dimineata, cand inca dormeai, il lamuri. Nu te mai saturi de somn...

Batranul nu-i lua in seama comentariul.

- Azi dimineata?! aproape ca tipa. De ce? Galeata nu era plina!

- Nu era. Dar omul harnic nu asteapta sa se umple galeata ca sa duca gunoiul.

Barbatul isi puse mainile in cap, bolborosind ceva pentru sine. Apoi se ridica.

- Vreau sa merg la toaleta, ii spuse, ma doare stomacul.

- Tocmai ai fost!

- Si ce sa fac? Ma doare...

Iesi din bucatarie, aproape fugind. Se simtea ametit, trupul ii tremura, totul se intamplase pe neasteptate, iar el era prea batran, al dracului de batran pentru a mai suporta asemenea emotii. Zi de zi trebuia sa-i accepte ei toanele, iar uneori, la naiba, uneori ii venea sa-i puna, asa, mainile in jurul gatului... Nu, asta nu, era o prostie. Dar, zau, uneori... Ce i-a venit, mama ma-sii, sa duca gunoiul? De ce a apucat-o tocmai azi excesul de harnicie? In felul asta isi concepuse el batranetea? Cu zile plicticoase, impietrite, cu discutii stupide, lipsite de orice sens? Tot decorul asta anost, apartamentul in care locuiau de... cine mai stie de cati ani, cine mai vrea sa stie de cati ani? Iar cand i se intampla si lui sa gaseasca portite de iesire, iata, vine ea si strica totul. Oare pentru nevasta-sa clipele de bucurie erau acelea in care ii pricinuia tot felul de necazuri? Da, probabil... De fapt, nu. Ea mai avea si alte clipe de bucurie. Alea in care primea vizita fiicei lor. Ar fi fost si pentru el momente fericite, sigur ar fi fost. Daca n-ar fi existat copiii aia prost crescuti de fiica-sa, de sotul fiicei sale, mai bine spus. Il speriau, urlau pe neasteptate, se distrau tipandu-i in ureche, alte emotii, alt calvar, ce tampiti!

Isi dorea atat, nu mult, atat: sa mai stea din cand in cand de vorba cu prietenul sau, vechiul, dragul lui prieten, fost coleg de serviciu, iesit si el la pensie in urma cu doua luni, pazit si el de o nevasta artagoasa. Si nici asta nu i se permitea. Nu, asa nu se mai putea. Era momentul unei revolte, era momentul sa-si dovedeasca autoritatea de barbat, pentru ca, in asemenea conditii, era imposibil de trait. Mama ma-sii, i-a venit ei sa duca gunoiul!

- Nu cred ca te doare burta, ii intrerupse nevasta-sa cugetarile de dincolo de usa. Iesi odata de-acolo!

- Imediat!

Si iesi, uitand sa mai traga apa.

Femeia il privi incruntata, apoi il dadu deoparte cu mana si intra in toaleta.

- N-ai facut nimic! urla.

- N-am putut! tipa si el.

- N-ai putut?

- N-am putut!

 Se priveau unul pe celalalt ca doi adversari. Femeia, in usa W.C.-ului de serviciu, barbatul, pe hol. Amandoi isi pastrara pozitiile cateva secunde, asteptand fiecare miscarea celuilalt. Dar nu se intampla nimic, asa ca, in cele din urma, ea spuse, cumva amenintator:

- Bine...

Tranti usa toaletei, trecu pe langa batran impingandu-l cu umarul si intra iritata in bucatarie. "Mojicul!", se auzi de-acolo. "Ma trateaza ca si cum n-as fi sotia lui, ca si cum n-ar trebui sa stiu ce ganduri are". Insa el n-o lua in seama. Intra in sufragerie si se aseza, cu o stranie senzatie de multumire, intr-un fotoliu. In sfarsit, o infruntase! Dupa trei luni, ce trei luni, dupa o viata intreaga, o infruntase! Fara doar si poate, sotia lui simtise revolta din vocea sa. Acel "N-am putut!", rostit pe un ton aspru, hotarat, demonstra un punct de vedere bine sustinut, bataios, ferm.

Satisfactia ii invada incet corpul. De-acum stia ce-avea sa faca: se va revolta, in aceeasi masura, si in fata tampitilor de nepoti. Credeau ei ca aveau sa-l mai sperie? Credeau ei ca-i vor mai urla multa vreme in urechi cand el va motai intr-un fotoliu? Ha! Sa mai incerce! Se va preface doar ca doarme si, cand ei se vor apropia, se va ridica brusc si va urla el primul. Va urla asa: "Huuuuuu!". Sa vedem atunci, sa vedem...

Multa vreme, acolo, in fotoliu, batranul concepu diverse planuri, starnit de acel "N-am putut!" adresat sotiei. "Sa vezi cand o sa-i povestesc maine prietenului meu", gandi el, la un moment dat, fericit. "Prietenului meu? Maine?", isi domoli apoi, brusc, entuziasmul.

Se ridica din fotoliu, cu toate nelinistile renascute, si se indrepta spre bucatarie. Nevasta-sa, incruntata, se apucase sa stearga mobila de praf.

- Uite ce e, spuse barbatul, am de gand sa fac curat in biroul meu. Am multe lucruri acolo, lucruri de care nu mai am nevoie.

 Si, fara sa mai astepte parerea ei, pleca spre camera in care se afla biroul. Din pacate, intreaga viata fusese un om ordonat. Aruncase de mult toate lucrurile care-i erau nefolositoare, le aruncase imediat dupa iesirea la pensie. Iar altele, care puteau sa para lipsite de interes, reprezentau amintiri. De amintiri nu putea sa se debaraseze asa, cu una cu doua. Si totusi, ceva trebuia aruncat.

