Tabloul teatral național în 2015, un showcase de talie europeană

Vorbind despre contribuția noastră originală la modelul cultural comunitar, e momentul să apreciem că o putem face și prin asumarea acelor creații emblematice născute pe alte meleaguri, dar care, purtând mesaje comune cu ale noastre, ne pot exprima la fel de bine.

Selecția anuală pentru Festivalul Național de Teatru e ca o poză de familie. Cel puțin așa aspiră să arate, când cel care se ocupă de asta e un om cu drag de teatru, fără orgolii criticiste, dispus să vadă mai degrabă partea pli­nă a paharului. Poza as­ta pe care o potrivește acum în cadru Marina Cons­tan­tinescu are, ce-i drept, o componentă sentimentală, dar este sentimentalismul unui om care nu-și pierde uzul rațiunii, când e vorba de prieteni, de lumea tea­trului, pe care o cunoaște și o iubește nu doar declarativ. Ca atare, suntem scutiți de judecăți de genul „e bine, fiindcă sta­giunea a fost bună“ sau „e rău, fiindcă n-a avut din ce să aleagă“. Și nici prea mult simț al realității nu e cazul să invocăm pen­tru a observa că fiecare arată ca în via­ță, dacă fotografia nu e trucată, și nu poa­te fi, în epoca selfie-urilor și a instan­taneelor cu telefonul.

Dacă avem curajul să ne privim în oglin­dă, altfel spus, îl vom avea și pe acela de a recunoaște că nu suntem nici mai fru­moși, nici mai urâți decât de obicei, nici mai buni, mai deștepți sau, din contră, prea răi și proști ca să ne mai arătăm și altora. Ar trebui să ne facă bine o ase­me­nea recunoaștere publică a dreptului la adevăr de sine, fără cocoșisme naționaliste sau complexări inutile, mai ales că Europa ne îndeamnă la spirit identitar dincolo de aspirațiile comunitare. Am putea spune atunci, cu fruntea sus: „da domnule, ne-am căpătat dreptul de a recunoaște că putem de aici până aici și, dacă vrem mai bine, să facem mai bine“.

Zilele astea, stând de vorbă cu un regizor care a trăit și vremurile celelalte, am au­zit de la el povești uluitoare despre cum făceau regizorii pe vremea când nu aveau mai de niciunele ca să ob­țină un efect teatral, cum băgau filtrele în cerneală ca să obțină lumină albăstruie etc. și m-am gândit atunci că, azi, până și un artist independent - fiindcă tot am văzut un spectacol de Car­men Vidu - își poate permite tehnici vi­deo și multimedia de ultimă oră (fără cos­turile lui Robert Wilson, care ne uluiește cu superrafinamentele sale). Mai vorbeam cu regizorul temerar și despre cum era pe vremea Cântării României, tot un fel de vitrină, de al cărei festivism naționalist am scăpat atât de greu.

Dar să ne întoarcem la vitrina teatrului nostru de azi, aranjată pentru poza de fa­milie de Marina Constantinescu, la acest instantaneu care, mie cel puțin, îmi place să cred că n-a scos pe nimeni din cadru, cu condiția să fi strigat prezent la apel. Să fi dovedit, cu alte cuvinte, preocupare cre­a­tivă și seriozitate managerială. Avem, așa­dar, un climat de normalitate în creație ca­re dă Cezarului ce-i al Cezarului și tea­tru­lui ce-i al lui, adică atmosferă bună de afirmare națională și perspectiva de a se in­tegra hotărât în trendul european (vezi mul­titudinea proiectelor de coo­pe­rare bi- și multinaționale la care românii iau parte).

Și totuși, am putea spune că afișul în cauză nu arată prea bine la capitolul ac­tualitate românească, adică lipsesc acele piese și spectacole care au acreditat ter­me­nul de teatru al urgențelor sociale, po­li­ti­ce, morale. Am avut în anii trecuți spec­tacolele Gianinei Cărbunariu (Tipografic majuscul, De vânzare), ale Mihaelei Mi­hailov din seria teatrului educațional (Fa­milia Offline, Amintiri din epoca de școa­lă), ale Alinei Nelega (Amalia respiră adânc, În trafic, Graffiti Dreams), ale lui Pe­ca Ștefan (apropo, ce se mai aude des­pre spectacolul acestuia de la Timișoara, realizat în producție cu un teatru ger­man?). Retrase din vitrina oficială, aceste preocupări par a rămâne în sarcina in­de­pendenților, neobosiți în afirmarea spi­ri­tului justițiar și contestatar, unde se simt, ce-i drept, mult mai bine. Unui festival național îi stă bine să defileze în schimb cu valori românești consolidate. Să spu­nem, așadar, că, avându-i pe Eugene Io­nesco sau Gellu Naum pe afiș, putem sta drept în fața Europei. Cât despre con­tri­buția noastră originală la modelul cultural comunitar, e momentul să apreciem că o putem face și prin asumarea acelor creații emblematice născute pe alte meleaguri, dar care, purtând mesaje comune cu ale noastre, ne pot exprima la fel de bine. Așa încât, un Mrożek, un Jarry, Dejan Du­kovski sau Israel Horovitz, ca spirite ale timpurilor moderne, pot vorbi la fel de bine despre realitatea românească, deși apar­țin altor culturi. Fericiți că se pot ex­prima după modele universale când e vorba de un festival național, creatorii români de teatru, scutiți de obligațiile doc­trinare al propagandei, aduc pe scenele teatrelor titluri, autori, stiluri de aiurea, fiind astfel nu mai puțin originali, căci abordarea lor nu poate fi decât de aici și de acum. Se înscriu pe linia asta, ca și altădată, descoperirile originale ale lui Ra­du Afrim, viziunile proaspete ale unor ti­neri regizori ca Bobi Pricop, Vlad Cri­s­ta­che, Sânziana Stoican, Maria Cămărășan, Alexandru Moșoiu, Ferenc Sinko, Sorin Mi­sirianțu, alături de numele grele ale regiei românești care dau și mai mare con­sis­tență acestui showcase pe care sunt che­mați să-l evalueze, ca în fiecare an, spec­tatorii și invitații străini.