Tapiserii si foi intoarse

Programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani - 2007

 

 Institutul Cultural Roman din New York a sustinut activ programele de traducere inca de la lansarea lor in 2006. In acest sens, am stabilit contacte si am asigurat contractul cu editura Spuyten Duyvil pentru publicarea in engleza a Clientilor lu’ tanti Varvara de Stelian Tanase. Un capitol din volum a fost publicat la propunerea noastra de revista on-line Archipelago (vara 2006). ICR New York a facilitat obtinerea de catre Dalkey Archive Press a unei finantari ICR partiale pentru Zadarnica e arta fugii de Dumitru Tepeneag si a promovat proiecte de traducere (cum ar fi antologiile de poezie romana si americana de la Talisman House si, respectiv, Cartea Romaneasca), a asigurat o mai buna legatura intre comunitatile literar-editoriale din Romania si Statele Unite si a intermediat in procesul de propunere si evaluare preliminara de catre edituri americane a unor lucrari de Gabriela Adamesteanu, Magda Carneci, Filip Florian si Radu Paraschivescu. Unul dintre obiectivele principale ale Festivalului de traduceri literare organizat de ICR New York a fost informarea privind scopurile si mijloacele programelor ICR de traduceri. Va oferim mai jos o scurta informare despre unul dintre aceste programe.

 

Programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani (TPS - Translation and Publication Support Programme) isi propune sa faciliteze accesul publicului strain la literatura romana si sa sprijine prezenta autorilor romani pe piata internationala de carte, prin finantarea costurilor de traducere (si publicare, atunci cand este cazul).

 TPS sprijina publicarea si difuzarea in lume a operelor relevante pentru cultura romaneasca, din domeniile literatura si stiinte umane. Subventiile se acorda pentru traducerea operelor relevante pentru cultura romaneasca si de larg interes pentru publicul din strainatate.

Obiective pentru 2007:

• promovarea dialogului cultural si raspandirea culturii si istoriei romanesti in spatiul european;

• sustinerea circulatiei operelor literare romanesti in spatiul european si international.

 TPS sprijina publicarea lucrarilor de fictiune si non-fictiune in domeniile literatura si stiinte umane, apartinand autorilor romani.

Sunt considerate eligibile numai cererile de subventie TPS formulate de editurile (private sau de stat) inregistrate in afara teritoriului statului roman.

Cheltuieli eligibile

 TPS va acoperi pana la 100% din costurile traducerii (fara sa depaseasca suma de 17.000 EUR) si, in anumite cazuri, pana la 50% din costurile de productie (hartie, tipar etc.), fara sa depaseasca insa suma de 3.000 EUR. Pentru aplicatiile care solicita doar costuri de productie, TPS acopera pana la 9.000 EUR din costurile eligibile. Suma totala de finantare se va stabili in functie de indeplinirea criteriilor de evaluare.

Informatii suplimentare si contact: http://www.icr.ro/Pag/VizualizarePagina.aspx?PaginaID=15# or contact: E-mail: [email protected], Tel.: +4031 71 00 614; FAX: +4031 71 00 607

 

 

ARGUMENT

 

CORINA SUTEU

 

"Ceea ce e important nu poate fi tradus"

 

Corina Suteu este director al Institutului Cultural Roman din New York

 

Titlul de mai sus e o fraza preluata din conferinta pe care a tinut-o profesorul Calin Andrei Mihailescu în cadrul Festivalului de traduceri organizat de Institutul Cultural Roman din New York anul trecut. Într-adevar, paradoxul încercarii de a traduce literatura este acela ca tentativa de a te face inteligibil sacrifica întelesurile, intraductibile în esenta lor, ale limbii de origine. Bineînteles, lucrurile nu sunt asa de simple. Pentru a le plasa într-un context nuantat, va invitam sa cititi integral nu doar articolul lui Calin Mihailescu din paginile ce urmeaza, dar si restul opiniilor atat de diverse exprimate in prezentul supliment. Avem speranta ca paginile de fata vor alcatui o lectura pasionanta pentru cei care considera ca a traduce literatura este, în sine, o vocatie.

 Institutul Cultural Roman din New York multumeste si pe aceasta cale comitetului editorial al revistei 22, tuturor celor care au acceptat cu generozitate sa scrie articole, traducatorilor (academici si studenti ai Catedrei de Engleza a Universitatii din Bucuresti). Suntem nerabdatori sa continuam activitatile noastre în favoarea traducerii, sa le dam durata si sa întretinem astfel durabil în strainatate interesul si dedicatia intelectuala pentru acest domeniu.

 

BOGDAN STEFANESCU

 

Traducerile literare - un meci care se rejoaca

 

Bogdan Stefanescu este director-adjunct al Institutului Cultural Roman din New York; moderator, curator al Festivalului de traduceri literare

 

Acest festival a urmarit sa aduca laolalta personalitati din domeniile relevante pentru traducerile literare - traducatori si specialisti în traductologie, scriitori, redactori si editori, manageri culturali si universitari - carora sa le dea ocazia sa îsi vorbeasca si sa se asculte, cu speranta ca vor întelege mai bine ce fac si ce îsi doresc fiecare dintre ei. Am sperat ca astfel se vor naste noi proiecte - si asa a fost. Am sperat ca vom initia o retea de programe de traduceri si schimburi literare - si asa a fost. Am sperat ca participantii vor afla mai multe si vor deveni mai interesati de cultura din care provine celalalt - si asa a fost.

Initial, ne-am propus sa întarim filiera romano-americana, dar puritatea biculturala a intentiei noastre n-avea sorti de izbanda într-o tara ca Statele Unite si, mai ales, într-un oras ca New Yorkul. Pana la urma, am introdus în mod natural în ecuatie autori, traducatori si universitari din Afganistan, Albania, Bangladesh, Belgia, Estonia, Franta, India, Indonezia, Irak, Kirgizstan, Libia, Mexic, Autoritatea Palestiniana/Ramallah, Rusia, Senegal, Sri Lanka, Turcia, Uruguay. Abia atunci ne-am dumirit în ce masura literatura si traducerile sunt parte dintr-o perpetua ingemanare de voci si ca fidelitatea e polifonica, multilingva si interculturala.

În cele trei zile petrecute în New York si Hoboken (New Jersey) în noiembrie anul trecut, s-au citit poezii si proze, actori au sustinut lecturi dramatice, am avut un simpozion dedicat traducerii, prezentari si expozitii de carte si, nu în ultimul rand, mese rotunde la care editorii, scriitorii si traducatorii si-au împartasit experienta si telurile. Dar mai presus de toate, asa cum se întampla de obicei în astfel de situatii, am cunoscut oameni noi si am învatat lucruri noi.

Toata lumea a cazut de acord ca festivalul a fost un succes. De aceea dorim sa organizam o noua editie în toamna aceasta. De aceea am dorit sa împartasim în aceste pagini schimbul de idei despre traducere si despre relevanta interculturala a literaturii, schimb ce s-a purtat în timpul, dar si în jurul simpozionului, caci unii dintre autorii de aici au avut de spus cate ceva chiar daca n-au putut fi prezenti atunci.

S-a nimerit (iar, pentru cei din domeniu, nu e o surpriza) ca lumea sa o apuce pe doua cai atunci cand lucreaza ori cand vorbeste despre traducerile literare - mai pe sus ori mai pe jos. Preluand analogia cu fotbalul propusa de Calin Mihailescu, am structurat dezbaterea ca pe un amical între doua echipe: visatorii si pedestrii. Echipa de vis - a galacticilor, daca vreti - joaca cu capul în nori si cu ochii atintiti pe stele atunci cand considera traducerea ca pe o experienta inefabila, daca nu chiar divina. Ceilalti, plugarii, brazdeaza terenul cu capul în pamant si nu-si desprind ochii de pe minge. Pentru ei traducerea e o afacere terestra, o profesie care cere calificare. De fapt, se rejoaca partida din Ion al lui Platon. În primul meci, inspiratia divina, extazul metafizic au castigat în fata tehnicii si rutinei profesionistului (desi arbitrul nu a fost tocmai impartial) atunci cand a fost sa se judece natura interpretarii rapsodice. De atunci, jucatorii idealisti si cei pragmatici s-au mai înfruntat pe gazonul accidentat al istoriei si, desi pe stadioanele din Vest galeria pare sa scandeze numele pragmaticilor, idealistii se retrag într-o aparare-beton, impenetrabila atunci cand vine vorba de traducerile literare. Partida nu pare ca se va decide prea usor, asa ca va invitam sa fiti pregatiti pentru prelungiri în numarul viitor.

Oricum, la pauza puteti vizita vitrina cu trofee castigate nu demult, care cu siguranta îi vor bucura pe nostalgici. Dupa încheierea partidei, va rugam sa ramaneti pe post pentru stirile de ultima ora.

 

 

CALIN-ANDREI MIHAILESCU

 

Globalcanism nonagonal

 

Calin-Andrei Mihailescu este profesor de literatura comparata, teorie critica si literatura spaniola la Universitatea Western Ontario din London, Canada; moderator al Simpozionului dedicat traducerilor literare

 

Ca si cum, în lumea nejucausa a jocurilor gata facute, lucrurile ar putea sa ia o alta întorsatura - acest zar aruncat: iata cum putem gandi în linii mari traducerea textelor literare romanesti în America si în limba ei (daca aceasta promisiune va suna a teorie strategica, nu urechea va însala).

Global ar trebui sa devina campul de joc al traducerilor, iar nu conflictul civilizatiilor, acea faradelege razboinica itita între legea noastra si legea (dusmani)lor. Cand Calderón e înlocuit de Ronaldinho si Shakespeare de O.J. Simpson - si întrucat ne priveste - lumea nu mai e o scena, ci un stadion, iar partida globala - cea dintre fotbal si fotbalul american. Fotbalul ne este o imagine globalcanica a lumii, în care vecinatatea si fluiditatea se conjuga corporal. Amerifotbalul, mai mult hand- decat foot-ball, precum baseball-ul si golful, este un sport care alterneaza momente scurte de intensitate maxima cu lungi pauze odihni-pregatitoare. În ecogramele lor, gladiatorii americani, naimiti sa înfiga ("touch down") gladiumul mingii tuguiate în zona menita orgasmicului eveniment, fac sa coincida limitele imaginarului american: liberalismul si fundamentalismul, ruralul si hiper-urbanismul. Poate ca America Magna nu exista ca atare, dar fictiunea ei imperiala e triplu coagulata - real, imaginar si simbolic - pe terenul de Amerifotbal. Mutarea lui David Beckham de la galacticii Real Madrid-ului la LA Galaxy e numai o lovitura de piata care accentueaza caracterul hazliu al eterogenei lumi-ca-singur-teren-de-joc unde se poate desfasura meciul global (si ce nu-i haios, nu merita tradus). Globalismul à l’américaine e modulat militar, iar Amerifotbalul îi este acestuia model si reflexie inversa. Amerifotbalul e joc de cucerire teritoriala si de spatializare a timpului; globalismul american temporalizeaza spatiul, pe care îl supravegheaza de la distanta viitorului accesibil doar scenariilor americane tehnologic covarsitoare. Din conglomeratul naiv si imbatabil al spatiu-timpului ce defineste maintrend-ul american lipseste întelepciunea melancoliei. Soldatii si fotbalistii privesc tot înainte, ramanand cu spatele si cu trecutul descoperite. Prin acest gol pot patrunde, în America sporturilor si limbii întrerupte, efluviile globalcanice - exotice prin intensitate, viclene prin metafora, jucause prin menire violenta.