Mai intai, rupse cateva foi goale din caiete vechi, le facu ghem si le puse deoparte. Dar, in scurt timp, termina de rupt toate foile nescrise din caietele pe care le avea, si tot nu reusi s-adune macar un ghem cat o minge de fotbal. Ceea ce, fireste, nu era suficient. Nicidecum. Asa ca, oftand, distruse unul dintre caiete in intregime. Mai gasi apoi un pix rupt, iar intr-o cutie, descoperi un tub aproape gol de spray barbatesc, o crema de ghete despre care nu stia ce mai reprezenta pe scara amintirilor, o rama de fotografie care, demult, incadrase imaginea sa si a unei iubite din tinerete - nu-si mai amintea numele ei, dar, se vede treaba, fusese o iubire importanta, din moment ce mai avea rama - si cateva plicuri invechite, din care avu grija sa scoata scrisorile. In fine, multumit, vari intr-o punga toate aceste lucruri si, revenind in bucataria in care nevasta-sa deja aranjase masa, arunca totul in galeata de gunoi.

- Iar s-a umplut, isi atentiona el sotia, aratand cu degetul.

- Nu-i chiar plina, replica ea, intr-o doara.

- Dar nu spuneai tu ca omul harnic nu asteapta pana se umple galeata? Maine, imi pare rau, va trebui din nou sa duci tu gunoiul.

Pentru o fractiune de secunda, simti o emotie puternica. Replica asta era foarte importanta, era cheia intregului plan. Era si riscanta pana la urma, dar trebuia incercat. Daca ar fi spus: "Maine dimineata va trebui sa duc eu gunoiul", ar fi fost o problema. Ea s-ar fi putut prinde. "Ai umplut galeata de gunoi in mod special, nu? Ca sa ai ce sa duci! De ce vrei sa duci gunoiul?" - si altele de genul asta. Asa ca trebuia incercata o alta strategie. O diversiune. Una riscanta. Iar asteptarea raspunsului dura, asa i se paru lui, o vesnicie.

- Eu?! izbucni in cele din urma femeia. Nu ti-e jena? Anume ai umplut iarasi galeata, pentru a ma pune la munca! Toata viata m-ai chinuit, lenesule! Si eu am suportat ca o sfanta! Fa aia, fa ailalta, ca domnul are "ore suplimentare", vezi-Doamne! Dar gata. Gata! Maine, asculta-ma bine, maine tu o sa duci galeata de gunoi!

Emotia ii fu inlocuita de satisfactie. Asa ca se aseza, fara sa mai comenteze, la masa si incepu sa manance. "Psihologie inversa" se bucura in sinea lui. "Se vede treaba ca nu doar tu te-ai obisnuit cu mine in astea trei luni si in intreaga viata. Si eu te cunosc, nevasta, si inca bine."

Continua sa se bucure si in pat, in intuneric, inainte de a adormi.

 

***

Il vazu pe prietenul sau de la departare. Il recunoscu imediat, dupa halatul albastru in care acesta se imbraca de fiecare data cand se intalneau.

Cand fura destul de aproape unul de celalalt, se imbratisara.

- Hai, spune, se grabi sa-i vorbeasca fostului sau coleg de serviciu, ce-ai mai facut in ultimele zile?

De fapt, nu-l interesa ce facuse acesta in ultimele zile. Ardea de nerabdare sa-i povesteasca el despre cum isi infruntase sotia. Acel "N-am putut!" rostit nervos, hotarat, cu un aer decisiv, care nu mai accepta comentarii, se transformase, si cu ajutorul imaginatiei sale, intr-o revolta coplesitoare. Intr-un gest brav, care marcheaza vieti. Fie ele vieti ajunse la senectute. Ar fi vrut sa-i spuna asta cat mai repede prietenului sau. Dar se gandi sa fie politicos. Si-apoi, n-ar fi parut laudaros daca s-ar fi apucat sa-i povesteasca asa, direct, din prima clipa?

- Am dormit mare parte din timp, ce altceva sa fac? Viata de pensionar, deh! A mea a stat continuu acasa. N-am putut sa fac un pas, dom’le, un pas. Si cand te-am sunat am profitat de faptul ca facea baie, stii asta.

- Daa..., facu ganditor batranul, desi nu auzise mai nimic din ce-i spusese fostul sau coleg. Eu... Uite ce e, m-am abtinut sa incep cu asta, dar trebuie sa-ti spun: eu am avut o cearta serioasa cu a mea.

Celalalt nu paru surprins.

- Si eu am permanent certuri din astea, spuse, dar o las sa urle si gata. Dupa un timp, ii trece.

- Nu, dom’le, n-ai inteles, se simti cumva jignit batranul. Am spus ca am avut o cearta serioasa, nu ca m-a certat ea. Adica, vezi tu, de data asta am pus eu punctul pe i!

Fostul coleg il privi mai intai neincrezator, apoi spuse:

- Ei, na!

- Da, dom’le, vorbesc cat se poate de serios! Si, dupa ce i-am spus ce am simtit nevoia sa-i spun, crede-ma, a tacut.

Observa pe chipul prietenului sau o umbra de invidie, iar asta il facu sa se simta bine. Extrem de bine.

- Si tu ar trebui sa faci acelasi lucru, se simti indreptatit sa dea sfaturi. N-are rost sa le mai suportam toanele si acum, la batranete. Daca se supara, ce? Divorteaza?

Incepu sa rada in hohote si fu urmat, la scurt timp, de prietenul sau.

- Si daca divorteaza, ce? spuse si acesta, razand.

- Chiar asa, ce?

