Pe aceeași temă
Evreii și germanii, rromii și maghiarii sunt „ai noștri“. Ei sunt parte din istoria României și acel noi, în loc să-i excludă, îi include. Nu specific sau diversitate, fiindcă relația nu este disjunctivă. Specific și diversitate.
Generația mea, care s-a „bucurat“ de binefacerile Epocii de Aur mai cu seamă în anii ’80, a fost educată până la intoxicare cu teoria specificului național, aceasta fiind predată după noua direcție a politicii oficiale, de cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu. Specificul național era croit după naționalismul tot mai apăsat al „celui mai iubit fiu al poporului“ și reprezenta o sinteză de mândrie daco-romană și vrăjmășie amestecată, dar constantă, de-a lungul mileniilor.
Agresiunea la adresa „noastră“ ne definea, formând un „noi“ de o puritate incontestabilă și invidiabilă. „Ei“ (vrăjmașii) erau impuri etnic și alterați moral; în schimb, curăția românească se vădea la tot pasul, prin rezistența eroică în fața unui adversar mult mai puternic, prin etosul pe timp de război, ca și pe timp de pace, prin dezgustul colectiv în fața trădătorilor de neam și țară, care de obicei nu erau români curați. În imaginarul public modelat, educațional, după noua politică, efect al Tezelor din iulie 1971, lupta de clasă era tot mai frecvent substituită prin ruptura de rasă. „El“, vrăjmașul impur, alterat, stricat moralmente și tarat fizic, nu mai era, ca în anii ’50, moșierul, patronul, bancherul, politicianul cu avere, ci străinul.
Specificul național era deci amenințat și totodată epurat de el. Printr-un fel de experiment (nu fără efecte), din specificul nostru a fost ștearsă tocmai diversitatea, aceasta fiind proiectată în afara românescului, ca o amenințare continuă. Din specificul național a fost scoasă figura maghiarului și cea a evreului, făcute în tușe tot mai negre și, uneori, chiar demonizate. Ceaușescu și cei care i-au aplicat politicile au reușit o veritabilă performanță. Dintr-un spațiu socio-cultural al diferențelor și toleranței, al diversității și conviețuirii în bună pace, s-a reușit reconstrucția identitară a unui spațiu al excluderii și al exclusivismului, cu anatema pusă pe cel de alt sânge, deși parte a unei seculare istorii comune. De aceea se și vorbește despre fascismul comunistului Ceaușescu: nu numai pentru că extremele, în genere, au similarități, ci, mai ales, pentru că vechiul proiect internaționalist al vechilor noștri comuniști fusese schimbat, de el, printr-un proiect naționalist autocentrat și paranoid personalizat.
Secvența neagră a lui Târgu-Mureș 1990 este în strânsă legătură, după mine, cu acest curs al politicii ceaușiste care, timp de aproape două decenii, se exercitase în spațiul public românesc. Și emigrarea evreilor, a germanilor, în anii totalitarismului, se datorează acestei politici. Abia Revoluția și anii ulteriori ei ne-au reînvățat ce înseamnă alteritate și diversitate, toleranță față de cel diferit de tine etnic ori religios, politic ori sexual.
Treptat, diversitatea a început să fie privită cu calm, ca un lucru firesc, ca un dat, nu ca un rezultat al unei agresiuni la adresa poporului român. Diversitatea a fost nu numai asumată ca atare, ci și, tot mai des, reintrodusă în specificul nostru național. Nu în centrul lui tare, firește, fiindcă, precum în vocabular, există un fond lexical principal, vechi, și diferite straturi neologice adăugate în timp. Însă, după cum influența francezei asupra limbii noastre nu poate fi negată de niciun român minim școlarizat, tot astfel influența minoritarilor în spațiul românesc nu poate fi ștearsă din istorie nici măcar de un dictator paranoic.
Nu e vorba numai că evreii și germanii, rromii și maghiarii sunt „ai noștri“. Ei sunt parte din istoria României și acel noi, în loc să-i excludă, îi include. Nu specific sau diversitate, fiindcă relația nu este disjunctivă. Specific și diversitate. Termenii, la o privire atentă, își intersectează sfera referențială. Așa cum specificul presupune diversitatea, fiindcă niciun popor nu e complet rupt de celelalte, și diversitatea implică un specific pe care îl îmbogățește și-l nuanțează.
Ca să iau numai exemplul meu, Enache este pe filieră grecească, bunicii și străbunicii pe linie paternă fiind țărani din apropierea Bucureștilor; dar un străbunic pe linie maternă a fost... elvețian și s-a stabilit în Moldova și pentru a contribui, cu propriile forțe, la diversificarea specificului național. Nimic mai firesc în epoca nouă, globală, ca fie copiii noștri, fie nepoții viitori să se stabilească în Elveția, dacă vor voi, refăcând ca un cerc o poveste mai frumoasă decât cele cu care eram noi intoxicați, în ultimul deceniu de naționalism ceaușist.
