TV Cultura

RODICA PALADE

22 plus ART la final

 Cu acest supliment, dedicat culturii la TV, revista 22 incheie proiectul 22 plus ART, acceptat si finantat de Administratia Fondului Cultural National. Reamintim cititorilor ca celelalte trei suplimente ale proiectului au vizat evolutia tinerilor cineasti romani, situatia Bucurestiului, ca identitate urbana, si, in fine, utilizarea limbii romane in mass-media. Am incercat ca, in domeniile culturale abordate, sa semnalam probleme, chiar si atunci cand succesele nu pot fi tagaduite, asa cum este cazul tinerilor cineasti romani. In treacat fie spus, aceste succese ale "noului val" sau ale "noii generatii" in cinematografia romaneasca se datoreaza prea putin sistemului institutional de finantare, fiind mai degraba rezultatul eforturilor individuale ale fiecarui cineast in parte.

Privind retrospectiv acest proiect in care ne-am angajat, putem spune ca suplimentul dedicat Bucurestiului, sub genericul Oras frumos/oras urat a fost un succes. El nu a gazduit doar o colectie de texte, ci a generat o dezbatere furtunoasa la sediul GDS, din care nu au lipsit administratorii orasului, arhitectii si urbanistii, oameni de cultura, jurnalisti. Mai mult, aceasta dezbatere, reprodusa in supliment, are toate sansele sa devina punctul de pornire al unei miscari civice care va supraveghea viata orasului.

Asadar, proiectul 22 plus ART a incercat nu doar sa consemneze, ci si, la modul concret, sa influenteze intr-o directie pozitiva domeniile abordate.

Sprijinul acordat de AFCN este, fara indoiala, esential. Dar, pentru ca aceasta institutie sa poata sa puna umarul cu adevarat la dezvoltarea culturii romane, o lege noua trebuie sa-i asigure o cu totul alta filosofie de finantare. La ora actuala, conform legii, operatorii culturali selectati pentru proiectele AFCN, in ciuda unui contract semnat si fara sa beneficieze de niciun avans, trebuie sa se acopere de hartii doveditoare ca intr-adevar au dat banii pe acel proiect. O mladiere a legii, fara a exclude un control riguros al cheltuirii banilor, dar care sa ingaduie operatorului cultural sa se miste liber, in favoarea calitatii proiectului, este mai mult decat asteptata.

ALEXANDRU MATEI

Bildung si televiziune

Intr-un articol publicat in numarul 233 al revistei pe care o cititi acum, poetul si criticul Octavian Soviany citeaza un pasaj revelator din Jean Baudrillard. Definitia extazului ar fi, conform sociologului francez, urmatoarea: "o calitate a oricarui corp care se roteste in jurul propriului sine pana la pierderea sensului si care straluceste apoi in forma pura si vida". Citatul e din Strategiile fatale, sper sa nu ma-nsel.

Televiziunea este, evident, o forma de extaz mediata tehnic. O epifanie. Daca Ludovic al XIV-lea ar fi avut ocazia, ar fi plasat in centrul aleii principale din gradina palatului Versailles un ecran mare de plasma care ar fi facut inutile toate serbarile fastuoase, ingemanari de fabrici de apa, puneri in scena ale tuturor miscarilor gratuite, artificiale, pure in vointa lor de inutilitate, de la gesturi emfatice la dinamica perfect stapanita a materiei, in sfarsit, tot tacamul unei bunastari a simturilor investita cu functia politica pe care o stim. Ecranul ar fi luat caimacul divertismentului regesc; a reproduce viata asa cum este ea, adica mobila, inseamna de fapt a re-crea. Numai aparitia tarzie a televiziunii a permis oranduirea, intre secolul Regelui-Soare si cel al lui Hitler si Stalin, a unei culturi a traditiei, a tezaurului si, poate mai important, a hermeneuticii ca tehnica de cunoastere individualizata.

Felul in care vedem noi astazi cultura, altfel, cu totul altfel de cum o vedea in vremea sa Regele de un metru si cincizeci si sapte este o mostenire a secolului al XIX-lea: cultura este Bildung, devenire interioara. Importanta nu este cantitatea de informatie acumulata, ci, ca sa continuam in acord cu terminologia la zi, "ontologia" informatiei receptate si asimilate. Informatia culturala trebuie sa aiba, pentru a fi valoroasa, fiinta. Cu alte cuvinte, sa fie facuta din aluatul din care este facut "subiectul", nu din ceea ce acelasi subiect proiecteaza ca utopie, idealitate, perfectiune, in acord cu fantasma imuabilitatii si eternitatii. Informatia culturala este, altfel spus, expresiva. Ca atare, ea se constituie ca o acumulare dirijata inspre ceea ce se credea ca ar fi, atunci, trecerea de la starea de natura, in care raportul constiintei cu ea insasi nu exista, la aceea de cultura, in care identitatea sinelui cu sinele este recunoscuta ca singur scop al existentei. Cultura in sens clasic - cea la definitia careia a contribuit umanismul european si ceea ce el a putut recunoaste in afara perimetrului sau geografic, in Asia mai ales - este formare, adica tehnica si initiere in acelasi timp: productie de fiinta conform unor norme mostenite, in limitele carora inovatia nu apare nicicand atat de radicala incat traditia sa nu (si-)o poata cunoaste ca decurgand dintr-o origine. Iar atunci cand aceste limite sunt debordate, sfarsitul culturii e aproape: momentul Nietzsche, de pilda (dar, chiar si el...). Sau, radical cu adevarat, momentul avangardist.