O vreme se bucurara amandoi de idee, apoi rasetele se estompara, incetul cu incetul. Dupa aceea, se asternu intre ei o tacere enervanta, nepotrivita, una care contrasta puternic cu momentele aproape eroice de mai inainte.

 - Au trecut mai bine de cinci minute de cand suntem impreuna, observa in sfarsit fostul coleg.

- Da, au trecut, ofta batranul. Sa le ia naiba de minute...

- Sa le ia naiba de minute, il ingana celalalt. A mea o sa se supere daca mai intarzii.

- Si-a mea. Dupa cearta de ieri n-ar fi bine s-o starnesc iarasi. Nu de alta, dar m-am hotarat s-o infrunt asa, o data pe saptamana, sa zicem. Altfel, ce rezolv? Omul destept, spuse si duse degetul aratator la tampla, o ia incetisor. Picatura chinezeasca. Daca ma cert iarasi, acum, se ajunge la un scandal monstru si atat. Daca o iau incetisor, o data pe saptamana, treptat o s-o schimb. Sunt sigur... Hm... Serios acum, ar trebui s-o faci si tu.

Omul in halat il privi lung, incuviintand cumva din cap. Dar se vedea ca nu era foarte convins de prietenul sau.

- Mda, spuse el, apoi isi trecu mana peste chelie. Mda... Uite, nu stiu daca-ti mai pot da telefon. Asa ca ar fi mai bine sa stabilim de-acum cand ne intalnim.

- Pai... Sa ramana pe poimaine, la ora noua?

- Ora fixa? Zambi fostul coleg. N-ar fi mai bine la... sa zicem... noua si zece?

- Ai dreptate, isi dadu cu palma peste frunte batranul. Ora fixa e riscanta. O si aud: "La noua fix? Haida-de! De ce? Nu cumva ti-ai stabilit cu prilejul asta si-o intalnire?".

- Da, vezi?... si-a mea s-ar putea prinde. Nu stiu, sunt imprevizibile. Sunt si destepte, ce sa mai...

- Aici n-am cum sa te contrazic, dadu din umeri batranul. Sunt, intr-adevar, destepte. Ofta lung. Deci ramane pe poimaine, la ora noua si zece?

Celalalt dadu din cap, incuviintand. Apoi, cei doi isi stransera mainile, cu caldura. Cu prietenie. Cu acea prietenie care ii lega inca din tinerete, acea prietenie cu care trecusera printr-o slujba deloc usoara, o slujba in care orele suplimentare fusesera cu adevarat ore suplimentare, si nu scuze fata de sotii.

Cateva clipe mai tarziu, fiecare intra pe scara blocului in care locuia, ducand in mana galeata de gunoi golita si sperand ca, peste doua zile, la ora noua si zece, galetile sa fie din nou pline, pentru a putea fi duse la lada de gunoi.

 

 

JANA THIELE

Literatura germana de la 1945 pana in zilele noastre (II)

 

Inainte de a discuta literatura vest-germana a anilor ‘70-’80, m-as opri, pentru o scurta retrospectiva, la perioada de inceput a literaturii din Est, in care s-au pus bazele culturii oficiale a RDG. In anii ocupatiei (1945-’49), s-a dus o intensa munca ideologica menita sa lege destinul national de cel al "marelui frate" de la rasarit, Uniunea Sovietica. Membrii guvernului Ulbricht fusesera scoliti la Moscova, unde primisera sarcina de a forma "Frontul National", care sa reuneasca fortele antiimperialiste si antifasciste. Materialul propagandistic era, in principal, de inspiratie sovietica, in vreme ce din mostenirea culturala autohtona doar clasicismul german putea sa revendice o oarecare recunoastere. Johannes R. Becher devenise din poet expresionist functionar comunist, avand dupa 1945 una dintre cele mai importante functii in organizarea vietii culturale. El a incercat sa atraga spre zona de ocupatie sovietica - in ceea ce avea sa devina Republica Democrata Germana - scriitori importanti din exil. Tanarul stat comunist avea nevoie de reprezentanti ilustri, prin care sa-si afirme suveranitatea culturala si sa marcheze un nou inceput in istoria culturii germane.

Bertolt Brecht - ramas pana in zilele noastre cel mai influent dramaturg german - s-a stabilit in 1948 in Berlinul de Est, unde avea sa intemeieze alaturi de Helene Weigel, un an mai tarziu, celebrul Berliner Ensemble. Din 1954, institutia condusa de Brecht primea un sediu permanent - cladirea teatrului de pe Schiffbauerdamm. In ultimii ani de viata, dedicati aproape in exclusivitate teatrului, Brecht a adunat numerosi prieteni si ucenici in jurul sau, carora le-a incredintat functii importante. N-avea sa se bucure mult timp de ctitoria sa, intrucat doi ani mai tarziu a murit din cauza unui infarct.