Din matria literaturii noastre minore, intrarea prin traduceri a sublunarului globalcanic în solaritatea Americii e imaginabila - aici - ca o subtila invazie multipla, ca o inducere a melancoliei, a unor amintiri pe care America nu le-a avut vreodata si a ideii "minore" ca lumea e mai mica decat limba literaturii care o reprezinta. Improbabil? Dar si fermecator, ca o huiduma de fotbalist american citindu-l pe ascuns, în formatia de falanga macedoneana, pe Stefan Banulescu.

 

 

GALACTICII sau ECHIPA DE VIS(ATORI)

 

EDWARD FOSTER

 

Poeziile exista pur si simplu pentru ca exista*

 

Edward Foster este poet, editor, eseist si critic. A fondat revista Talisman: A Journal of Contemporary Poetry and Poetics  si editura Talisman House, Publishers. Beneficiar al multor premii si burse, Foster este director al Division of Humanities and Social Sciences la Imperatore School of Sciences and Arts de la Stevens Institute of Technology. Este autor si coordonator a peste douazeci de volume, dintre cele mai recente distingandu-se What He Ought to Know: New and Selected Poems si The World in Time and Space: Towards a History of Innovative Poetry in Our Time, editata împreuna cu Joseph Donahue. A semnat introducerea si a asigurat selectia si notele alaturi de Leonard Schwartz pentru antologia de poezie americana în traducere Locul nimanui. 36 de poeti americani contemporani  ( Cartea Romaneasca, 2005). Poezia semnata de E. Foster a fost tradusa si publicata în mai multe limbi. Cele mai recente colectii în volum i-au aparut în limbile slovena si rusa.

 

În mod cert, sunt poeti - chiar si printre cei mai buni - care nu sunt preocupati de reputatia lor, internationala sau de alta natura, si care nu doresc sa reprezinte sau sa fie identificati cu vreo identitate colectiva, nationala sau de alt fel. În cazul în care comunitatile lor de cititori sunt restranse, poetii prefera sa lase lucrurile asa cum sunt si transmit altora sarcina de a face cunoscuta opera lor. Aceasta este o situatie obisnuita în Statele Unite, unde pare-se ca se gaseste o Dickinson pentru fiecare Whitman si un Bronk pentru fiecare Lowell.

Jack Spicer se numara printre cei care nu tineau deloc mortis sa fie cititi la scara larga sau sa fie încadrati într-o traditie occidentala sau americana ori în vreo identitate literara. Am fost rugat sa vorbesc astazi despre "sansa literaturilor «minore»" punand accent pe intrebarea "Ce si cum promovam in domeniul literaturii?". Ceea ce am de spus este perfect înfatisat de opera lui Spicer.

Spicer a fost de neclintit în hotararea ca opera lui sa nu treaca dincolo de un grup restrans de scriitori din San Francisco si, în mare masura, dorinta lui a fost respectata. Cu toate acestea, de la moartea lui din 1965, opera lui a ajuns sa ocupe un loc mai mult decat respectabil, cel putin printre poetii nationali. Romanul lui, Turnul Babel, a fost publicat la scara larga în 1994, la aproape treizeci de ani de la moartea sa. Prelegerile sale, reunite sub titlul Casa construita de Jack, au aparut în 1998 si o editie în doua volume cu poeziile sale este planificata pentru a fi publicata în curand. În 1998 a aparut si o biografie, Poete, fii asemenea lui Dumnezeu, scrisa de Kevin Killian si Lewis Ellingham.

Întreaga opera a lui Spicer va fi în scurt timp disponibila si, data fiind influenta considerabila pe care a avut-o asupra poeziei americane, este posibil ca el sa devina canonic si, prin urmare, sa fie inclus în antologii, sa fie studiat si sa devina subiect pentru dizertatii si articole stiintifice pe care Spicer însusi ar fi preferat sa nu le vada scrise.

Spicer a fost lingvist de profesie si, ca atare, era constient ca toate cuvintele sunt conditionate social. "Canapea", "sofa" si "divan" sunt folosite de diferite grupuri pentru a indica acelasi obiect, dar fiecare cuvant a dobandit conotatii unice. Desi cuvintele sunt etichete pentru acelasi obiect, ele nu desemneaza exact acelasi lucru. Daca una dintre menirile poeziei este sa fie "precisa", aceasta se poate realiza doar în interiorul unui grup care foloseste un limbaj dat si anumiti termeni într-un mod similar. Pentru Spicer, acel grup era reprezentat de anumiti poeti din San Francisco, este vorba de cei care lucrau îndeaproape cu el si împartaseau cu el aceeasi poetica.

Desi Spicer era un scriitor "gnostic" pentru care poezia nu era o modalitate de exprimare autoreferentiala, nici vreun fel de comentariu politic, el nu s-a încadrat în traditia emersoniana. Predecesorii sai imediati au fost postsimbolisti precum Yeats, Lorca si Rilke. Pentru toti acestia, poezia era sau putea fi "dictata". În asemenea cazuri, spunea Spicer, poeziile "izvorau din afara mai degraba decat din interior". De fapt, adauga el, poetul era "un aparat de radio" transmitand poemul mai mult decat compunandu-l. Poemul a existat dintotdeauna înaintea limbii si si-a însusit cuvintele poetului numai pe masura ce capata o forma vadita. Pentru a fi înteles, poemul astfel învesmantat într-un anumit set de cuvinte necesita cititori/auditori care sa împartaseasca acelasi vocabular.

În cosmosul lui Spicer mai exista o alta "dictare" a carei sursa este erosul. În cadrul poeticii dictarii, factorul personal este în mod necesar la fel de irelevant ca si cel politic. Erosul depaseste aspectul personal, care îi este indiferent. Comunitatea de poeti a lui Spicer este unita de o poetica a erosului, scriitorii sunt adusi laolalta de prezenta erosului, dincolo de ambitii, ratiuni sau sensibilitati personale. Poezia nu este un act solitar, dupa cum nu este nici un act social sau personal. Ea purcede dintr-un alt taram si se vadeste, ca si erosul, prin oameni, dar, oricat de mult i-ar afecta, factorul uman ca atare îi este indiferent.

Pe vremea cand era student la Universitatea Berkeley din California, Spicer se întalnea zilnic cu alti studenti care doreau sa devina poeti, printre care si Robert Duncan. Într-una din aceste întalniri, Duncan - a carui instructie religioasa din vremea copilariei era axata pe teosofie, în care revelatia ocupa un loc central - a scris prima poezie din seria ce avea sa fie ulterior publicata sub numele de Scene medievale. Spicer a urmarit nasterea acestei poezii, aparent nemijlocita de nici o intentie din partea lui Duncan. Atunci, Spicer a început sa-si directioneze propria opera spre un punct în care nici ea nu va mai fi stingherita de vreo intentie. Acest ideal a fost atins, credea el, într-o serie de carti începand cu Dupa Lorca, publicata în 1957.

 Dupa Lorca invoca prezenta lui Lorca mai mult ca discurs decat ca fiinta istorica. Unele poezii sunt veritabile traduceri din opera lui Lorca; altele sunt poezii noi, "dictate", rostite chipurile de vocea aceluiasi Lorca. Întalnim aici si scrisori care definesc notiuni ce vor capata proeminenta în poetica lui Spicer.

Într-o scrisoare catre Lorca, Spicer scrie: "Lucrurile nu pot fi legate între ele; lucrurile pot doar sa corespunda. Tocmai în aceasta sta putinta poetului de a traduce obiecte reale, de a le transfera dintr-o limba într-alta cu aceeasi usurinta cu care le poate duce dintr-un timp într-altul". Limba traseaza acest complex de corespondente, aceasta retea de lucruri. Cand emotia este "ferecata" în limbaj, ea "însasi va deveni un obiect ce va fi în cele din urma transferat în poem ca si valurile sau pasarile".

Dar cu ce scop ? Daca exista vreo cauza sau vreo ratiune, acestea nu se întrezaresc. La fel ca si valurile, poeziile exista pur si simplu pentru ca exista. Existenta lor nu este menita sa justifice, sa explice sau sa amuze. Poeziile nu trebuie neaparat citite sau ascultate. Dupa cum aflam în cea mai des publicata opera a sa, poemul de debut din Limbajul lucrurilor (1964) :

 

Nimeni nu asculta poezii. Oceanul

            Nu este menit sa fie ascultat. Un strop

            Ca si o cadere de apa. Nu înseamna

Nimic.

. . . .

În zadar

            Se sfarma de tarm. Semnale albe si fara rost. Nimeni

            Nu asculta poezii.

 

În versiunea lui Spicer asupra "poeziei pure", toate configuratiile politice si personale sunt incluse într-o manifestare a "realului" care are scopurile lui inefabile ce-i hotarasc existenta. Un poem nu face parte din poezia romaneasca sau cea americana, din poezia lirica sau cea dramatica. Nu exista poezie nationala sau "minora". Asta ar însemna sa ne îndepartam de esenta poeziei. Poezia, adevarata poezie, pur si simplu "este".

 

Traducere de Eduard Bucescu

* Conferinta tinuta in cadrul Festivalul si Colocviul International "Zile si nopti de literatura", Mangalia si Neptun, Romania,

16-19 septembrie 2006.

 

 

CARMEN FIRAN

 

In oglinzi inegale

 

Carmen Firan este poeta, prozatoare, dramaturga si jurnalista originara din Romania, autoare a cincisprezece carti de poezie, proza si eseu. Scrierile ei au aparut în traducere în reviste literare si antologii din Franta, Israel, Suedia, Germania, Irlanda, Polonia, Canada, Marea Britanie si Statele Unite. În prezent locuieste la New York. Printre cele mai recente carti care i-au fost publicate în Statele Unite se numara The Second Life (Columbia University Press, 2005), The Farce (Spuyten Duyvil, 2004), The Most Beautiful Life (Umbrage Editions, 2003), The First Moment After Death (Writers Club Press, 2001). Este membra a PEN American Center si redactor asociat la revista literara Interpoezia (New York). www.carmenfiran.com

 

 Ce traducem? Obsesia oricarei culturi mici este de a se face cunoscuta si mai ales de a determina recunoasterea internationala a valorilor pe care le considera fundamentale. De multe ori însa ceea ce în interior pare major si important, poate sa nu aiba efectul scontat în confruntarea cu asteptarile si gustul unei piete straine.

Sa fie de vina calitatea traducerilor? Sau poate specificul prea "specios" al literaturii spatiului respectiv? Cultura romana ramane oarecum frustrata ca Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita Stanescu sunt complet necunoscuti în lume, în timp ce, spre exemplu, poetii avangardisti (de la Celan si Tzara la Gherasim Luca si B. Fundoianu) si-au creat o legenda atat în Europa, cat si în America. Din nou, pentru ca au fost tradusi la timp si bine? Pentru ca au plecat în strainatate si unii au scris în limbi de circulatie? Sau pentru ca au facut parte dintr-o miscare literara moderna si novatoare, integrandu-se în spiritul cultural care excita lumea europeana într-un anume moment istoric? Pe de alta parte, vorbind de proza, de ce taranul rus are universalitate, în timp ce al nostru ramane marginal si greu de receptat pentru un cititor strain? Sa fie o conspiratie, un capriciu al marilor culturi? O nepricepere a noastra în a ne selecta autorii si operele demne de a fi cunoscute? O strategie neprofitabila a promovarii si traducerilor?