Nu acesta a fost mereu, insa, modelul dominant de cultura. Exemplul spectacolului baroc consumat cu fervoare in pline decade "clasiciste" e graitor. Niciodata, as indrazni sa adaug din perspectiva sociologica, nu acesta a fost modelul european de cultura. Daca un strain, asa cum aparusera tot mai multi in literatura picaresca europeana inaintea romantismului, ar fi poposit in Europa, el n-ar fi asistat la cultura care astazi pretinde ca ne formeaza, ci la spectacole greu de recuperat de catre o constiinta istorica careia ii lipsesc, pentru aceasta, tocmai cunostintele. Modelul cultural european de dinaintea lui Hegel si din afara umanismului renascentist a cuprins, mereu, ritualuri - traditionale si locale - si, sau in acelasi timp, divertisment: fie spectacole realizate conform unei normativitati numite mai tarziu estetice, fie evenimente publice transformate ad-hoc in spectacol: cel al mortii condamnatilor. Nimic formator nu rezida in acest tip de cultura. Iconoclasmul unor astfel de realizari - in ciuda sonoritatii unor titluri ca Elogiul nebuniei - nu avea, cel putin pana la Revolutia franceza, nimic din teroarea estetica a modernitatii. Cu toate astea, uniformizarea culturii franceze, incepand cu 1661 - data la care Ludovic al XIV-lea isi asuma prerogativele de prim-ministru, adica de administrator al statului asupra caruia oricum domnea deja de douazeci de ani si poate chiar dinainte, de pe vremea lui Richelieu -, conduce la doua rezultate cu efect contrar: in acelasi timp la formarea unei constiinte "nationale", cat si la aceea a unui spirit colectiv de revolta; a unei constiinte a diferentei, dominanta de acum incolo. Ideea moderna de cultura este imposibil de conceput fara a lua in calcul procesul scurt si taios al Revolutiei franceze. Inaintea evenimentului, insa, cultura "de masa" era o cultura pe care am recunoaste-o astazi ca fiind "de televizor", ceea ce lipsea fiind chiar mijlocul tehnic de a difuza imaginile pe o arie cat mai mare. Intamplator, televizorul apare in momentul in care ideea moderna de cultura se afla deja la inceputul crepusculului; nimic din promisiunile ei declamate si nimic din exigentele clamate vreme de mai bine de un secol nu fusese implinit; lumea trecuse prin doua razboaie mondiale si intrase in varsta totalitarismului global, in ciuda incoronarii literaturii ca arheologie a spiritului. Televizorul incearca, la inceput, sa tina isonul ideii moderne de cultura; sa formeze. Dar cum ar putea sa formeze un spectacol? Cat avea sa persiste iluzia televiziunii ca mijloc ideal de raspandire culturala in sens iluminist?