 Stabilirea fostilor exilati in RDG insemna cel mai adesea o pozitionare clara, ba chiar o marturisire a adeziunii la ideologia Germaniei socialiste. Anna Seghers, autoarea celebrului roman A saptea cruce, a venit in 1950, dupa un lung si aventuros exil, in RDG, unde a contribuit la fondarea Uniunii Scriitorilor, pe care a si condus-o, de altfel, pana in 1978. Stephan Hermlin, un alt scriitor revenit din exil, a trait din 1947 la Berlin, unde avea sa devina unul din cei mai influenti oameni de litere est-germani. In 1950, Heinrich Mann a fost ales presedinte al Academiei Artelor - functie de care nu avea sa se bucure mult timp, intrucat a murit in acelasi an. In 1948 se stabilise la Berlin si Arnold Zweig, socialist militant inca de dinainte de razboi. Era clar ca aici urma sa fie primit cu onoruri si sa i se acorde recunoasterea dupa care tanjea. Totusi, masura in care diversii autori, alegand "adevarata" Germanie in Est, isi urmau propria convingere e greu de stabilit. Adesea promisiunea de a primi privilegii si inlesniri de tot felul - mai ales dupa o pribegie indelungata si plina de privatiuni - juca rolul hotarator. De la caz la caz, cumpana intre posibilitatea aplicarii propriilor idei cultural-politice si mirajul avantajelor sociale trebuie sa fi stat altfel. Singura certitudine este ca, in RDG-ul acelor ani, cuvantul "reconstructie" era un slogan la moda, iar guvernul comunist a profitat de naivitatea unora sau altora, pentru a manipula ideologic energiile creatoare puse in joc. Astfel, una dintre cele mai controversate masuri luate de partid era asa-numita "Directiva Bitterfeld" (pentru ca fusese adoptata la prima conferinta a partidului de la Bitterfeld, in 1959): scriitorii erau trimisi sa li se alature oamenilor muncii, sa-i studieze in timpul procesului de productie, pentru a lua la cunostinta noile conditii de munca si a putea descrie fidel clasa muncitoare, in spiritul "realismului socialist". Ce-i drept, confruntarea cu realitatea socialista nu dadea intotdeauna rezultatul scontat. Brigitte Reimann, de exemplu, a urmat initial cu mult entuziasm drumul prescris de partid, incercand sa cunoasca indeaproape conditiile de munca din industria huilei (cf. scrierea Pompa neagra), dar avea sa se confrunte cu o viata cotidiana plina de conflicte si lipsuri, care ii creionau o societate mai curand minata de contradictii. Ultima ei carte, romanul fragmentar Franziska Linkerhand (1974), prezinta tocmai amara deziluzie - a protagonistei, o arhitecta stagiara, dar si a autoarei insesi - in fata greutatilor zilnice.

Cat despre eforturile partidului in sensul "reconstructiei", acestea au devenit vizibile cel mai tarziu pe data de 13 august 1961, cand s-a inaugurat constructia Zidului berlinez - cu efectele deja cunoscute. Legaturile de familie si de prietenie intre Est si Vest fusesera taiate brutal, astfel incat multi cetateni din RDG nu mai incercau decat un unic sentiment fata de patria lor, pe care o percepeau ca pe o imensa zona concentrationara. Nu putini au fost nevoiti sa-si puna problema emigrarii, sa caute posibilitati de evadare sau macar sa-si reconsidere pozitia. Un exemplu graitor a fost cel al lui Günter de Bruyn, care si-a repudiat romanul de debut Trecatoarea (1963), in care tematizase experienta proprie din timpul razboiului si de dupa razboi si pentru care primise Premiul (destul de substantial) "Heinrich Mann". Romanul - pe care acum il numea autoironic Fundatura - nu mai reprezenta pentru autor decat un document al adaptabilitatii scriitorului la comanda sociala. De Bruyn nu s-a sfiit sa se autoacuze de prefacatorie si de falsificarea realitatii istorice, fapt care inseamna mai mult decat o simpla lepadare de opera de tinerete.

In anii ‘60 apar numerosi autori tineri care vor construi impreuna marca made in GDR. Este cazul unor Heiner Müller si Christa Wolf, aceasta din urma inregistrand deja din 1962 un prim succes rasunator cu romanul Cerul impartit. In siajul asa-numitului "val liric" sprijinit chiar de reprezentantii culturii oficiale, ia fiinta "Scoala saxona de poezie", in randurile careia s-au numarat: Karl Mickel, Bernd Jentzsch, Volker Braun, Adolf Endler, Sarah si Rainer Kirsch, Heinz Czechowski. Poetica de grup propusa de acesti autori era una meditativ-filozofica, influentata de poetul originar din Transilvania Georg Maurer - astazi un nume aproape uitat. Cu aceasta grupare au fost asociate si numele unor Elke Erb, Wulf Kirsten sau Wolf Biermann. De mare popularitate s-a bucurat si mensualul fondat de Bernd Jentzsch Poesiealbum, avand un pret modic si un tiraj impresionant pentru o revista de cultura. Cele 275 de numere aparute in decursul anilor stau marturie pentru o adevarata moda culturala, care a facilitat tineretului accesul la poezia universala.

In 1965, a XI-a Plenara a Comitetului Central al SED avea sa zdruncine pentru totdeauna increderea artistilor in aparatul de partid si de stat. Desi debutase sub pretextul dezbaterii unor probleme economice, plenara s-a axat in principal pe tematica politicii culturale. Erich Honecker, ajuns ulterior sef de stat, s-a lansat intr-un atac global la adresa culturii est-germane, careia ii reprosa ca nu poate satisface increderea cetatenilor in "productivitate si in cresterea nivelului de trai", atat timp cat "raspandeste prin intermediul literaturii, filmului, teatrului, televiziunii si al presei culturale filozofii nihiliste, care distrug morala si speranta". Totusi, atacul sau virulent avea si cateva tinte precise: printre cei acuzati de "tendinte negative" se numara, de exemplu, Heiner Müller (mai ales in piesa de teatru Constructia), sau - un caz si mai "scandalos" - Stefan Heym, care obtinuse cetatenia americana in timpul exilului, dar parasise Statele Unite in 1952 tocmai din cauza prigonirii intelectualilor care manifestau spirit critic in "epoca McCarthy", alegand sa traiasca in RDG din 1953. Desi, intr-o prima faza, fusese primit cu onorurile obisnuite pentru un luptator antifascist, cartea sa Ziua X - in care tematiza miscarea muncitorilor din 17 iunie 1953 - a fost interzisa, in ciuda eforturilor vizibile de destalinizare pe care le mima statul est-german. Pentru a doua oara in istoria literaturii germane, conceptul de Kahlschlag ("defrisare" - n. trad.) avea sa-si demonstreze valabilitatea, dar de aceasta data nu ca descriere a unei stari de fapt (cf. situatia din 1945), ci ca o campanie agresiva de interdictii. Chiar si asa, tensiunile sociale acumulate si represiunile de orice fel nu i-au determinat pe majoritatea autorilor est-germani sa-si paraseasca patria, iar cine ramanea se "aranja" de bine, de rau cu sistemul, facand compromisuri mai mari sau mai mici.