Întrebarile vor persista probabil mult timp, se vor adauga nuante si se vor atenua stridente, dar obsesia traducerilor care sa faca o gaura în cerul marilor culturi va continua sa framante autori, traducatori, editori si manageri culturali. Oricaror lamentatii si complexe, scenarii si prejudecati le sunt oricand de preferat încercarile, chiar daca par asemeni picaturilor de ploaie în ocean. Este ceea ce au ales sa faca editorii antologiei de poezie romana moderna si contemporana Born in Utopia, reunind 66 de poeti si 100 de ani de poezie, aruncandu-i în spatiul vast american, cu speranta ca cineva, candva, va gasi poate în acest volum cateva voci originale, emotii nefardate, profunzimi si ludic, nonconformism si modernitate, prospetimea si curajul de a sintetiza si depasi, chiar, spiritul unei tari mici în care poezia a fost, timp de 50 de ani de dictatura, cea mai buna politica si economie.

În paralel, în Romania, a aparut sora acestei carti, antologia Naming the Nameless, 36 de poeti americani contemporani, pentru care vor exista suficienti cititori romani dornici sa aiba mostre de autori fie ai "limbajului", fie gnostici ori refractari la încadrarea în scoli sau curente, voci individuale traversand 40 de ani de poezie americana împotriva valului (mainstream). Selectia apartine lui Leonard Schwartz si Ed Foster, cel de-al doilea fiind directorul Editurii Talisman unde este publicata antologia romana, Born in Utopia. Dar legatura revelatoare între cele doua carti aparute în oglinzi inegale, fiecare însa cu stralucirea si reflexele ei particulare, este prezenta lui Andrei Codrescu, deopotriva poet roman si american (si nu romano-american, odata ce destinul lui are distinctie în ambele limbi si culturi si fiecare dintre ele si-l revendica între varfurile de lance ale limbajului poetic). Daca Transilvania este cunoscuta publicului american datorita lui Dracula, si poezia romana are sanse sa atraga atentia aici gratie existentei lui Codrescu, a carui voce bine instaurata are autoritate, unicitate si inefabil. În Born in Utopia el apare în postura multipla, ca poet antologat, semneaza prefata si este autorul traducerilor din Blaga, poet transilvan care în anii ‘50 s-a aflat printre propunerile la Premiul Nobel. De altfel, originalitatea si poate reusita celor doua volume consta si în faptul ca multi dintre poeti sunt tradusi (în romana sau în engleza) tot de poeti, asigurand fluiditatea transpunerii magicului.

Asocierile acustice ale literelor în interiorul cuvantului sunt la fel de importante ca explicatiile logice. Copiii învata sa vorbeasca asociind cuvintele cu obiecte sau persoane pe care le pot vedea si atinge. Cand reperele reale lipsesc, imaginatia construieste pe baza informatiilor care pot fi procesate de creier imagini descriptive, un mic film în care sensul cuvantului este înteles prin derularea "povestii" cuvantului respectiv.

Tot la fel se învata o limba straina. Pana sa se instaureze în structurile mentale facand cuvintele sa tasneasca direct, natural, "netraduse în gand", fara ca noi sa le percepem procesul de prelucrare, limba straina opereaza cu imaginile cuvantului transpus din limba materna. Filmul cuvantului tradus precede rostirea lui. Învatam un cuvant strain cand imaginile lui în limba materna si în cea pe care vrem s-o vorbim se suprapun. Abia atunci spunem ca "gandim" într-o limba straina. Sau, mai poetic, putem visa în ea.

Uneori, expresii care în limba materna sunt savuroase si pline de semnificatii, traduse într-o limba straina pot sa nu produca efectul scontat, esuand în expresii terne, placide, lipsite de stralucire. Limbajul e mai mult decat cuvintele care-l compun. Aduna si opereaza cu referinte culturale, mituri si transcendente, matricea filosofiei populare si stadii succesive de civilizatie, reglate de muzicalitati, accente si trimiteri subtile la contextul istoric. La randul ei, limba reuneste toate povestile cuvintelor ei, imaginile vitale si unicitatea metaforelor, recreand lumea de la zero în cheie specifica.

În cazul special al scriitorilor, emigrarea înseamna înainte de toate emigrarea într-o limba straina. Procesul este egal cu o renastere înauntrul altui învelis de cuvinte sau alteori cu o moarte, simbolica si ea, dar nu mai putin tragica. Impactul psihologic al acestei dislocari profunde depaseste efortul de a învata o limba noua. În plus, se poate întampla ca, desi reusind sa detina foarte bine limba de adoptie, un scriitor sa nu poata totusi crea în ea, lipsindu-i nuantele intime ale limbajului, nereusind sa activeze la intensitatea dorita ramificatiile mentale creatoare si producatoare de inefabil.

Multi scriitori emigrati într-o alta cultura îsi simt identitatea alterata, se trezesc dezradacinati, tematori si nesiguri, inventandu-si un spatiu intercultural în care vor ramane suspendati si pe care îl vor invoca ca pe un refugiu sau ca pe o scuza pentru imposibilitatea de a-l domina de pe ambele maluri. Scriitorul se simte tradat de cel mai puternic aliat al sau, limba, neputincioasa în a-l mai exprima în profunzime.

Tema traducerilor si a relatiei scriitor-traducator a facut de-a lungul timpului subiectul a nenumarate dezbateri si colocvii. Literatura lumii este plina de traduceri remarcabile. Gratie lor au ajuns la noi manuscrise vechi si lucrari sacre, autori universali si lucrari de referinta, dar relatia traduttore-tradittore (traducator-tradator) preocupa înca multi creatori si teoreticieni ai limbajului. Elementul esential al acestei controverse este metafora însasi, codul ei si gasirea cheii potrivite în descifrarea simbolurilor. Corectitudinea transpunerii nu are mare relevanta aici. Limba este un animal misterios, pe de o parte mitologic, pe de alta parte viu si de necuprins. Metafora îsi protejeaza unicitatea, îsi încuie bine magicul si face cheia scapata.

 

 

CHRISTOPHER MERRILL

 

Pasiunea imperfecta a cuvantului: despre arta traducerii

 

Cartile lui Christopher Merrill includ titluri precum Foc de veghe, pentru care a primit Premiul Peter I.B. Lavan pentru Tinerii Poeti decernat de Academia Poetilor Americani; traduceri ale operelor lui Aleš Debeljak, Momente de îngrijorare si Orasul si copilul; si patru carti de non-fictiune, Iarba din alta tara: O calatorie prin lumea fotbalului, Vechiul Pod: Cel de-al Treilea Razboi Balcanic si Era Refugiatilor, Numai cuiele raman: Scene din Razboaiele Balcanice si Lucruri ale Dumnezeului Ascuns: Calatorie la Muntele Sfant. Conduce Programul de Creatie Literara Internationala de la Universitatea din Iowa.

 

O chema Chantal si locuia în orasul Le Puy, în sudul Frantei. Eu eram un pustan de saisprezece ani la prima mea calatorie în strainatate. Profesoara de franceza organizase o excursie cu clasa mea într-un mic orasel aflat la poalele unei stanci, încoronate de o statuie de bronz a Fecioarei, unde am ajuns eu sa ma îndragostesc de o studenta la medicina, bruneta, ce nu vorbea defel engleza. Chantal era cu cinci ani mai în varsta decat mine - o prapastie de neimaginat la vremea aceea. Amanuntele se estompeaza dupa atata vreme, dar îmi amintesc o cina de Craciun cu familia ei, care a debutat cu foie gras si s-a încheiat cu trabucurile fumate de matusile ei. A urmat apoi o bataie cu pernele în pod, între sora ei mai mica si colegii mei de clasa, iar fulgii si puful zburau plutind prin aer întocmai ca zapada. Mai tarziu Chantal m-a dus la apartamentul ei.

-  As-tu excité?, mi-a soptit prin întuneric. Dar a rostit cuvintele atat de rapid încat m-am vazut nevoit sa îi cer sa le repete - nu doar odata, ci de cateva ori.

- Esti, zise ea într-un final într-o engleza cu un pronuntat accent francez.

Am încuviintat din cap.

- Tu, continua ea.

Am încuviintat din nou din cap.

- Excitat?, zise ea.

- Ah, am zis. Oui, oui, oui!

Aventura noastra a durat putin: o saptamana la Le Puy, o excursie la Lion, plimbari prin ploaie, paine si sunca ce alunecau mai bine pe gat cu un pahar de vin rosu, tigari Gauloise. Joseph Brodsky spunea ca nouazeci la suta din poezia lirica este cea scrisa dupa copulatie, iar scrisorile pe care ni le-am scris Chantal si cu mine în urmatoarele trei luni trebuie sa fi avut ceva din acea energie. Poeziile ce începusem sa le scriu înainte de excursie au devenit scrisori de dragoste. Ceea ce a facut ca sfarsitul abrupt al corespondentei noastre (Chantal a contramandat planurile noastre de a petrece împreuna vacanta de vara) sa fie cu atat mai greu de indurat. Poate ca originea a tot ce am scris de atunci ar putea fi gasita în acea aventura; s-ar putea ca ceea ce a ramas neterminat între noi - pe foaie, în carne vie - sa îmi însufleteasca dorinta de a ma exprima clar prin intermediul limbii, asa cum descria Howard Nemerov arta poeziei. Deoarece uneori, în prezent, cand vorbesc franceza încerc aceeasi senzatie ca atunci cand scriu o poezie: structura limbii este neatinsa, ramane doar sa completez spatiile goale cu cuvinte. As putea încheia discutia cu Octavio Paz în urmatorul fel:

- Se prea poate ca arta sa fie singurul mod de manifestare a bucuriei tragice a existentei.

Acest fapt l-am descoperit în opera poetului sloven Aleš Debeljak, pe care l-am întalnit într-un turneu de lecturi în nordul statului New York, în toamna anului 1989. Se spunea despre el ca ar fi cel mai bun tanar poet sloven si excela prin eminenta conversatiilor sale, mai ales cand subiectul de discutie se învartea în jurul Zidului Berlinului, care tocmai fusese daramat. În vorbire facea legaturi graitoare între poezie si politica, dar traducerile din editia ieftina a volumului de poezii pe care mi-l daruise zaceau neînsufletite pe pagina. Am vrut sa îi cunosc mai bine opera. Am avut aceasta ocazie în 1991, cand am tradus colectia lui de poeme în proza, intitulata Momente de îngrijorare.