Raspunsul il stim: foarte putin; ceva mai mult in tarile totalitare, unde televiziunea ramane o institutie de stat, dar revansa luata aici de cultura televizuala a spectacolului dupa caderea comunismului este cu atat mai ofensiva. Pe masura ce canalele TV s-au inmultit, ce tehnica s-a ieftinit si, deci, cu cat accesul la televiziune a crescut, a devenit tot mai clar ca ceea ce s-ar putea numi cultura de televiziune este strict cantitativa. Cantitatea este ceea ce o injoseste si o salveaza in acelasi timp: o coboara pentru ca anihileaza excelenta si dispretuieste ierarhia, daca nu cumva o menajeaza pe cea din urma pe un singur versant: e bun ceea ce e mult, audienta adica. O salveaza exact datorita a ceea ce intuitia si mestesugul retoric al lui Baudrillard reprezinta ca o "rotire in jurul sinelui pana la pierderea sensului". Fraza trebuie inteleasa ad litteram: rotire pana la pierderea sensului care-i da numele de rotire, la fel ca fuga din jurul unui copac din desenele animate, cand, de la un moment dat, cel care alearga dupa victima se trezeste ca fuge de unul singur, iar miscarea in cerc incremeneste in figura geometrica cu acelasi nume. Nu intru acum in epistemologia imaginii; nici nu am mijloacele sa o fac. Dar este foarte clar ca memoria imaginii spectaculare in miscare este una fizica, declinata cantitativ si ca, asa precum o suita de fotografii miscate redau dinamica, repetarea aceleiasi miscari se sfarseste in geometrie. Pentru ca inregistrarea ei cere putin timp, numarul imaginilor receptionate poate fi mult mai mare decat cel al enunturilor, iar singularitatea fiecareia scade. Un exemplu recent, din cultura sportiva. Inainte de meciul dintre Sevilla si Steaua, cel din Spania, din grupele Ligii Campionilor, promo-ul PRO TV insista pe imaginile de la finalul meciului castigat de Steaua in 7 mai 1986. Un moment istoric, de buna seama, a aparut de atatea ori in ultimele zile, incat valoarea lui emotionala - nu pot vorbi aici de una formativa - tinde spre zero. Vocea ragusita de extaz a lui Cristian Topescu trece pe langa timpane tot mai indiferenta. Daca cineva a vrut sa inventeze o tehnica de banalizare a extraordinarului, de vulgarizare a singularului, de anomizare a Numelui, atunci a inventat televiziunea. Acest lucru are, repet, o parte buna: dezafecteaza raul, dizolva tendintele de coagulare; erodeaza blocurile ideologice, actioneaza ca o radioterapie: vindeca distrugand; Ceausescu n-ar fi rezistat 25 de ani, nici n-ar fi ajuns presedinte intr-o democratie de televiziune.

Dar nu m-as opri la critica simulacrului facuta de Baudrillard. Buna pentru un nostalgic platonician, ea ignora exact cultura despre care spun ca a fost, inainte de romantism, dominanta nu numai "epidemiologic", ci si ca prestigiu. Televiziunea are, astfel, pe langa aceasta virtute care-i este totodata pacat de a inlatura pericolul consolidarii, calitatea de a aduna oamenii la un loc. Este vorba despre o virtute circumstantiala: in tarile putin dezvoltate, in jurul televizorului se aduna oamenii care, vazand acelasi lucru, isi raspund unul altuia mai usor. Pentru africani, de pilda, un Campionat Mondial la TV e mana cereasca: creeaza identitate, hraneste sovinisme, dar pompeaza seva in talpile celor prea nesiguri de solul pe care stau. Romanul de debut al senegalezei Fatou Diomé, Le Ventre de l’Atlantique este o dovada in acest sens. Naratoarea, tanara senegaleza casatorita cu un francez si emigrata in Hexagon, este sunata de fratele ei mezin, din Senegal, pentru a-i povesti un meci de fotbal de la Cupa Mondiala din 1998. Spectacolul televizat este cel care, in acest caz, isi manifesta functia fatica, de releu al omenescului fara frontiere.

In sfarsit, o ultima si poate cea mai importanta calitate este aceea de obiect de discurs. Cultura de televizor este tinta unuia dintre cele mai fertile discursuri teoretice, cu conditia evitarii capcanei umorale. Spectacolul permite, mereu, spectatorului sa se vada pe sine ca spectator. Faptul ca tot ceea ce se transmite pe ecran este limitat la circuitele integrate ale unui obiect dintr-un spatiu real diferit de cel inramat face ca distanta dintre cel ce inregistreaza si cel ce recepteaza sa nu dispara niciodata, macar sub forma raspandita a comentariului despre ceea ce apare. O televiziune de imagini unice, de dialoguri esentiale ar fi cea mai mare pedeapsa primita de vointa, ajunsa astazi nostalgie, a tezaurizarii. Asa, frivola, vulgara si repetitiva, goala adica si manifestata ca pura stralucire electrica, televiziunea este ceea ce nu macina decat ceea ce poate atinge. Iar epiderma, dupa cum se stie, se innoieste mereu. Omogena si egala cu sine, ea ne supune la iluzia creata de codrul eminescian: aceeasi, cu toate ca, numeric, mereu alta. Asta trebuie sa ramana televiziunea: o piele. Catifelata, senzuala, vulgara, who cares? Cultura se afla dincoace.