Christa Wolf a devenit din 1968 - anul publicarii romanului Meditatii despre Christa T. - unul dintre scriitorii germani de prima marime, opera ei fiind receptata si in strainatate. Trairile personale si analiza memoriei si a trecutului au continuat sa fie fundamentul artei sale narative si in romanul Model de copilarie (1976), iar introspectia si naratiunea din perspectiva unui "eu" autobiografic au ramas, pana in ziua de azi, caracteristica principala a operei sale.

In 1976 a avut loc asa-numitul "scandal Biermann", a carui consecinta a fost un adevarat exod al artistilor est-germani spre Republica Federala. Cantautorului Wolf Biermann, care se revendica din traditia unui Heinrich Heine si ale carui cantece erau o satira neiertatoare la adresa sistemului, i-a fost retrasa cetatenia RDG in timp ce se afla in turneu in RFG. Scriitori vest-germani de mare notorietate s-au solidarizat cu Biermann, semnand o petitie. Rezultatul a contrariat asteptarile: represiunile statului comunist au crescut in intensitate, ceea ce - in opinia unor istorici - ar fi pecetluit soarta RDG. A urmat emigrarea unor poeti de prima marime: Sarah Kirsch, Günter Kunert, Reiner Kunze s.a. Sarah Kirsch se impusese prin volumul Incantatii (1973), care trece pana in ziua de azi drept "cel mai liber volum de poezie din toata lirica feminina germana, in ce priveste atitudinea sexual-erotica". In 1977 Sarah Kirsch avea sa se stabileasca intai in Berlinul de Vest, apoi sa prefere recluziunea la tara. Günter Kunert fusese remarcat deja din anii ‘50 de Johannes R. Becher si Brecht. Dar zece ani mai tarziu, conflictul deschis cu oficialitatile vietii culturale, generat de versurile sale sceptic-pesimiste, avea sa se acutizeze. Repertoriul sau tematic era inepuizabil si, desi se exersase in toate genurile si speciile literare, Kunert a ramas in constiinta publica in primul rand ca poet. Textele sale lirice, de un laconism dezarmant, i-au adus faima internationala, ceea ce i-a inlesnit iesirile repetate din RDG. In 1979 a obtinut o viza de rezident si s-a stabilit permanent in Vest. Reiner Kunze a fost inca din tinerete victima denunturilor si a campaniilor calomniatoare, fapt care l-a determinat sa traiasca, pentru cativa ani, in Cehia, unde a tradus din autori cehi (printre altii: Jan Skacel, Milan Kundera). Dar cariera sa era deja amenintata acasa, unde avea interdictie de semnatura, astfel incat unele volume nu au putut aparea decat in Vest (cf. Drumuri sensibile, 1969). "Reabilitarea" sa avea sa vina abia in 1973, cand i s-a publicat o antologie de autor. Avea sa fie un armistitiu de scurta durata, intrucat cartea de proza Minunatii ani (1976), despre viata de zi cu zi a tineretului est-german, si solidarizarea cu Biermann au consfintit ruptura cu reprezentantii puterii. Cererea de emigrare avea sa-i fie aprobata in trei zile.

Ulrich Plenzdorf a ramas, asumandu-si faptul ca trebuia sa se autocenzureze adesea. Piesa de teatru Noile suferinte ale tanarului W. (1971) - gandita initial ca scenariu de film - a fost jucata in premiera la Halle in 1972, unde a fost avut un succes rasunator, dat fiind faptul ca prezenta fara menajamente si fara precautii sentimentul dominant al tineretului est-german fata de situatia social-politica. Un an mai tarziu a fost lansat filmul Legenda lui Paul si a Paulei - probabil una dintre cele mai cunoscute productii est-germane -, bazat tot pe un scenariu de Plenzdorf, la fel de "sortit" succesului la public, pentru ca imbina descrierile sociale realiste cu observatiile incisiv-ironice si cu atmosfera romantica. In 1979 a aparut versiunea in proza sub titlul Legenda fericirii fara sfarsit.

Spre sfarsitul anilor ‘70 si in anii ‘80 au existat doua tendinte dominante: pe de o parte, autorii se concentrau asupra universului privat, intim; pe de alta parte, a devenit manifesta distantarea fata de prezent, retragerea in paseism, cultivarea formelor antice. Heiner Müller, dupa Brecht probabil cel mai mare dramaturg german al secolului XX, a contribuit in mod hotarator, prin piesele Filoctet si Adeptul lui Horatiu, la receptarea moderna a antichitatii. Cariera sa incepuse cu volumul Povestiri din sectorul productiv, in care se ocupa de problemele productiei socialiste. Abia mai tarziu si-a facut un nume prin adaptarile din Shakespeare, dintre care Masina Hamlet (1977) este cea mai cunoscuta, o drama condensata, in maniera personala, cu dialoguri ritmice, intesate de expresii poetice. Scrierea autobiografica Razboi fara lupta (1992) - care a fost atat de bine primita de public, incat a fost an de an reeditata - avea sa prezinte, in premiera, o addenda cu documente in facsimil din dosarul care i se intocmise de catre Stasi. In ultimii ani de viata, Heiner Müller s-a remarcat mai ales ca director al Berliner Ensemble si in emisiuni televizate, unde lansa comentarii extrem de critice pe marginea evenimentelor din actualitate.