Poezia, observa Paul Valéry, este o limba în limba, ceea ce se aplica si traducerii de poezie, care poate produce noi modalitati de a percepe acel metalimbaj. Îmi propun sa sustin ceva de nedemonstrat - traducerile dintr-o limba necunoscuta -, în speranta de a promova nu doar opere din alte tari, ci, mai mult de atat, libertatea intelectuala, care depinde de cunoasterea Alteritatii. Daca traducerile cu ajutorul unei persoane ce asigura informatiile necesare ar parea o erezie în ochii lingvistilor puristi, as vrea sa va amintesc ca W.H. Auden prefera aceasta metoda: avea mai multe sanse sa creeze o poezie neînlantuita de blestemul reproducerii textuale, deoarece poezia trebuie tradusa gand cu gand, nu cuvant cu cuvant, de vreme ce gandirea poetica este intrinsec muzicala. Care ar fi experienta în a lucra prin aceasta metoda la o traducere? Daca, si aici împrumut o imagine de la John Updike pentru a-mi exprima gandurile, traducerea din franceza este precum o calatorie pe mare tinandu-ma aproape de tarm, traducerile din slovena sunt precum o calatorie în largul marii: o actiune cutezatoare, mai riscanta. În franceza pot vedea tarmul - copacii si plajele, pe cei aflati la plaja si pe înotatori. În slovena ma simt de parca as scrie o noua poezie, sub supravegherea poetului, care însa este condamnata sa fie nereusita. Nu stiu daca si cand se va apropia de tarm, pana cand ultimele cuvinte nu îsi gasesc locul.

Aleš si cu mine am tradus Momente de îngrijorare în acelasi fel în care a fost compus - la foc continuu. Metoda lui de a scrie este ciudata: dupa o lunga perioada de tacere poetica, cu toate ca a fost plina de eseuri, recenzii, comentarii si traduceri, s-a autoizolat timp de trei saptamani pentru a scrie o întreaga carte. Într-o maniera asemanatoare, am lucrat de la douasprezece la paisprezece ore pe zi, într-un apartament din New Orleans, pana cand am terminat traducerea. O consecinta neintentionata a faptului ca am lucrat atat de îndeaproape cu el a fost ca am ajuns sa îi cunosc poeziile din interior; cand observam cum folosise aceeasi imagine sau expresie într-o poezie precedenta, o expresie de consternare îsi facea aparitia pe chipul sau, apoi spunea: "Hai sa o schimbam". Ceea ce si faceam, fara a tine seama de stanjeneala mea, mai ales data fiind stima lui pentru puterea profetica a poeziei. Într-adevar, unele dintre imaginile din cartea sa pareau sa anticipeze evenimente din timpul celui de-al treilea razboi balcanic. Acesta este ultimul poem din Momente de îngrijorare:

"Povestea ta este simpla. Nu îi vei revedea pe multi dintre cei iubiti cand te vei întoarce, ca o vidra ce iese la suprafata lacului pentru a lua o gura de aer. Nu vei gasi cuvintele pentru scurte saluturi, pentru anotimpuri, misiuni esuate, lumina alba ca de fosfor, pasiunea din ochii soldatilor, un fluierat în departare, dealurile abrupte pe care nu le-ai urcat niciodata, cosurile copiilor împletite din trestie, ce plutesc în tacere în albia unui rau, felul în care simti în mod constant o durere arzatoare, constelatiile descoperite printr-o premonitie, cantece orientale de dragoste, dezamagirea a tot ce am fost si vom fi. Crede-ma: aceasta este povestea ta. Mai încolo, o voi povesti din nou - dar mai bine."

Poemul în proza nu exista în literatura slovena înainte de Momente de îngrijorare. Într-adevar, Aleš s-a simtit inspirat de traducerile poemelor în proza ale lui Baudelaire si Rimbaud, Kafka si Zbigniew Herbert. Dar urmatoarea sa carte, Orasul si copilul, scrisa imediat dupa sciziunea Sloveniei de Iugoslavia, este adanc înradacinata în traditia sa nationala. Întocmai ca Momente de îngrijorare, si aceasta carte s-a conturat rapid, în 1995, din nou în sapte sectiuni. Dar de aceasta data a scris un ciclu de sonete, in care fiecare vers este cam cu trei silabe accentuate mai lung decat regula pentametrului, avand rima interna care înlocuieste rima de la sfarsitul versului - efecte pe care am încercat sa le pastram în traducere. Sonetul este chiar inima poeziei slovene; în 1834, France Prešeren a publicat o coroana de sonete, care a constituit temelia traditiei literare a unui popor care se afla în pragul dobandirii constiintei nationale. Asadar, decizia lui Aleš de a scrie un ciclu de sonete i-a oferit ocazia sa îsi prezinte cugetarile despre razboi, paternitate si literatura nationala a tarii sale. Iata si un poem în traducerea facuta de noi, care a fost terminat în toamna anului 1997:

 

Pasiunea imperfecta a cuvantului

 

Unde ar trebui sa zboare un stol de grauri - doar goliciunea

aerului se deschide. Butoaiele de petrol au tot ars timp îndelungat.

Asa-i, cu greu ar putea fi o imagine a raiului. Si totusi nu e chiar iadul. Batranii

canta tanguiri sub ruinele arcadelor de caramida. E suficient

 

ca un singur copil solitar îi asculta dintr-o tara straina. Ecoul

unei balade îi da putere. Pasari greoaie si întunecate plutesc prin

somn, si prin poftele lor trupesti neînfranate baietii descopera lumina. O lama

cresteaza un chip tanar, iar acum gingasia pare eroica. Ei spun ca

 

ciorna unui sonet nu poate fi stoarsa din ramasitele unei amintiri.

Totusi, poate. Dar aceasta ar fi o imagine amara. Pot spune doar atat:

tacerea ma intereseaza mai putin decat pasiunea imperfecta a unui cuvant,

 

din care explodeaza în floare o samanta. Canalizand juramintele

frenetice ale unor straini, trupurile si sufletele secolului, în apeductele

limbii: în sangele meu simt ca toate acestea nu sunt în zadar.

 

Data fiind alegerea dintre tacere si "pasiunea imperfecta a cuvantului", eu am ales-o pe cea din urma: as fi facut orice pentru a mentine "apeductele limbii" deschise.

Traducere de Eliana Ionoaia

 

 

TERESTRII sau ECHIPA PLUGARILOR

 

SEAN COTTER

 

Trei întrebari pentru traducerile romanesti

 

Sean Cotter este profesor de literatura si studiul traducerii la University of Texas din Dallas, unde colaboreaza cu Centrul de Studii ale Traducerii. Publicat în numeroase periodice literare si universitare din Statele Unite si Romania, Cotter este autorul mai multor carti de traducere din poezia romana, printre care Second-Hand Souls: Selected Writings of Nichita Danilov si Goldsmith Market de Liliana Ursu. Este membru al Asociatiei Americane a Traducatorilor de Literatura, al PEN USA, si face parte din board-ul PEN Texas.

 

Locuiesc în Dallas si asta ma face optimist în privinta traducerilor. Spun asta nu numai pentru ca imnul echipei noastre de fotbal e preluat din serialul Dallas si de cate ori îl aud ma vad transportat în Romania anului 1994, pe vremea cand ma aflam acolo pentru prima oara si tocmai se termina serialul Dallas. O spun si pentru ca Dallas e un oras foarte cosmopolit. Dallasul e un produs al emigrarii: dinspre Est, în special scotieni si englezi, din sudul Americii - albi si negri, din Mexic si din tarile de dincolo de Mexic, din India si din alte tari asiatice, si emigranti nemti, si est-europeni care au ales sa intre în Statele Unite prin Galveston, statul Texas. La sud de Dallas, la trei ore distanta, se afla un oras ceh bilingv, iar cand m-am mutat în Dallas mi-am cumparat mobila de la o firma romaneasca, facand toate tranzactiile pe romaneste. Rezultatul acestei diversitati este ca traducerea se întampla peste tot. Traducerea e posibila, ea este o creativitate permanenta care le permite locuitorilor Dallasului sa îsi duca viata. Daca nu ne pierdem în traducere ca fiinte umane, atunci nici operele literare nu se vor pierde.

A traduce literatura romana nu este si nu trebuie sa fie acelasi lucru cu a traduce alte literaturi. Traducerile si studiile mele legate de traducatori sunt mereu atente la a pastra intacta specificitatea literaturii romane. Ma intereseaza, în studiile mele, trei întrebari de interes general pentru traducatori: cum traduc, cine altcineva va mai traduce si cum traduc romanii literatura?

 Cum traduc literatura romana pentru un cititor american? As vrea sa pot raspunde ca pur si simplu traduc "bine". De fapt, asa cum arata Eugeniu Coseriu acum treizeci de ani, nu exista o definitie universal acceptata a ce înseamna o traducere buna, asa cum nu se poate spune în mod generic ce anume constituie un enunt bun. Nu putem vorbi decat de o traducere buna pentru un anumit text, adresat unui anume cititor, cu un anumit scop, într-o situatie istorica anumita. Un traducator lucreaza cu sensibilitatea unui artist si cu felul sau de a se raporta la limbajul vremii sale.

Acest gen de abordare pragmatica ne reorienteaza atentia catre text. Trebuie sa ne întrebam care sunt particularitatile ce diferentiaza un autor de un altul. Urechea unui traducator trebuie sa depisteze aceste particularitati si sa intuiasca diferitele versiuni de limba engleza ce s-ar potrivi originalului, redandu-l fidel. Fiecare text romanesc trimite la o alta limba engleza. De exemplu, scrisul lui Lucian Blaga trimite la T.S. Eliot, cel al lui George Bacovia la H.D., iar maniera de a scrie a lui I.L. Caragiale ar trimite la Mark Twain si, în acelasi timp, la Oscar Wilde. Traducerea cea mai buna va fi rezultatul exploatarii creative a unei astfel de legaturi.

 Cine va traduce literatura romana? Întrebarea nu este "Ce autor sa alegem pentru a fi tradus?", pentru ca exista în Romania o multitudine de autori valorosi, mult mai multi decat ar putea traducatorii de azi sa faca cunoscuti în strainatate. Romania nu duce lipsa nici de vorbitori fluenti de engleza, franceza, spaniola etc. Însa ceea ce nu are Romania sunt traducatori, si asta din doua motive:

1) Traducatorii trebuie platiti. Un traducator rescrie, re-creeaza chiar, o opera literara, daruindu-i o viata noua într-o alta cultura, ceea ce autorul operei nu facuse. Edgar Allen Poe nu ar avea recunoasterea internationala de care se bucura acum daca nu ar fi fost Charles Baudelaire, care l-a tradus. Nemtii nu l-ar citi astazi pe Franz Kafka, daca acesta nu ar fi avut întai mare succes în engleza, prin traducerile Willei si ale lui Edgar Muir. Traducatorii ar trebui platiti la fel de bine ca scriitorii. Programul Institutului Cultural Roman care ofera sprijin financiar pentru traducatori, si de care am beneficiat si eu, este, în acest sens, o initiativa foarte binevenita.

2) Traducatorii trebuie instruiti. Cunoasterea profunda a limbii romane sau a celei engleze nu este de ajuns pentru a traduce literatura - nu comanzi un tort de nunta de la un morar. Traducatorii trebuie instruiti în cadrul unor ateliere, la fel ca sculptorii si pictorii. Pe langa cunoasterea aproape infinita a limbilor si literaturilor respective, un traducator trebuie sa fie familiarizat si cu o serie de tehnici de traducere si curente teoretice. Un traducator trebuie sa stie, de pilda, care este diferenta dintre foreignization*  si echivalenta functionala ca sa poata alege tehnica potrivita pentru textul pe care îl are de tradus.

Aici, la University of Texas din Dallas, nu exista cursuri de limba; în schimb, optam pentru a-i învata pe studenti cum sa combine cunostintele teoretice temeinice cu talentul literar.