RODICA CULCER

Cultura de dincolo de televizor

Creat sa "informeze, sa educe si sa distreze", BBC si-a luat multa vreme rolul in serios si a produs programe culturale interesante. Ele nu si-au gasit locul pe BBC 1, canalul generalist accesibil tuturor, ci pe BBC 2, canal tot generalist, dar orientat catre categoriile de public cu o pregatire superioara si interesate de cultura si de programe de actualitati analitice. Aceasta perioada idilica a fost intrerupta brutal de ascensiunea televiziunilor comerciale si de patrunderea pe piata a companiilor de cablu. Audienta BBC a inceput sa scada, caci oferta se diversificase, iar "corporatia" a inceput sa se gandeasca la viitor, mai ales la viitorul sau financiar, si sa se teama ca, in conditiile unei audiente in scadere, nu va mai putea pretinde taxa pe care fiecare britanic incepe s-o plateasca in momentul cand achizitioneaza un televizor. Astazi ea atinge la 144 de lire pe an, adica in jur de 230-240 de euro. Dar, daca tot mai multi britanici vor prefera alte canale, cum vor mai putea fi ei convinsi sa subventioneze BBC? Cum se apropie termenul pentru reinnoirea mandatului (Royal Charter), BBC a inceput sa curteze publicul larg, punand tot mai mult accentul pe emisiunile de divertisment si pe telenovele. Marile perdante au fost programele culturale si cele de analiza. Strategia nu da semne de reusita, pentru ca niciodata o strategie conceputa de o elita plina de sine care crede ca stie ce vor "masele" nu poate avea succes. Si, oricum, masele stiu mai bine ce vor si pot gasi programele preferate la televiziunile comerciale. Conducerea BBC nu da semne ca ar intelege acest lucru, dupa cum constata cu tristete jurnalistii britanici.

Marele declin intelectual al BBC, numit de englezi "dumbing down", ceea ce inseamna de-a dreptul prostire, a inceput pe la mijlocul anilor 1990. Pana atunci puteai vedea de cateva ori pe saptamana, dupa programul-vedeta de stiri si analiza Newsnight pe BBC 2, un program extrem de interesant, The Late Night Show, care cuprindea mini-documentare si discutii pe teme culturale sau filozofice la un nivel inalt. Considerat prea elitist, a fost redus initial la o singura editie pe saptamana, pentru a fi apoi scos. Tot in anii 1990, BBC 2 avea initiative culturale, cum a fost de pilda difuzarea integrala a spectacolului Traviata de la Covent Garden, cu Angela Gheorghiu in rolul principal. La intrarea in mileniul trei insa, astfel de initiative au disparut cu totul, cum au disparut si piesele de teatru scrise de autori contemporani sau excelentele serii de documentare pe teme de istorie a artei. Au supravietuit insa, din fericire, documentarele pe teme istorice si stiintifice.

Dupa o scurta perioada de desertificare culturala, BBC 2 a introdus in grila The Culture Show, un magazin cultural, asemanator celui pe care televiziunea comerciala ITV il produce de decenii si care incearca sa combine subiectele culturale "serioase" cu cele populare. Sau, mai degraba, face loc subiectelor mai profunde intr-o agenda dominata de cultura populara. Filmele sunt la loc de cinste, dar nu lipsesc marile premii literare, aparitiile editoriale si problemele de arhitectura. In plus, Andrew Graham-Dixon, un apreciat si sofisticat istoric al artelor, se ocupa saptamanal de un subiect legat de patrimoniul artistic britanic si/sau universal. Ceea ce se numeste insa "high culture" nu-si mai gaseste locul decat pe BBC Radio 3, ramas un fel de Eden al iubitorilor de cultura, care refuza sa lase loc de concesii culturii populare. Periodic se exercita presiuni pentru desfiintarea sa din cauza audientei reduse si tot periodic li se aminteste mai-marilor BBC ca si minoritatea de iubitori de cultura plateste "the license fee", asa ca are dreptul sa beneficienze macar de un radio care sa merite a fi ascultat.

Are insa vreo importanta pentru viata culturala britanica faptul ca BBC s-a indepartat tot mai mult de cultura inalta si a coborat nivelul intelectual al emisiunilor? Ei bine, nu are absolut nicio importanta. Londra este un oras cu o viata culturala la fel de bogata si de vie ca si pe vremea cand BBC producea programe culturale de calitate. Teatrele sunt pline, ca si salile de concert sau muzeele. Expozitiile ocazionale se bucura de succes, iar atunci cand se organizeaza o expozitie de importanta majora - cum au fost de pilda expozitiile Picasso, Cézanne sau Caravaggio - trebuie sa te programezi din timp ca sa poti intra fara sa stai la coada ore in sir. Librariile prospera si sunt deschise pana seara tarziu, la fel ca si muzeele, care organizeaza tot timpul cate un eveniment cultural sau educativ. Aceasta viata culturala se desfasoara independent de televizor, iar managerii ei stiu sa foloseasca Internetul pentru popularizarea evenimentelor si institutiilor culturale. Aceasta efervescenta culturala proprie Londrei, dar si altor mari orase britanice obliga televiziunile sa reflecte evenimentele culturale semnificative, care-i intereseaza pe britanici. Jurnalismul cultural de actualitate nu a disparut si nu are cum sa dispara, programele de stiri cuprinzand adesea informatii si reportaje despre evenimentele culturale ale momentului. Din pacate, nu acelasi lucru se poate spune despre productia de programe culturale a BBC.