Romanul Casandra al Christei Wolf (1983) reprezinta un alt reper important in revigorarea temelor si formelor literare ale antichitatii. Atat in naratiunea insasi, cat si in asa-numitele Prelegeri de la Frankfurt, in care lamurea geneza romanului, Christa Wolf explica noua - si tipic feminina - perspectiva asupra razboiului troian, vazut prin ochii Casandrei. De altfel, critica civilizatiei umane este un leitmotiv in opera autoarei. Astfel, volumul Defectiunea (1987) a fost o reactie la catastrofa de la Cernobil (1986). Anvergura apocaliptica a catastrofei si, mai ales, doza de eroare umana care a inlesnit-o sunt motive intemeiate pentru pierderea definitiva a increderii in viata, iar Christa Wolf reuseste sa prezinte foarte emotionant sentimentul de nesiguranta al supravietuitorului. Si Monika Maron a descris in romanul Cenusa in zbor (1981) iminenta catastrofei. Protagonista romanului este Josefa Nadler, o jurnalista din Berlinul de Est, care investigheaza rolul colosilor industriali socialisti in poluarea orasului. Multe alte teme tabu sunt atinse aici: cenzura ca institutie, dar si autocenzura in care se complac intelectualii, care sunt nevoiti sa dezvolte strategii schizofrene pentru a putea supravietui sistemului. Romanul n-a putut fi publicat decat in Vest.

In 1982, Christoph Hein inregistra un succes rasunator in ambele state germane cu nuvela Prietenul strain (aparuta in Vest sub titlul Sange de balaur). Era vorba de o confesiune mimata, scrisa din perspectiva unui medic din Berlinul de Est, care surprinde cu mult cinism, dar nu lipsit de expresivitate, degradarea relatiilor interumane si instrainarea indivizilor in societatea socialista. In 1986, Hein scria piesa Cavalerii mesei rotunde - o parabola a decaderii lente a RDG. Piesa a primit acceptul de fi jucata in 1989, la Dresda, iar revista Sinn und Form a celebrat in paginile ei acest triumf rasunator impotriva cenzurii.

Trecand la anii ‘70-’80 in literatura din RFG, trebuie sa discutam de la bun inceput opera unui autor care a incercat, din rasputeri, sa ignore realitatea istorica a divizarii Germaniei si care s-a considerat intotdeauna un autor "pangerman" - Uwe Johnson. Familia lui Johnson s-a refugiat imediat dupa razboi in landul Mecklenburg, iar scriitorul va ramane, peste decenii, fidel acestei patrii adoptive, desi s-a mutat in 1959 in Berlinul de Vest, ocolind astfel cenzura din Est. In anii 1966/’67 a trait la New York, unde a inceput sa lucreze la monumentalul roman - totodata capodora sa - Zilele anului. Intre 1970 si 1973 au aparut primele trei volume din tetralogie, in care naratiunea era centrata in jurul personajului Gesine Cresspahl, figura romanesca pe care o mai portretizase, sumar, in romanul Presupuneri despre Jakob (1959). Gesine este cea care reuseste sa emigreze la New York, desi avea de infruntat o viata plina de greutati, trebuind sa-si creasca singura copiii si sa-si limpezeasca dilemele identitare. Lui Johnson i-a reusit astfel o minutioasa fresca sociala, bazata pe fapte reale, bine documentate. In 1983, a aparut, in fine, si ultimul volum din tetralogie, dupa o chinuitoare criza de creativitate, intinsa pe aproape zece ani.

Rolf Dieter Brinkmann a murit la doar 35 de ani, fiind victima unui accident rutier la Londra, dar a ramas in istoria literaturii ca promotorul literaturii pop, fiind cel care a inlesnit - prin traduceri sau articole - receptarea Generatiei Beat in Germania. Brinkmann trece si astazi drept un "angry young man" tipic pentru literatura germana. A publicat in inovativa antologie Acid autori precum William S. Burroughs sau Charles Bukowski. Volumul autobiografic Roma. Privelisti, scris in perioada in care a fost bursier in Villa Massimo in capitala Italiei, se constituie, prin ritmul trunchiat al relatarii, in ceea ce s-ar putea numi anatomia timpului trait. Perceptia realitatii imediate atesta foamea de prezent, care sfarseste invariabil in dezamagire. Textul - alcatuit in majoritate din scrisori trimise sotiei sale, Maleen - se combina cu fotografii si vederi, intr-o tehnica a reportajului si a montajului bazata pe o estetica "saraca". Desi a aparut postum, in 1979, volumul a nascut multe controverse.