 Exista o scoala romaneasca de traducere? De ce am crede ca cele mai bune tehnici de traducere au fost descoperite în Vest? Romania, o insula de latini, slavi, nemti, unguri, romi, greci si turci într-un ocean de latini, slavi, nemti, unguri, romi, greci si turci, are o istorie surprinzator de bogata în contact cultural si lingvistic, atat cu tarile vecine, cat si cu tari mai îndepartate. În perioade de transformare culturala, în Romania se publica mai multe traduceri decat opere originale. Faptul acesta ramane adevarat, indiferent ca vorbim de perioade în care contactele Romaniei cu strainatatea, pe plan cultural, erau foarte rare, cum a fost dupa 1948, sau de momente de deschidere culturala, de exemplu, dupa 1989. Bogata ei istorie culturala implica faptul ca Romania are o experienta deosebita în ceea ce priveste traducerea (ma refer aici în primul rand la traduceri în romana).

Exemplul cel mai graitor pe care îl cunosc, pentru a arata diferenta dintre o abordare americana si una romaneasca, este scandalul Tony Judt de acum cativa ani, iscat în jurul articolului sau Romania: la fundul gramezii. Ultima sa reactie într-un interviu cu un jurnalist roman a fost sa întrebe de ce sunt romanii atat de deranjati de ceva ce a fost scris atat de departe, tocmai la New York. Gluma lui e un bun exemplu de lipsa a unei perspective de ansamblu, internationale. Un newyorkez îsi poate trai întreaga viata ca si cum nimic important nu se întampla în afara New Yorkului. Un roman stie ca anumite schimbari politice si culturale îsi pot avea originea undeva în afara Romaniei. În acest sens, se poate spune ca locuitorul metropolei se poarta ca un provincial, iar "provincialul" se dovedeste a fi cel mai cosmopolit.

Traducatorilor din Romania si, mai ales, celor ce nu locuiesc în Romania le-ar fi folositoare o antologie de texte despre traducere, care sa includa si eseuri scrise de traducatori romani. Ceea ce avem în Statele Unite,  The Translation Studies Reader, de exemplu, este în principiu axat pe limbi de circulatie internationala si pe tarile dezvoltate (Germania, Franta, Statele Unite). Ne-ar fi tuturor folositoare o colectie de lucrari despre traducere scrisa de traducatori care lucreaza si de critici literari, mai ales daca ne gandim la faptul ca, prin traducere, Romania continua sa prospere, atat acasa, cat si în strainatate.

 

Traducere de Andreea Diaconu

Traducere orientata spre limba sursa (n. trad.)

 

 

ADAM J. SORKIN

 

Cateva observatii nerostite la Festivalul de traduceri literare de la New York, 18 noiembrie 2006

 

Adam J. Sorkin a publicat în 2006 trei volume de traduceri din urmatorii poeti: Magda Carneci - Chaosmos (Buffalo: White Pine Press), Mihai Ursachi - The March to the Stars (Bucuresti si New York: Vinea Press) si Mariana Marin - Paper Children (Brooklin: Ugly Ducking Presse). Este autorul a treizeci de carti cuprinzand traduceri de poezie romaneasca.

 

Sambata dupa-amiaza, la Institutul de Tehnologie Stevens, urma conform planului sa rostesc cateva remarci întelepte sau cel putin cateva remarci, la un simpozion dedicat traducerii si subintitulat Cum sa traducem, cum sa ne publicam traducerile si cum sa fim platiti pentru ele. Banuiesc ca mi-am dus sarcina la bun sfarsit, textul pregatit de mine fiind probabil cel mai scurt din istoria cuvantarilor la diverse conferinte: "Munca grea, succes deplin, munca voluntara". As vrea totusi sa spun acum cateva lucruri care sa reflecte într-un mod mai cuprinzator experienta mea în materie de traduceri.

Interesul pentru traducerea poeziei mi-a fost starnit din întamplare. Ma aflam la Bucuresti si predam literatura americana în calitate de bursier Fulbright: tocmai începuse cel mai teribil deceniu al regimului Ceausescu, dar din fericire ultimul. Am fost rugat de o colega din acea vreme, Irina Grigorescu Pana, sa ma uit peste traducerile ei din versurile unui admirabil poet liric, Anghel Dumbraveanu, care începuse sa scrie prin deceniul sase, dar se afirmase ca un poet de marca în anii urmatori, rastimpul unei oarecari libertati de gandire, si dupa aceea. Am acceptat si nu m-am mai putut lasa: traducand, s-a trezit din nou în mine acel filon creator datorita caruia pe cand eram student ma visam poet, nu profesor. Îmi spun uneori ca atunci m-am nascut a doua oara - în lumea traducerii. Am fost descoperit de traducere, iar eu, la randul meu, am descoperit cat de stimulatoare si datatoare de rasplata este traducerea poeziei... toate acele momente minunate care ne fac spiritul sa freamate. De atunci înainte am fost tot mai absorbit de aceasta îndeletnicire, iar experienta din Romania a ramas fascinanta pentru totdeauna.

Cred ca cele spuse de mine se aseamana cu povestea oricarui traducator, transformat într-un nume ce apare extrem de rar pe coperta cartilor. Un cititor oarecare se ataseaza de un poet cunoscand cat de cat limba în care a scris, doreste sa îi citeasca opera si sa o faca cunoscuta; poate se prinde si mai mult în joc, colaborand în acest scop cu un prieten, si asa mai departe. Hocus-pocus! Înca un traducator a fost "facut" (banuiesc ca traducatorii nu se nasc, precum poetii).

În mod ciudat, nu este important sa vorbesti fluent limba-sursa. În ce priveste romana, sunt capabil mai ales sa înteleg gresit ce mi se spune. Posed totusi un vocabular pasiv bogat, pot adeseori sa lucrez de unul singur sau sa corectez unele greseli facute din graba de un co-traducator, fara sa recurg la dictionar ori la manualul de gramatica. Din punct de vedere lingvistic este suficient. M-am familiarizat în mare masura cu traditiile poeziei romanesti si asta îmi este de mare ajutor. Cunosc cultura si societatea romaneasca, orasele si privelistile; astfel îmi pot imagina usor peisajul mental cu care voi lucra. Cunoasterea culturii poate fi mult mai importanta decat dexteritatea lingvistica, iar traducerea diferentelor culturale este cred mai dificila decat redarea literala a lui "ponei" sau "a merge la trap".

Colaborarea este si ea un avantaj. Pentru a ma elucida, pot sa pun întrebari despre aluziile din text, despre o expresie idiomatica sau registrul limbajului si al vocilor, atunci cand nu le sesizez din primul bruion ori din originalul romanesc, la care ma întorc întotdeauna. Este de mare ajutor si faptul ca multi poeti cunosc limba engleza. Cel putin pentru mine, intentionalitatea are un rol important, indiferent ce spun teoreticienii.

Cand am început, avea trecere poezia politica, optiune exprimata fie în mod deschis, fie indirect. Poezia romaneasca are forta; s-a vazut asta pe vremea comunismului, cand în plan social si-a asumat un rol semnificativ, exprimand idei disidente printre randuri, rostind ceea ce nu putea fi rostit sau cel putin strecurand aluzii. S-a vazut si dupa aceea, cand forta ei metaforica înnascuta sau gustul pentru absurd si pentru strategiile verbale ce reveleaza poemul ca proces si fragmenteaza realitatea "cotidiana" i-au eliberat pe scriitori în multiple sensuri, în noile conditii sociale care dintr-o data au început sa ofere o mult mai mare libertate a expresiei, dar si, cum se plangeau numerosi poeti, mereu mai putine lucruri de spus. Si acesta este un fapt politic, nu-i asa? Ne alegem subiectele asa cum sunt ele, dar în urma unor schimbari sociale majore natura omeneasca fie se dezvaluie, fie, dimpotriva, se acopera cu totul.

Înainte de 1989 aveam senzatia ca fac ceva foarte important - ca aduc la lumina, în engleza americana, individualitatea si creativitatea umana sub forma unor mesaje dintr-o societate care cel putin la suprafata îsi facuse un idol din gandirea colectiva.

Robert Bly se referea uneori la traducerile sale folosind termenul "versiuni" - o notiune plina de sugestii. Metafora mea pentru traducere este figura artistului interpret - sa zicem pianistul de muzica clasica, sa zicem romanul Radu Lupu. Nu mergem în sala de concert ca sa ne asezam si sa îl ascultam cum citeste partitura lui Schubert. Mergem sa ascultam Schubert-ul lui Lupu, notele scrise de Schubert, dar în interpretarea pianistului. Într-adevar, o versiune. Întotdeauna o versiune. Nu exista decat versiuni: ascultatori sau cititori, suntem prizonierii subiectivitatii noastre.

Uneori am impresia ca sunt prins într-o camasa de forta (nu ca as scrie eu însumi, dar adesea simt nevoia sau dorinta sa schimb cate ceva). Însa alteori este ca o eliberare. Cat spatiu liber ca sa-ti exersezi îndemanarea, sa revizuiesti, sa-ti manifesti capacitatea negativa de a întruchipa o alta fiinta umana, sa patrunzi în genul sau, în trecutul sau, mai aproape ori mai departe de propriile, îngustele tale tipare mentale si afective! La naiba cu subiectivitatea, eu pot sa devin orice vreau! Altfel spus, îmi vine sa cred uneori ca traducatorul este de fapt ultimul scriitor care mai crede în muza sa, fiindca ea se afla acolo jos pe pagina, în semnele albe si negre, iar sarcina lui e sa îi urmeze poruncile. Traducatorul poate, în cel mai bun caz, sa faureasca o "versiune", iar în cel mai rau, sa esueze în proiectul de a produce un lucru viu, un poem-corolar, o interpretare autentica în limba de destinatie.

Cand traduc, explorez poezia romaneasca si ma explorez pe mine însumi. În acest fel "devin" poet (nu scriu poezii "originale", desi odata doream sa fac asta; poate ca acum scriu "traduceri originale"). Încerc în mod constient sa traduc în continuare poeziile vechilor mei prieteni: pentru mine traducerea este actul social si intim (dupa cum am mai sugerat) de a patrunde în mintea, în inima si în eul altei persoane prin cuvantul scris. Ma îndrept însa si catre generatiile mai tinere sau foarte tinere. Pot sa îmi aduc o mica contributie în a-i ajuta sa capete ceva mai multa recunoastere, datorita acelui fenomen paradoxal prin care oglinda traducerii mareste recunoasterea pe care o vor avea la ei acasa.

Potrivit impresiei generale, daca esti fidel în sens literal, traducerea ta o sa fie boanta, neinteresanta. Trebuie atunci sa "depasesti" originalul? Eu personal nu încerc sa îl depasesc pe poet, însa engleza are resurse care îi lipsesc romanei (si invers, desigur), iar nevoia de a clarifica referintele si sintaxa, ca si bogatia mai mare a vocabularului sau îmbinarea întamplatoare de vocabule care trebuiau sa se îmbine în acel moment pot oferi solutii neasteptate. I-am determinat pe cativa poeti ce-mi sunt prieteni (si în acest caz colaboratori) sa-si modifice originalul ca sa sune mai bine traducerea în engleza. Bineînteles, lucrurile pot fi inversate: Borges vorbea despre originalul care nu este fidel fata de traducere.