Finalul optimist al acestei sumare treceri in revista a relatiei dificile dintre cultura si Televiziunea publica britanica este ca, pe masura ce cultura de la televizor devine tot mai subtire si mai amestecata, cultura de dincolo de televizor, adica din teatre, muzee, expozitii, sali de concerte, o duce tot mai bine. Iar BBC, pe masura ce coboara stacheta intelectuala si culturala, o duce tot mai prost cu audienta. In concluzie, in Marea Britanie, Televiziunea publica are mai multa nevoie de cultura decat are cultura serioasa nevoie de televiziune.

DANIELA ZECA BUZURA, directorul TVR Cultural

TVR Cultural doreste sa fie credibil si de calitate

M-am uitat pe declaratiile dvs. recente si pe cele facute cand a fost lansata grila de toamna si spuneati: "nu se mai vorbeste despre TVR Cultural ca despre un intrus". Cum este perceput acum TVR Cultural?

El nu mai e un intrus, e un participant, e un integrat, în sensul ca, în sfarsit, corporatia TVR, care este un serviciu public, îsi permite sa clameze faptul absolut onorant ca are o nisa tematica, cu ambitii europene, cu cinci ani vechime - care înseamna foarte putin în cronologia media -, dar este o varsta de bilant, de prag. Si cred ca cel mai mare merit, dincolo de niste evidente estetice, culturale ale canalului, e acela de a rezista, cinci ani, în conditiile în care nu avea un public format si nici nu exista decat un apetit minim pentru acest fel de programe. TVR Cultural, în momentul înfiintarii, imediat dupa anul 2002, a avut acest avans pe care n-am vrut sa-l pierdem: am fost, practic, primii din fosta enclava din Est care am avut curajul unui gest ca acesta. Poate a fost jumatate inconstienta, jumatate entuziasm, nu-mi dau seama, pentru ca un astfel de canal, care sa emita 24 de ore din 24, are nevoie foarte mare de un capital uman, de specialisti, nu de impostori, si de bugete importante, ca sa cumpere documentare recente, muzica buna, filme de arta si prin asta sa nu faca rabat culturii de consum. Si de aceea mi se pare ca TVR Cultural începe sa devina vizibil abia de o vreme încoace, la modul ca s-a degrevat de niste servituti care pareau inerente unui canal de pionierat cum era el.

Vorbeati de formarea publicului si tot dvs. spuneati recent ca tinta acestei grile, interesul declarat era de a fideliza publicul pe care l-ati castigat. Poate parea oarecum ciudata aceasta declaratie a unui director de post de televiziune ca vrea sa-si fidelizeze publicul, nu sa castige alt public.

Asta nu înseamna ca o nisa tematica cum e Culturalul nu are pretentia de a acumula permanent public. Nici vorba! Numai ca absorbtia e mult mai lenta si e facuta cu mult mai mult discernamant. În aceasta declaratie a mea e si o supapa teoretica, a unui teoretician nu foarte exersat, dar teoretician. Foarte multe dintre declaratiile mele sunt determinate de practica neîntrerupta a 15 ani de televiziune, dar si de un bun bagaj teoretic. Le place sau nu le place sa stie adversarilor mei, asta e: sunt un specialist media, titular al unui curs la Universitatea din Bucuresti, autor al unor carti de profil. Spun asta nu din trufie, ci pentru a-i asigura pe altii ca sunt la curent cu spiritul vremii, cu mersul lucrurilor si cu specificitatea canalelor de nisa din Europa, care au alt metabolism, alt prime time, alta dinamica decat canalele generaliste sau comerciale. Si TVR Cultural face parte din aceasta categorie. E foarte usor sa spunem ca un semiinitiat: "TVR Cultural are o audienta mica". Da, are o audienta mica, are o medie all day de 0,8. Dar Arte, de pilda, care e un canal cuadracefal, cu foarte mare buget si cu prestanta, cu traditie, cand face 3 rating e o sarbatoare. Sper ca vom ajunge si noi la asta. Comparatia trebuie mentinuta obligatoriu între noi si cei ca noi, nu între noi si PRO TV, între noi si TVR 1. Asa se explica faptul ca am vorbit de fidelizare. Cred ca singura clementa, chiar singura clementa pe care publicul si specialistii ar trebui sa o arate pentru un canal de nisa e aceasta rabdare de a-l lasa sa evolueze. Si peste asta punem si niste conditii nu tocmai comode, nu tocmai proprii. TVR Cultural pana mai ieri a fost ca un soi de planta îngropata, un fel de tren care merge pe sub pamant. Nu cred ca ati vazut pana acum o campanie serioasa out door pe TVR sau o marketizare glorioasa, cum face PRO TV, de pilda, laudandu-si nisele pe canalul principal. Se va întampla si asta, sunt încrezatoare. Deja au început sa se preia predominant pe TVR 1 si 2 formate de la Cultural, e un proces în evolutie. Dar primii ani au fost foarte grei si atunci am preferat si prefer realismul de a fideliza un public, încercand în acelasi gest sa adun cu rabdare si telespectatori nou cuceriti, dar în primul rand e important sa formam obisnuinte de vizionare.