Doar Hubert Fichte ar mai fi putut sa-si dispute, alaturi de Brinkmann, renumele de vedeta a literaturii pop, de vreme ce opera sa este redescoperita postum si cunoaste un nou succes editorial. Fichte a cutreierat lumea inca de tanar, ca autostopist, urmandu-si vocatia de etnolog autodidact si de pasionat cercetator al mentalitatilor. Modelele sale din tinerete erau Proust, Genet si, din literatura germana, Hans Henny Jahnn - cel a carui opera l-a inspirat sa-si asume public homosexualitatea. In 1968, aparea al doilea roman al lui Fichte, Paleta, in care descria mediul artistic din Hamburg - un local frecventat de artisti, in care se lansau si concertau trupe rock. Scriitura lui Fichte are puternice accente jurnalistice si documentariste. Ritmul calatoriilor si al notatiilor sale a atins apogeul prin incercarea de a crea asa-numita "etnopoezie". Investigarea culturilor si religiilor straine i-a dat, totodata, si posibilitatea unei etnografii contrastive a lumii occidentale. Spre sfarsitul anilor ‘70, Fichte a inceput lucrul la monumentalul proiect Istoria sensibilitatii, cuprinzand 19 volume. Ultimul volum, A doua vina (2006), regrupeaza interviuri cu scriitori gazduiti de Literarisches Colloquium Berlin in perioada cat Fichte insusi era bursier acolo (1963/’64).

Peter Weiss a trait in Suedia pana la sfarsitul vietii, dupa ce fusese obligat de ascensiunea nazismului sa aleaga calea exilului, alaturi de familia sa. In 1975 i-a aparut primul volum din capodopera Estetica rezistentei. Au urmat apoi celelalte volume, in 1978 si 1981. Insumand 1.000 de pagini de dezbateri si puncte de vedere culese din interiorul rezistentei antifasciste, cartea a devenit o "biblie" a stangii din Est si din Vest, fiind larg receptata, in ciuda scriiturii pe alocuri ermetice. Inainte de aceasta carte, Weiss devenise deja celebru in lumea intreaga, in anii ‘60, prin piesele sale de teatru, dintre care cele mai cunoscute sunt: Persecutarea si asasinarea lui Jean Paul Marat, pusa in scena de trupa de teatru a azilului din Charenton, sub directiunea domnului de Sade si Ancheta - aceasta din urma fiind un document cutremurator al Holocaustului, bazat pe arhiva de la Frankfurt a proceselor din Auschwitz (premiera in 1965).

Una dintre cele mai devastatoare crize politice interne a izbucnit in RFG in anii ‘70, cand organizatia extremista de stanga RAF (Fractiunea Armata Rosie) a inceput sa puna in practica metodele teroriste. Fondata in 1970, RAF s-a desfiintat oficial abia in 1998, profitand de o motivatie sociala profund inradacinata in mentalul colectiv, revendicandu-se de la miscarea studenteasca din 1968 si de la conflictul acesteia cu generatia parintilor, considerata vinovata in bloc de crimele nazismului. Nu putini tineri si - mai ales - studenti imbratisasera radicalismul politic de stanga, insa doar cateva sute dintre ei au acceptat sa participe activ la infiintarea si functionarea retelei teroriste a RAF. Un document exemplar despre atmosfera si evenimentele acelui timp este Calatoria lui Bernward Vesper, fiul poetului national-socialist Will Vesper. Parti importante din aceasta opera redau anii copilariei si ai tineretii in provincia germana Saxonia de Jos a anilor ‘50, precum si suferintele provocate de autoritarismul parintilor. In anii ‘60, Vesper traise alaturi de terorista de mai tarziu Gudrun Ensslin, cu care a avut un copil. Aceasta perioada de viata face obiectul celorlalte relatari autobiografice, extrem de subiective, care au ramas fragmentare, Vesper luandu-si viata in 1971. Romanul-eseu Calatoria avea sa apara postum, in 1977, socand publicul prin prezentarea fidela a experientelor legate de droguri, dar si prin radicalismul cu care respingea autoritatea paterna. Nu a fost singura "calatorie" care avea sa dea o carte de referinta in literatura germana postbelica. In povestirea Lenz (1973) - care trece si azi drept unul dintre cele mai izbutite texte literare din istoria literaturii germane, fiind ancorat, intertextual, in nuvela omonima a lui Georg Büchner -, Peter Schneider prezenta un erou animat de cautari obsesive (sinele, fericirea, sensul vietii), specifice generatiei sale, adica celor care au trait momentele revoltei studentesti din 1968. Cartea se constituie astfel intr-o fisa de observatie foarte fidela a starii de spirit a intelectualilor de stanga. Devenit peste noapte celebru, Peter Schneider avea sa-si continue cariera de autor de succes prin numeroase povestiri si eseuri. Critica a numit estetica operei lui Schneider "Noua interioritate", desemnand astfel stilul autobiografic subiectiv, cu un ton confesiv dominant, care avea sa cucereasca multi adepti spre sfarsitul anilor ‘70 si inceputul anilor ‘80. La fel de bine a surprins specificul vremii sale Maxie Wander in Buna-dimineata, frumoaso! (1977), volum in care naratorul se repliaza in spatele proceselor-verbale care documenteaza viata personajelor sale feminine. Cartea a avut succes mai ales datorita interesului tot mai crescut al publicului pentru autenticitate, cotidian si pentru miscarea feminista care milita pentru o constiinta de sine crescuta a femeilor. Astfel, Wander avea sa raspunda gustului public prin asa-numita literatura documentaristica, desi nu era o noutate absoluta, formula narativa fiind deja testata prin contributiile remarcabile ale unei Sarah Kirch, in romane gen Femeia pantera.