Cunoastem desigur exemple de banalitate fidela si de infidelitate superba, dar mai exista si impulsul de a lasa limbajul sa te conduca pe cararile nebatute ale sensurilor si ale metaforelor corelative sau, cateodata (asa cred), sa îi aminteasca, dandu-i un cot, traducatorului ca trebuie sa îi faca un mic cadou cuiva pe care îl admira. Ce mult pretuiesc acele momente cand îmi vine sa exclam privitor la vreun vers: "Hei, suna grozav" - nu cu îngamfare, ci cu modestia traducatorului care simte ca la originea acelui sentiment este poetul.

 

Traducere de Radu Surdulescu

 

 

CALIN-ANDREI MIHåILESCU

 

Cum eram noi de netalmacit si cum nu era tipenie careia sa-i pese

 

Calin-Andrei Mihailescu este profesor de literatura comparata, teorie critica si literatura spaniola la Universitatea Western Ontario din London, Canada. Publicatiile sale (în engleza, franceza, romana si spaniola) se înscriu într-o mare varietate de genuri, unele familiare, altele nu. Cartile sale romanesti recente (toate aparute la editura Curtea Veche din Bucuresti) includ: Tara europsita (2002), Calindar de noapte (2003), Don Global suit pe cal (povesti scrise împreuna cu copiii sai, Ilinca si Andrei; 2003), 16-17. Renastere, manierism, baroc (ed. a doua, 2005), Antropomorfina (2005) si (coord.) Cum era? Cam asa... Amintiri din anii comunismului (romanesc) (2006).

 

Cultura romana nu e singura care sta la taclale cu credinta-i ca textele sale literare pretioase sunt greu - daca nu cumva cu neputinta - de tradus în limbile materne ale altora. Credinta deplasata, credinta maligna. Genealogia ei e-ncercanata de un romantism imperfect digerat, de cand a fost înghitit pe sponci. Sub umbrela geniului romanesc (umbrela care arareori ne-a adapostit de ploile acide ale istoriei), nationalismele secolului al XIX-lea au saltat auto-romanismul pe Unicul Piedestal: fondul si elevarea a ceea ce nu poate fi înstrainat. Cu cat suruburile tin mai stranse de piedestal statuia acestui Eminescu sau acelui Iorga, cu atat mai intraductibil e mesajul acelor statui si, deci, cu atat mai originala cum originara bucatica rupta din nucleul dur al (re)sentimentului romanesc al fiintei.

Romania profunda e adulmecabila de-a lungul întregului mare lant al fiintei romanesti. Nombrilismul (de la nombril, buricul frantuzesc) este naricisismul radical prin care individul se considera a fi buricul lumii. El, de aceea, priveste lumea prin mandala si ocheanul propriului buric.

Adancimile trecutului à la romantique nu sunt mai putin arogante decat cele ale altor simulacre. De pilduitor exemplu, ideologia coagulata în jurul entitatii numite "dor", termen ce, parasutat din algia latina (dolus) - et j’en passe. Dorul e-al nostru; nimeni alt nu-l are; sau cam asa ceva. Acest "sentiment fundamental" a fost descoperit în folclorul romanesc de catre campionii novecentesti ai unicitatii noastre (Russo, Alecsandri etc.). Protapiti pe o prea subtire evidenta textuala, ei ne-au dat dreptul traditional la autono- si autohtonie simbolica. Fal(u)suri pioase, nu sfios sculptate, stau icoana certitudinii trecutului nostru. În fundal se observa cum palcuri de ciobani melancolici din tata-n fiu, în drum unduit spre neunde, pascandu-ne fundalul de baza, trec.

Evidenta textuala a fost trecuta cu încinsa vedere de catre Russo si ceilalti atleti romantici. Dorul a fost descoperit în trecut spre a acoperi caracterul obscur si nehotarat al trecutului - anarhia arhivelor noastre din veacul veacului.

Cazul "dor"-ul descrie un arc: dorinta de a descoperi un trecut ferm si legitimizant precum o lege inflexibila este retro-proiectat ca trecutul însusi. În termeni schillerieni, dorinta de a avea un trecut cert si poate transcendental este expresia sentimentala a unui trecut plin de dorinta în na(t)ivitatea lui. Dandu-si singur fundamentul ca un adevar ce-si acopera fictiunea din care origineaza, dar care îsi lasa urmele interpretabile ale trecutului dislexic ros de dor, simpla dialectica a acestui sentiment a devenit narav cultural prin repetitie mecano-entuziasta. Generatii de scoleri ce urmau sa creasca spre a deveni facatorii si desfacatorii patriei au fost pusi sa spuna ca sentimentul obligatoriu ori poate chiar si dorinta ce lucra într-însii reprezentau contributia lor personala la sentimentul national al dorului în tara cu acelasi nume; o tara a carei esenta era de netalmacit.

Ironic, ideologia dorului e un bine documentat exemplu de matriotism secular romanesc, al carui obiect - trecutul exorbitant - îsi micsoreaza si alapteaza subiectul prezent. Ar fi imoral ca acest subiect sa se iarasi împutineze prin schimbarea supunerii la livida lege nostalgica a pamantului, aparata cu inima si arma-n mana de campionii intraductibilitatii noastre (pasunisti, legionari, protocronisti...). Ar fi imoral - dar cat de pilduitor pentru generatiile care vor da navala sa ne plateasca datoriile! - ca acest sujet sa se înstraineze, ca un pixel pierdut, în oceanul van al Vestului.

Dar astfel de arcuri autoreferentiale nu sunt conturate pe hartile culturale romanesti doar de neputintele arhivistice si de ideologiile ce au facut inimile sa consume tot sangele natiei, nelasandu-l sa mai irige creierul aceleia. Arcul dorului e exemplul eminent al regularitatilor structurale ce se dau pe sine drept referinta si scop: nombrilismul tipic culturilor romanesti (inclusiv cele politice, de afaceri, sportive...), elitismul lor mitic, mila lor lirica de sine, autonomia lor dor/ita si celebrata repetat. "Romanul e nascut poet" este mitul pleonastic al nombrilismului nostru.

Ochelarii introvertiti ai nombrilismului ne fac ne uitam la noi atunci cand nu prea conteaza si sa ne uitam într-o parte atunci cand pe de-a-ntregul nu ar trebui. În cazul traducerii, acest faux pas de deux se exprima astfel în presupozitiile antitalmacilor: ceea ce într-adevar conteaza nu se poate traduce în alte limbi. De aceea, taramul traducerilor este aproximativ, marginal sau poate chiar un maidan pe care sunt aruncate în devalmasie sentimentele pure. Si totusi, avem nevoie sa ne traducem, ca o concesie facuta "îmbunatatirii imaginii tarii în strainatate", astfel ca aurul, miturile si gloria sa ne covarseasca. Dar aceasta ploaie de aur e parca în cardasie cu dialectica intraductibilitatii romanului descurcaret. Ca o fratie cu dracul pana trece (acesta) puntea, traducerea e instrumentala si antitetica în dialectica obtinerii de resurse externe, nu subterane - caci subsolul, ca si piedestalul, al nost’ este per tujur.

Aceasta economie simbolica a traducerilor se regaseste în multe culturi minore, ale caror investitii misionare, coloniale sau imperiale sunt fie absente, fie caraghioase. Dar o cultura îsi depaseste "soarta minora" doar înstrainandu-se de sine pentru a se reinventa si regasi pe sine acolo unde nimeni nu se astepta: prin traducere, de pilda. Nu e de mirare ca unii dintre adevaratii re-inventatori ai acestei culturi au plecat din tara, doar exilul e forma radicala a traducerii.

Suntem atrasi sa ne alintam în oglinzile ce ne sunt tinute în fata de catre limbile minore, ca si cum ne-am fi propriile mame. În aceasta autoreflectie, limba materna straluceste în tonuri prea familiare pentru a nu ne face sa rosim (si nu poti sa rosesti decat în limba materna; nu rusinea, ci vinovatia e esentialmente nelingvistica); doar limba materna ciupeste nervul ridicolului ca un sarpe în raiul gustului.

Din teama de a parasi acest taram foetal - infanta purei limbi materne -, legiunile de antitraducatori bat pasul pe loc pe campurile de antrenament ale culturilor minore. În ritmul marsului nombrilist, ele nu admit traducerile ca altceva decat ca trucuri menite sa aduca din exterior acele resurse care vor alimenta becurile negre ce le lumineaza puterea imaginara, simbolica ori reala.

Cand utopica limba materna e mangaiata ori împestritata de instinctul foetal (în limba mea sunt ca în burta mamei. Acolo eu ma sunt si cant), tendinta infantila devine dominanta ori de cate ori lucrarile pardalnicei lumi iau o întorsatura potrivnica. Atunci simulacrul supranatural al limbii materne ne grabeste sufletele sa-si puna masti de infanti; vorbitorul devine-un dulce mut; exterioritatea lumii e abrogata prin decrete centripete (mai mult sau mai putin nationaliste).

Cum infanta este o stare de ignorare si ignoranta a celorlalti, ceea ce ramane ca zat real este doar mutenia alintandu-se pe sine - iar traditia isihasta sau corola de minuni a lumii blagiene sunt expresii doar aparent identice acestei mutenii, careia îi sunt esentiale, deci ilogic opuse. Aceasta mutenie e reala precum victimele accidentelor rutiere sunt reale - ca urme ale suferintei. Vreau sa spun: ale suferintei nemeritate iscate din ignorarea infantila a celorlalti. Singura, fierbinte si muta, cultura minora e înconjurata de tipenii, nu de talmaci.

Si acum: dupa decenii de infantilizare în leaganul de lemn al limbii comuniste, e prea tarziu sa ne alintam. Acum, ca întotdeauna, lumina poate intra înauntru nu doar pentru a ne face sa rosim, ci si pentru a depasi aceasta înrosire. Daca nu pentru altceva, trebuie sa ne traducem pentru a depasi aceasta înrosire - si poate sa continuam pana vom ricosa înapoi din zidul nerusinarii, murmurand.

Universul nu e facut pentru a ne alinta, dar, macar pe usa lui deschisa pentru business, sta scris: "A se traduce!".

 

 

VITRINA CU SUCCESE

 

 MIRCEA CARTARESCU     

 

Cateva fapte

 

Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1956 in Bucuresti. Este conferentiar la Catedra de literatura romana a Universitatii din Bucuresti. A publicat peste 20 de volume de poezie, proza, jurnalism si critica literara, care au castigat toate premiile literare importante din Romania. Cele mai notabile lucrari sunt poemul epic Levantul, Nostalgia (o culegere de nuvele), romanul Travesti si primele doua volume din proiectata trilogie Orbitor. A fost tradus în 11 limbi, a castigat Premio Acerbi (Italia, 2005) si a fost finalist al Premiului Medicis Prize si al Premiului Uniunii Latine din Franta. Calatoreste si conferentiaza mult în cele mai importante centre ale lumii. In prezent, locuieste la Stuttgart.