E nevoie de promovarea TVR Cultural

Prin primavara, intr-un moment mai delicat pentru Televiziunea publica, se vorbea chiar de elaborarea unui studiu care sa repozitioneze TVR Cultural. S-a facut, era nevoie de o repozitionare?

S-a facut un studiu de piata foarte eficient pentru noi. În primul rand, a demonstrat institutiei întregi - sunt lucruri care par tautologice, dar care atunci s-au demonstrat cu cifre si cu statistici - ca arta nu e un moft, ca oamenii sunt dispusi sa se uite la programe culturale daca stiu de existenta lor. Un numar impresionant de repondenti a spus ca ar vrea sa se uite, daca ar sti ca respectivele programe sunt difuzate si daca s-ar vorbi mai mult de ele. Am avut si surpriza placuta ca într-un top al difuzorilor de documentare, fie documentare de arta sau documentare specializate pe tema, noi sa fim pe locul 5 în Romania, dupa Discovery, deci avem un public de fideli, nu foarte numeros, dar suficient cat pentru 5 ani de difuzare pe o nisa, asa cum suntem. Chestiunea cu repozitionarea a fost un fel de scuza pentru a masca un spectru sinistru. Si anume, în presa se vorbea despre o repozitionare, în interior se vorbea insistent si descurajator despre desfiintarea TVR Cultural. Din toti cei 3.000 de oameni ai Televiziunii Romane, orice investigatie va va arata ca toti stiau si asteptau cu încordare ca TVR Cultural sa se desfiinteze. Nu vreau sa dau vina pe nimeni. Nu stiu de unde a pornit asta, cum s-a întamplat. Nici nu mai conteaza, dar a fost un spectru care a dezechilibrat tot ce castigasem în primii 3 ani. A fost o fractura reala, vizibila si în audiente si mai ales vizibila în calitatea muncii oamenilor care lucrau pentru TVR Cultural din intern, majoritatea tineri si foarte stabili pe niste repertorii ale lor si pe ceea ce stiau sa faca. Dar stiti cum e cu corabia care se gaureste: la un moment dat, nimeni n-a mai fost motivat.

Sa inteleg ca acest studiu a demonstrat ca nu e nevoie de repozitionare, ci de promovare.

De promovare si de perseverenta. Si asta am si facut. Încercam sa ne promovam mai mult si sa tinem mai strans, sa fim mai exigenti în calitatea programelor - coordonate pe care le intuiam, cu certitudine, toti. Dar am avut nevoie de oficializarea lor, de faptul ca ele sa fie demonstrate sociologic pentru a deveni urgente si credibile.

Vorbeati despre realizatori, despre angajatii TVR Cultural, care sunt foarte tineri si care chiar stiu foarte bine ce fac pe domeniul lor. Cum va selectati colaboratorii?

A fost un proces oarecum natural si el s-a desfasurat în timp. La un moment dat, a venit spre noi cam toata lumea care a crezut ca are vocatie si are ceva de spus pe domeniul cultural. Si aici vorbesc si de specialisti, si de generatii diferite, si de simpli telespectatori din toata tara, care ne-au scris, ne-au trimis mail-uri, ne-au trimis sugestii. Pe masura ce noi am impus niste standarde, am gasit aderenti ai liniei noastre, în timp ce altii ne-au parasit pe parcurs. In orice caz, pot sa va spun ca plaja publicului activ, acela între 18 si 35 de ani, s-a îmbunatatit real începand cu 2005, a fost în crestere si asta de îndata ce am înteles ca trebuie sa dam mai multa atentie fenomenelor underground, artei experimentale, teatrului facut de tineri, tuturor expresiilor artistice aparent spontane si meteorice.

Pe care le prezentati in niste emisiuni pentru tineret, sa le spunem asa, cu acest specific cultural. Vorbeati de publicul dvs. Cum arata acest public fidel? Ati spus ca a crescut cel din categoria de varsta intre 18-30 de ani.