Romanul lui Elfriede Jelinek Amantele (1975) contine in nuce arta poetica prin care autoarea avea sa-si asigure succesul in lumea literara, succes care a culminat in 2004 prin castigarea Premiului Nobel pentru literatura. Materia prima stilistica a lui Jelinek sunt romanele triviale, pe care le prelucreaza suveran, caricaturizandu-le de pe pozitii marxist-feministe, prin care denunta realitatile sociale. Temele favorite sunt adevarul istoric, rolul social al individului si cliseele mediatice. Lasand limba "sa vorbeasca singura", Jelinek deconstruieste cu mult sarcasm falsitatea limbajului contemporanilor ei. La inceputul anilor ‘80, ii aparea romanul Exclusii, in care prezenta soarta unor tineri care se hotarasera sa formeze o banda criminala. Dar cel mai cunoscut roman al ei, Pianista (1983), avea sa fie ecranizat, beneficiind de o distributie fericita, avand-o pe Isabelle Huppert in rolul principal. Tema romanului este relatia dintre fiica si mama, denaturata de spatiile mici cu inevitabile efecte claustrofobe si de lupta pentru putere cu excese de sadism. Portretul fiicei este cel al unei persoane complexate sexual si social. De la sfarsitul anilor ‘70 incoace, Jelinek s-a axat mai mult pe piesele de teatru, avand si in acest domeniu un succes remarcabil.

La inceputul anilor ‘80, Europa era inca divizata in "blocuri" ostile. Abia reformele demarate de Gorbaciov incepand cu 1985 aveau sa dezamorseze, treptat, situatia conflictuala. Acesti ani sunt asociati, in RFG, cu ceea ce s-a numit "era Helmut Kohl", dar si de influenta politica tot mai mare a miscarii ecologiste, care avea sa intre in parlament prin partidul Verzilor. In 1981, lui Botho Strauss ii apareau cartea de proza Perechi, trecatori si piesa de teatru Kalldewey. O farsa, prin care autorul se dovedea a fi un fin analist al societatii germane, in ciuda - sau poate tocmai din cauza - fragmentarismului asumat: naratorul sau pune cap la cap franturi de trairi disparate, specifice societatii hedoniste in care traieste. In piesele sale de teatru, ca si in proza sa, Strauss a descris mai ales relatiile interumane si situatiile sociale carora indivizii le cad victima, in vreme ce, in eseuri, s-a ocupat mai ales de probleme filosofice si stiintifice.

Termenul folosit de critica cel mai des pentru a caracteriza persoana si opera lui Einar Schleef a fost acela de "monoman". Schleef a parasit RDG in 1976, dat fiind ca activitatea sa in domeniul teatral era din ce in ce mai ingradita de cenzura. In 1980 si 1984 a aparut romanul Gertrud, o opera impozanta prin volum, cuprinzand peste 1.200 de pagini, in care autobiografia fictiva a mamei autorului este narata ca monolog interior. Opera lui Schleef - care a fost si pictor, fotograf, om de teatru - a fost intregita de munca de regizor, certificand astfel inepuizabila forta creatoare de care daduse deja dovada. Tema centrala a demersului sau a fost mereu memoria, care a insemnat pentru el munca acribioasa, fara pauza, incercarea de a reconstrui patria - acea provincie din Nord-estul Germaniei pe care o parasise - mai ales pe baza documentului autentic. Primul volum din jurnalele sale - incepute inca din tinerete, apoi revizuite si adaugate intr-o permanenta acumulare de perspective - avea sa apara in 2004, la trei ani dupa moartea sa.

In anii ‘80, literatura vest-germana avea sa dea doua mari romane care au starnit interesul publicului international. Primul este Descoperirea lentorii (1983) al lui Sten Nadolny, care relateaza esecul unei expeditii pe mare, sub conducerea ofiterului britanic John Franklin. Acesta opune trairii accelerate si superficiale, specifice lumii de la inceputul revolutiei industriale, tocmai rezistenta unei lumi a lentorii. Al doilea este Parfumul lui Patrick Süskind (1985) - povestea lui Jean-Baptiste Grenouille, cel care face cariera pe baza simtului sau olfactiv, extrem de dezvoltat, dar care cade victima tocmai perfectionismului sau si dorintei de a fi iubit: pentru a sintetiza parfumul femeilor tinere, asadar pentru a obtine exact acel miros uman care te face irezistibil, Grenouille incepe sa-si ucida, pe rand, "materia prima".

In 1983, Rainald Goetz avea sa-si impresioneze, la Klagenfurt, publicul si colegii literati care participau la renumitul concurs "Ingeborg Bachmann", printr-o lectura cu totul neobisnuita - in timpul transmisiunii televizate in direct, Goetz si-a taiat fruntea cu o lama de barbierit, citindu-si textele cu fruntea insangerata si proclamandu-si in termeni radicali programul poetic patetic-ironic: implicarea nemijlocita in mersul lumii prin notatia trairii imediate... In acelasi an, apare romanul Nebunie, avandu-l ca protagonist pe absolventul medicinist Raspe. Acesta face secundariatul intr-un spital de psihiatrie, se "familiarizeaza" cu lumea psihotica din jur, fiind nevoit pana la urma sa renunte la cariera profesionala. Totusi, exista ceva care da sens nonsensului - este notatia zilnica, incapatanata, care da consistenta eului: "Singurul care poate asigura coeziunea acestui proiect nebun este, in mod logic, un Eu cu adevarat nebun si, totodata, nebunesc de adevarat". In anul tulburatoarelor schimbari, acest eu cu adevarat nebun pune la cale o "revista a marilor cuvantari publice" care urma sa cuprinda 1.500 de pagini. Astfel, volumul 1989 este un colaj intreprins de un martor al timpului sau, care isi ia in serios rolul de arhivar modern, ipostaziind turbionul lingvistic fragmentar al clipei. Contemporanii sai au preferat descrierea prezentului prin cuvinte univoce - simptom al "nebuniei", in viziunea lui Goetz -, pe cand el insusi a vizat alcatuirea unui dictionar al tranzitiei, sarac din punct de vedere sintactic, dar de o bogatie lexicala fara precedent.

 

Traducere de Horatiu Decuble