 

 Nostalgia e prima mea carte de proza, scrisa în întregime între 1983 si 1985, deci terminata înainte sa împlinesc treizeci de ani. Cele cinci texte apar aici în ordinea scrierii lor. Cartea consta în trei povestiri si doua mici romane. Adunarea lor într-o singura coperta a fost o risipa pe care-am regretat-o întotdeauna si care mi-a sufocat cele doua romane, cu un potential mult mai mare decat îl au ele în culegere. E motivul pentru care anul acesta am decis sa-mi dezmembrez Nostalgia, oricat de obisnuit ar fi publicul cu formula ei si oricat de coerenta ar fi fost acea antologie a textelor mele de tinerete. Castigul cel mare e, cred eu, o noua viata a micilor romane Gemenii si REM, care de-acum încolo îsi vor avea propriul drum. Nostalgia a stat patru ani în editura Cartea Romaneasca si a aparut abia în 1989. Din ea lipseau una dintre povestiri si fragmente ample din celelalte. Titlul însusi fusese schimbat în Visul. Dupa 1989 cartea mi-a fost respinsa de trei edituri, între care Nemira. În cele din urma a fost publicata integral la editura Humanitas, care-a scos ulterior, pana azi, sase editii separate ale cartii, plus un mare numar de suplimentari de tiraj.

Cu titlul Le Rêve, Nostalgia a fost tradusa în 1992 în Franta, la mica editura pariziana Climats. Poetul Alain Bosquet a scris despre ea un frumos articol în Magazine litteraire. Revista La Quinzaine litteraire a aparut cu fotografia autorului pe coperta, alaturi de textul Une revelation: le jeune ecrivain roumain Cartarescu. Ulterior, cariera internationala a Nostalgiei a fost destul de spectaculoasa. Tradusa la editura Volk und Welt, în Germania, a avut peste douazeci si cinci de cronici în toate marile cotidiane si reviste literare germane. Cartea a mai fost tradusa în spaniola la editura Seix Barral, în suedeza în faimoasa colectie Panache de la Albert Bonniers, în engleza la minunata editura new-yorkeza New Directions, în norvegiana, maghiara, italiana, slovena si bulgara. Anul acesta, cartea se va reedita în Germania si Spania.

Am scris ulterior doua mii de pagini de proza, dar Nostalgia ramane pentru mine ceva special. Nu recitesc niciodata din ea fara o puternica strangere de inima. N-am sa uit niciodata atmosfera din cenaclul Junimea, unde-am citit pe rand prozele de aici, cu exceptia romanului REM. Era pentru mine un mare curaj sa citesc în fata mult mai cunoscutilor Nedelciu, Sorin Preda, Constantin Stan, Cusnarencu, Craciun si atatia altii. Dar prozatorii de la Junimea lui Crohmalniceanu m-au primit frateste între ei si m-au încurajat cu mare generozitate. Am ramas pana azi poetul ratacit printre adevaratii prozatori.

S-a întamplat ca Nostalgia sa fie si prima mea carte în spatiul american. A aparut foarte frumos la editura New Directions din New York, la recomandarea prietenului Andrei Codrescu, caruia-i datorez, de fapt, aceasta editie. Traducerea îi apartine lui Julian Semilian, un entuziast al literaturii romane de avangarda, el însusi poet si prozator. A fost, deci, o întalnire fericita a trei oameni la o editura faimoasa. Cartea nu a fost un succes fulminant, ci unul decent, cu cronici pozitive si vanzari modice, cum era de asteptat. Cred ca e un bun punct de plecare pentru cineva care vrea sa-si faca un nume în Statele Unite. Ce mi se pare mai important este ca, prin aceasta carte (si, sper, prin cat mai multe de-aici încolo din spatiul romanesc), apare înca un jalon al identitatii prozei romanesti, foarte putin cunoscute în America, alaturi de cel, mult mai vizibil, al operei lui Norman Manea.

Pentru anul urmator ma gandesc la traducerea în Statele Unite a unui mic roman numit Travesti si caut înca editura pentru singura carte scrisa de mine care cred ca ar putea avea un impact real pe piata americana, asa cum e ea structurata azi: De ce iubim femeile. Restul este wishful thinking.

 

 

JULIAN SEMILIAN

 

Despre traducerea Nostalgiei

 

Julian Semilian este poet, traducator, romancier si, în prezent, profesor de montaj film la North Carolina School of the Arts, dupa ce a lucrat la peste 50 de filme si productii TV în cariera de 24 de ani ca regizor de montaj la Hollywood. Nascut în Romania, Semilian este membru al PEN America. A publicat cinci carti, iar propria opera poetica precum si traducerile din poezia romana i-au aparut în prestigioase publicatii americane si romanesti, printre care Words Without Borders (octombrie 2004). Cea mai recenta carte a lui este traducerea Nostalgiei de Mircea Cartarescu la editura americana New Directions. Volumul de traduceri din Gherasim Luca The Inventor of Love urmeaza sa apara anul acesta la Spuyten Duyvil. Împreuna cu sotia lui, Laura Semilian, a tradus Max Blecher (volumul cu titlul Scarred Hearts urmeaza sa fie publicat la Oldstreet Publishing).

 

Verbul "a traduce" poarta în el sensul de "a duce de cealalta parte". "Latus" este participiul trecut al latinescului ferre, a duce. Si toata lumea stie ce înseamna trans: transa. N-ar trebui sa stau sa cantaresc fiecare participiu mai mult sau mai putin curios, dar m-am lasat (se)dus de bucuria speciala a acestei descoperiri. As putea sa ma tot las dus si sedus doar în compania unui dictionar si a unui dictionar de sinonime, daca nu as avea nevoie de bani.

Lasand de o parte chestiunile de piata, eu nu cred ca un traducator îsi alege opera literara; este, mai degraba, invers. Suntem doar niste canale alese de si pentru lucrarile care vor sa fie traduse. Intentionat am lasat de o parte chestiunile de piata, as prefera sa ma las purtat într-o transa, si asta nu pentru ca acele chestiuni nu si-ar scoate limba ca sa-mi faca în ciuda. Dar trebuie sa continuam sa ne aducem aminte de Borges si de povestea lui despre Omar Khayyam si traducatorul lui, Fitzgerald, transportat de Khayyam o mie de ani mai tarziu, o mie de ani fiind doar un triplu salt în gandul lui Dumnezeu. Cuvintele originale, avandu-si originea acolo, scriitorul fiind doar primul lor traducator, cel ales "sa le duca de cealalta parte", îsi aleg ele singure vehiculul care le va trece peste frontiera aproape nepazita a limbilor.

Ideea de a traduce Nostalgia a fost atat de coplesitoare, încat m-am lasat dus de cealalta parte într-o transa provocata de o notiune mai mareata decat o natiune. Notiunea si cuvintele m-au transportat în felurite chipuri peste ocean, înapoi în tara unde îsi aveau originea primele mele cuvinte si pentru prima oara de cand plecasem, în urma cu treizeci si opt de ani. Acolo erau oamenii, cei care înca vorbeau cuvintele pe care le parasisem, cuvinte care nu m-au parasit niciodata, care continuau sa vorbeasca în mine, strigau, alegandu-ma pe mine pentru a le duce de cealalta parte în noile cuvinte în care fusesem obligat sa patrund. Limba mea si-a pierdut lanturile noului grai, iar cuvintele s-au strecurat usor in noua limba, vazandu-se ca într-o oglinda, ele însele ca pe ele însele, în tinuta confortabila a unor chipuri noi.

Traducand Nostalgia, am simtit ca regasesc Bucurestiul, pe care-l parasisem în adolescenta, dar era un Bucuresti preschimbat alchimic de Mircea: "Am descoperit eu însumi", scria el într-un volum recent de eseuri, Pururi tanar, înfasurat în pixeli, "scriitorul care-l crease... un oras plastic, proteiform pe care imaginatia mea îl modela dupa voie...". Am descoperit prin Nostalgia si un Bucuresti literar pe care îmi doresc sa-l fi cunoscut. Mircea vorbeste în acelasi eseu despre cenaclul lui Ovid S. Crohmalniceanu ("Papa Croh"), un loc definitoriu pentru scriitorii romani din Generatia Optzecista, o miscare literara care a facut scoala în literatura nationala postbelica. Era un underground literar care începuse la sfarsitul anilor ‘70, avand un stil si o influenta care semanau cu cele ale Generatiei Beat si care mostenea traditiile avangardismului si suprarealismului. Tinerii membri ai acestui grup - Mircea fiind unul dintre ei - se chemau initial Generatia Blue-Jeans, din cauza puternicei influente a scriitorilor americani. Activitatea lor, care era independenta de ideologia comunista oficiala, a trezit ostilitatea regimului de la bun inceput. Faimosul Cenaclu de Luni a reunit poetii sub calauzirea criticului literar Nicolae Manolescu, în timp ce prozatorii erau condusi de însusi imens de eruditul Papa Croh. Bucurestiul cenaclurilor literare mostenea o lunga traditie cu consecinte uriase pentru viata intelectuala a Romaniei, iar vitalitatea orasului lui Mircea aduce magia în proza lui. El compara cele trei Bucurestiuri ale sale, cel al mamei sale, cel al primei lui iubiri si pe cel al poeziei sale, cu trei creiere suprapuse în interiorul craniului uman: cel de reptila, cel de mamifer, cel de om. Acestora le adauga ipoteza unui al patrulea creier, întrebandu-se despre posibilitatea existentei unui Bucuresti arhetipal, Hieropolisul creierului de înger. Acest Bucuresti este orasul fertil în care se desfasoara Nostalgia.

In timpul celor doi ani în care am lucrat la aceasta traducere, Mircea si cu mine adesea comunicam zilnic, trimitandu-ne unul altuia sute de mesaje prin e-mail ca sa discutam anumite cuvinte. Un volum de poezie a lui Rimbaud cu o coperta de un verde intens, la fel ca cel pe care îl pomeneste la începutul lui REM, se afla pe biroul meu din întamplare cand am început sa traduc acel capitol. Amandoi l-am considerat un semn bun. Mircea s-a dovedit a fi un colaborator nemaipomenit. De multe ori îl întrebam despre cu totul alte lucruri si, întotdeauna, îmi dadea raspunsuri cu bataie lunga care ma luminau si care îmbogateau acest proiect într-un fel misterios. Mi-e dor sa fac o noua traducere, chiar si numai pentru a continua schimbul nostru de mesaje.

Am mintit în privinta cuvintelor fara hotare. Cand m-am întors în patria mea de adoptie, vamesul neîncrezator m-a întrebat:

- Ce te poate face sa vii pentru doua saptamani într-o tara cum e Romania?

- Nostalgia, i-am raspuns si am zambit. Nostalgia.

Mi-a facut semn sa trec. Probabil ca a fost de acord cu mine.

 

Traducere de Mihaela Eftimiu

 

 

PETER GLASSGOLD

 

Despre editarea Nostalgiei

 

Peter Glassgold este redactor, autor si traducator, avand o îndelungata colaborare cu New Directions. Printre scrierile lui recente se numara romanul The Angel Max (Harcourt, Brace, 1998), Anarchy! An Anthology of Emma Goldman’s "Mother Earth" (Counterpoint, 2001), Living Space: Poems of the Dutch Fiftiers (Green Integer, 2005) si Byways (2005), memoriile în versuri ale poetului si editorului James Laughlin, trecut în nefiinta, pe care le-a editat pentru ND.

 

Observatiile mele vor fi strict practice. Se refera la modul în care o anumita editura americana cauta lucrari pe care sa le publice în traducere si la munca unui redactor care a pregatit o astfel de scriere în vederea publicarii, totul din perspectiva practica, aplicata, a redactorului.