Publicul fidel, din pacate - poate ca nu merita o aproximare, "din pacate" sau "din fericire" - publicul fidel este acela de peste 45 de ani, adica sunt seniorii, oamenii cu educatie. Culmea, nu elitele, cum ne-am fi asteptat. Elitele se uita sporadic la televizor în general, nu numai la TVR Cultural. Elitele sunt foarte amatoare de controverse politice si de stiri. Trebuie foarte multa perseverenta si rezonanta ca sa atragem atentia elitelor. Publicul nostru fidel are varsta 40 plus, cu educatie medie si cu foarte multe aspiratii. Asta au demonstrat studiile, ca e un public ascensional, o categorie speciala, lucru care da foarte mare încredere în harta publicului romanesc, în general. Sunt oameni care vor sa stie mai mult, acesta e publicul nostru în mod special. Apoi, avem un public pe care îl intuiam, dar pe care nu-l cuantificasem în ultimii ani, si anume foarte multi telespectatori din provincie - aici vorbim de elitele locale, din alte orase decat Bucurestiul -, oameni care nu au acces la Festivalul "Enescu", de pilda, pentru ca e cel mai recent, si care ne-au coplesit cu mesaje pozitive în ideea ca le-am adus în casa concertele gratuit. Am difuzat 18.000 de minute de muzica, în exclusivitate. A fost tot ce am putut sa facem. Asta ne-a adus si contestari din partea specialistilor bucuresteni foarte avizati. Sa nu credeti ca nu au fost muzicologi care nu ne-au amendat imediat pentru ca am difuzat concerte secvential sau ca am închis o transmisiune mai devreme decat ea se termina în mod real, fie din motive de nedetinere a drepturilor, fie din motive normale, de durata de grila. Motive ca acestea ne-au facut sa ne luptam foarte mult pentru întoarcerea Jurnalului cultural la formula lui normala, de emisiune în direct, cu invitat special. Acum tot ce ne-ar mai trebui ar fi un plus de buget. Care va veni, probabil. Avem un sprijin din ce în ce mai mare, din parteneriate. Pentru 2008, de pilda, voi încerca sa luam multe reprezentatii din stagiunea curenta (lucru pe care îl visam de 4 ani si nu l-am putut face din cauza bugetelor) prin cesiune de la un detinator, altul decat televiziunea. Si, daca putem sa facem asta si cu concertele, ar fi tot ce am visat mai mult.

Jurnalul cultural e o trecere in revista a tuturor evenimentelor culturale?

Da. Asa ne-am dorit sa fie.

Exista o selectie?

Exista o selectie valorica si, ceea ce încercam sa reparam mereu, este si o selectie geografica. Pentru ca sunt foarte multe evenimente în tara la care noi nu putem ajunge dintr-un motiv sau altul. Si atunci ceea ce încercam cu încapatanare, în ultimii doi ani, e sa ne acreditam corespondenti, macar în orasele mari, pentru a fi la curent cu tot ce se întampla si harta Jurnalului sa fie chiar reala, sa fie o harta a Romaniei culturale, nu a Bucurestiului cultural. E un obiectiv dificil, pentru ca noi nu facem parte din Directia clasica a stirilor în TVR. La început, am fost un corp exogen, ni se spunea "Al Jazeera", stateam peste drum, nu în turnul televiziunii, ci în celebra strada Molière, unde fusese o magazie, si conditiile erau atat de nespecifice, erau improprii 100%, încat un jurnalist britanic care a vazut incinta a crezut ca e muzeu, fara nicio gluma, si ne-a spus: "va felicit ca va conservati începuturile televiziunii", fara sa se gandeasca ca acolo e un studio activ, din care, culmea, se faceau stiri culturale. Acum, daca am avea mai multi bani, am expanda reteaua de corespondenti. Dar perseveram. Avem deja corespondenti în strainatate, prin sprijinul ICR, care ne ajuta prin centrele culturale. Încercam sa facem tot ce putem, mizand pe selectia valorica. Vrem totusi sa nu concuram nici cu generalistii, nici cu comercialii si nici sa nu fim o rezervatie de lux. De fapt, asta e dificultatea, a te mentine în pretentia de a nu fi o rezervatie de lux, fara sa devii un post de popularizare, care face cu foarte multa generozitate tot felul de concesii.

Brand-ul Patapievici

Talk show-ul cultural este un produs de succes?

 Deocamdata, nu. Avem un singur brand, care e H.-R. Patapievici si de asta l-am si cultivat pret de 5 ani. El a obtinut pentru TVR Cultural, în 2005, Marele Premiu al competitiei APTR. A fost prima lovitura de scena a TVR Cultural prin H.-R. Patapievici, cand, în competitia asta în care sunt angrenate toate televiziunile romanesti, noi am cucerit Marele Premiu. Si culmea paradoxului a fost ca a doua recunoastere incontestabila, care a venit absolut nesperat, a fost în 2006 - stiti ca decernarea a avut loc anul acesta, în 2007 - cand TVR Cultural a obtinut cel mai mare numar de premii din piata, adica marile premii: premiul pentru un format de antropologie culturala cu Grigore Lese, premii de imagine, de reportaj. În momentul acela a fost aparent un paradox pentru ca se discuta despre demiterea sau nedemiterea mea, era vorba de lipsa de bugete etc. Iar raspunsul calitatii programelor a fost ca TVR Cultural trebuie sa existe. Nu suntem foarte bine împachetati, am vrea sa fim mai moderni, mai stralucitori. Suntem pozitionati în capat de banda, emitem prin cablu. Sunt foarte multe determinari tehnologice care ne limiteaza deocamdata si care nu se pot repara de azi pe maine. O televiziune, indiferent daca e de nisa sau e de alta factura, costa foarte mult, mai mult decat s-ar putea crede din pozitia unui telespectator neutru. Si atunci toate aceste detalii, care implica efort si resurse umane, dar mai ales bugete, se cuantifica ca atare. Dar eu zic ca suntem macar un pol al filmelor bune, al documentarelor foarte bune si atipice. În ce mod atipice, ca sa nu fiu înteleasa gresit? Îmi place sa cred ca selectia noastra nu se atinge în niciun fel cu alte nise care au licenta romaneasca, Discovery, RFI, Arte chiar, de la care noi achizitionam. Încercam sa difuzam altceva decat ceea ce se difuzeaza deja prin reteaua de cablu curenta.