 New Directions, o editura specializata în literatura, care tocmai si-a sarbatorit al saptezecelea an de existenta, a publicat înca de la înfiintare lucrarile unor autori necunoscuti în curentul dominant al beletristicii americane, nu doar în ce priveste limba, ci si stilul - cu alte cuvinte, scriitori de avangarda. Nu e nevoie sa însiruim toate numele publicate în saptezeci de ani. Forta si succesul editurii New Directions în domeniul traducerii literare se datoreaza, printre altele, faptului ca redactorii au tratat întotdeauna cu multa seriozitate opinia autorilor si traducatorilor si au înteles ca în lumea literelor internationale exista oameni mult mai avizati în ce priveste adevarata valoare literara decat exista în circuitul obisnuit al agentilor literari si al editurilor straine. Asa se face ca, în urma cu patru ani, cand vechiul meu prieten Andrei Codrescu mi-a propus sa ma uit la traducerea unui fragment din romanul lui Mircea Cartarescu, Nostalgia, fireste ca mi-a trezit interesul, desi pana atunci nu auzisem nici de autor, nici de traducator, Julian Semilian; mai apoi am aflat ca eu si Julian aveam ceva în comun: amandoi publicaseram la o alta editura literara, Green Integer Books.

Fragmentul trimis de Julian într-o prima varianta de traducere a fost sectiunea de deschidere a romanului, Ruletistul, care m-a impresionat la culme. I-am cerut mai mult si mi-a trimis sectiunea finala, Arhitectul, precum si fotocopii ale ambelor originale, pe care i le solicitasem eu. Din nou am ramas coplesit. Traducerea mai trebuia slefuita, îmi dadeam seama, dar nu se impuneau revizuiri semnificative (si sa ajungi atat de departe cu un text de Cartarescu era deja o realizare cu totul remarcabila!), iar din acele prime versiuni transparea ceva din care-am înteles ca am de-a face cu o carte foarte, foarte speciala. Gregory Rabassa, unul dintre cei mai buni traducatori americani, spunea odata ca, daca o traducere are un defect, acesta iese imediat în evidenta ca nodul în papura. Ceva similar s-ar putea spune si în cazul opus: cand originalul este extraordinar, calitatile se vadesc si într-o traducere superficiala sau într-o varianta de traducere neprelucrata deloc - ceea ce, fireste, nu era cazul traducerii lui Julian. Aceasta era cu adevarat valoroasa: stralucea.

În aceasta prima etapa, i-am mai cerut lui Julian trei lucruri: sa-mi dea date biografice despre Cartarescu si despre el însusi; traducerea sa fie scrisa la doua randuri, ca sa am loc pentru modificari si sugestii; si sa respecte cu strictete dispunerea paragrafelor din original. Cu alte cuvinte, daca un paragraf nou începe cu alineat, sa apara la fel si în traducere; daca nu, nu. Iar daca paragrafele nu sunt despartite de spatii, traducerea sa urmeze acelasi format. Desi toate acestea par niste maruntisuri, de-a lungul anilor am constatat ca astfel de neglijente se strecoara în traducerea tiparita si pot sa afecteze serios impresia generala creata de lucrare. Efectul stilistic al unor paragrafe separate de spatii este unul de fragmentare, de neregularitate. Iar daca nu aceasta a fost intentia autorului, nu ar trebui sa fie nici a traducatorului.

Dar de ce aveam nevoie de textul romanesc, necunoscand deloc limba? Fiindca e întotdeauna important ca redactorul sa aiba originalul pentru comparatie, atat la nivel vizual, cat si la nivel textual, daca are cat de cat acces la limba-sursa; în cazul meu, accesul mi-era asigurat de cunostintele de latina si de alte limbi romanice, suficiente pentru a-mi permite sa citesc, si de un dictionar romanesc.

Aici trebuie sa spun ca nu sunt specialist, sunt doar un redactor de beletristica si un scriitor cu multa experienta în lucrul cu texte straine. Totusi, putine dintre acestea au fost de provenienta est-europeana, iar cele mai multe dintre ele au fost rusesti, plus cateva în estona, maghiara si poloneza, limbi pe care nu le cunosc deloc. În astfel de cazuri, tot ce poate sa faca redactorul este sa citeasca foarte atent, sa ceara lamuriri traducatorului cand ceva nu suna bine sau nu se întelege si, daca se poate, sa examineze si alte traduceri ale aceleiasi lucrari, urmarind eventualele adaugiri sau lipsuri nejustificate.

Toate materialele primite de la Julian le-am transmis colegilor mei de la ND, care au fost de acord sa trecem la treaba cu traducerea lui; Julian, fireste, trebuia sa termine de tradus Nostalgia. Acum începea distractia. Modul de lucru era urmatorul: îmi trimitea o prima varianta de traducere a fiecarei sectiuni din roman, iar eu analizam cu scrupulozitate varianta primita, avand în fata manuscrisul lui Julian, un exemplar al originalului romanesc (primit prin bunavointa lui Mircea Cartarescu) si traducerea în franceza (prin intermediul amazon.ca). Nestiind romaneste, versiunea în franceza mi-a fost de mare ajutor. Ca sa duc mai departe analogia lui Gregory Rabassa, daca exista un nod în traducere, sunt mari sanse ca si în original sa fie unul. În cazul Nostalgiei, probabil ca aceleasi noduri le-au dat batai de cap si lui Julian, si traducatorului francez.

La ce ma asteptam, ca redactor, de la aceasta traducere? La o relativa naturalete a textului în engleza. (Relativa, deoarece stilul autorului trebuie lasat sa se întrevada, iar Cartarescu are un stil mai sofisticat decat cel practicat în prezent în literatura de expresie engleza, mai ales în cea americana.) La o ortografie impecabila. La o dispunere corecta a paragrafelor. La paragrafe lipsa, omise din neatentie din primele variante ale lucrarii. (O problema comuna în traducere, mai ales cand e vorba de proza.) Cea mai buna solutie la problema substantivelor proprii. (Cu alte cuvinte, pastram "Strada Unu" sau "Strada Brutarilor", în romaneste, ceea ce ar suna foarte straniu pentru un american, sau traducem denumirile? Sau exista o solutie de compromis, cand originalul nu e atat de banal, ci are conotatii culturale si istorice? Noi am ales solutia de compromis.) Citate corecte. (În cazul nostru, T.S. Eliot, Thomas Mann si destule versuri din rock’n rollul anilor ‘70.)

Toate cele enumerate constituie procedura standard de editare a traducerilor - sau asa ar trebui, daca redactorul este meticulos. Îi trimiteam lui Julian versiunile editate, el le relua si-mi trimitea versiunile revizuite, iar eu repetam procedura, descoperind mai putine probleme la a doua lectura. Daca nu ma însala memoria, timp de un an si jumatate am trecut de doua ori prin majoritatea sectiunilor romanului, în unele cazuri chiar si de trei ori, înainte ca volumul sa fie gata de publicare.

În timpul pregatirilor, Andrei Codrescu a avut amabilitatea sa citeasca una din variantele lui Julian; a fost un noroc, de vreme ce Andrei scrie minunat atat în engleza, cat si în romana. Tot lui îi apartine frumoasa introducere la roman, care-l plaseaza pe Cartarescu într-un context literar si cultural necunoscut cititorilor de limba engleza. Iar cum ND are un deosebit respect fata de traducere si traducatori, l-am rugat pe Julian sa-si exprime într-o postfata opinia despre roman, despre autor si, cel mai important, despre propriul efort. În definitiv, Julian este cel care a rescris Nostalgia în engleza, deci cu siguranta avea multe de spus, dupa lunile de munca asidua. Spre bucuria mea, a avut de facut numai comentarii pozitive. Julian, esti o comoara!

 

Traducere de Ioana Costache

 

 

ULTIMA ORA

 

S-a înfiintat Asociatia Traducatorilor din Literatura Romana pe langa ICR Paris

Stimate d-le Bogdan Stefanescu,

 

Pe 27 ianuarie 2007, Institutul Cultural Roman din Paris a anuntat crearea Asociatiei Traducatorilor din Literatura Romana (ATLR), prezidata de scriitorul Dumitru Tepeneag. Comitetul de conducere al ATRL îi mai numara si pe Laure Hinckel, Linda Maria Baros, Magda Carneci si pe presedintele de onoare Alain

Paruit. Gazduita de catre ICR Paris, asociatia îsi propune sa functioneze ca un catalizator al unor strategii mai coerente de traducere si difuzare a literaturii romanesti în Franta si în alte tari ale lumii. L-am rugat pe presedintele ATLR sa ne ofere o declaratie cu aceasta ocazie. Zadarnica e arta  fugii  de D. Tepeneag urmeaza sa apara în limba engleza la editura Dalkey Archive Press în prima parte a anului 2007, bucurandu-se de finantare partiala în cadrul programului Translation Publication and Support al Institutului Cultural Roman. Puteti citi mai jos raspunsul domnului Tepeneag.

 

Va multumesc pentru pentru mailul dvs. Publicarea mea de catre Dalkey Archive are o istorie destul de complicata. Am avut noroc cu sarbii, mai precis cu Petru Cardu, care a tradus Zadarnica e arta  fugii în sarba. Ana Lucic (de la Dalkey Archive), care e de origine sarba, a citit cartea, i-a placut si m-a cautat în Romania. Pana la urma a dat de mine la Paris. Am semnat contractul înca din 2004, cand ICR condus de Buzura nu platea decat pentru cartile si calatoriile presedintelui. S-a pierdut ceva timp si cu cautarea unui traducator din limba romana... Nu mai stiu ce s-a întamplat, cartea era anuntata pentru februarie 2007 si e deja în vanzare pe siturile de vanzare prin corespondenta.

Îmi pare bine ca tineti sa va implicati în promovarea cartii. E o carte dificila, nu poate avea decat putini cititori. Nu se compara cu cartile lui Norman Manea... În continuare, Dalkey Archive a ales alte doua carti si mai dificile pe care le-am scris în franceza:  Le mot sablier si Pigeon vole. Ceva mai aproape de public - dar fara sa-l gadile pe burta - e trilogia care începe cu Hotel Europa. Nu stiu ce sa zic... Oricum, va multumesc pentru interesul pe care mi-l aratati. E prima oara cand o institutie a statului roman catadicseste sa se ocupe de mine.

Cat despre Asociatia Traducatorilor înfiintata la Paris, aceasta a fost initiativa ICR, care, pe buna dreptate, are nevoie de agenti literari. O asociatie de traducatori poate foarte bine servi ca agent literar, mai ales ca, în Franta, agentii propriu-zisi, nu stiu de ce, nu sunt agreati. Oricum o asociatie are mai multa greutate.

Bineînteles, presedintele acestei asociatii ar fi trebuit sa fie Alain Paruit care e cel mai bun traducator din romana în franceza si a tradus peste 70 de carti. Din pacate, Alain Paruit e grav bolnav si n-a acceptat propunerea noastra.

In pagina pentru revista 22 nu as spune altceva decat ce v-am scris dvs. Asa ca n-as avea nimic împotriva sa traduceti randurile de mai sus si sa le trimiteti spre publicare.

Cu toata stima,

 

D. Tepeneag