De ce este mai ales interesat publicul consumator de emisiuni culturale? De cele care privesc muzica, filmul, documentarele?

Pana acum avem un foarte bun raspuns pentru film si documentare si avem o cerere nici pe jumatate satisfacuta, aceea de evenimente culturale în direct. În clipa în care vom ajunge la acel moment de evolutie în care sa putem difuza în timp real mari concerte, în afara unor manifestari de anvergura gen "Enescu", în clipa în care noi vom avea reflexul curent, normal, de a difuza de la Ateneu sau de la Teatrul National sau de la un teatru de proiecte, indiferent care, în timp real niste reprezentatii, atunci suntem cu misiunea noastra 100% îndeplinita. Oamenii vor asta. Publicului îi e greu sa înteleaga ca la un spectacol de teatru pe care ni l-am dori, trebuie sa platim, cum e firesc, drepturi de regie, scenografie, onorarii pentru actori, pentru coloana sonora, în asa fel încat costul unui spectacol de teatru transmis din stagiunea imediat încheiata ajunge la niste sume pe care noi nu ni le permitem deocamdata.

Dintre productii, in grila actuala, care sunt cel mai bine primite de public, productiile romanesti sau cele importate?

Lucrurile se împart. Multa lume m-a întrebat asta si, de la an la an, trebuie sa va spun cu bucurie ca este un echilibru, tindem spre 50%-50%, ceea ce înseamna ca e absolut o prejudecata ca programele romanesti nu merg. Nici vorba! Din ceea ce am constatat de la o grila la alta, cele doua procente se apropie farmaceutic.

Dar ceea ce aveti dvs. acum este exact jumatate-jumatate?

Nu chiar. Preferinta pentru achizitii atinge cam 53-55%, deci suntem aproape de jumatate, dar nu la o distanta incomoda.

Care sunt criteriile care stau la baza elaborarii unei grile? Va mai uitati si la audienta sau canalul fiind de nisa nici nu conteaza?

Ba da, conteaza. La orice televiziune audienta conteaza. E un adevar pe care n-ar trebui sa-l mai camuflam. Nu e un criteriu prioritar, cum li se întampla comercialilor, din fericire pentru noi. Însa cum as simti altfel ca o emisiune stagneaza decat prin audienta? În clipa în care am propus-o si timp de 8 editii, daca e saptamanala, deci în doua luni, ea nu performeaza pe rating, înseamna ca are o problema. Si atunci, sigur ca audienta e un barometru, deci în sensul acesta audienta e determinanta. M-ati întrebat de criterii. De obicei lucram pe proiecte, pe licitatii de proiecte, care sunt foarte transparente, pe care, mai nou, în ultimii doi-trei ani, le oferim si pietei libere, micilor producatori, producatorilor independenti si celor din intern, care concureaza în conditii egale, si în felul acesta avem permanent o deschidere controlata si asupra noutatilor care apar în piata, studentilor, masteranzilor de profil... Sunt foarte multe case de productie deja care pot sa produca formate - culturale - putine înca, cele care ni s-au propus sunt înca putine, sunt în grila sub 5%, dar au fost foarte bine primite de public, pentru ca au adus un suflu nou.

Calitatea e cel mai bun partener

Ca o viziune mai larga asupra TVR Cultural, cum se structureaza aceasta?

Este destul de dificil sa teoretizez chestiunea asta. Ati vazut ca sunt emisiuni culturale gazduite si de dominantul TVR 1 si 2, în sprijinul ideii ca suntem serviciu public de televiziune. Dar viziunea generala si de perspectiva este ca tot ceea ce este axiologic de primul raft, si ca noutate, si ca nivel calitativ si de informatie, e destinat nisei specific culturale, nisei tematice. Si atunci, cea dintai premisa si optiune e aceea de a fi la curent cu ceea ce e valoros în oferta pietei. Asta pe de o parte. Similar cu aceasta manevra e aceea de a fi la curent si cu piata europeana si nu numai europeana. Apoi, ne orientam pe procente în functie si de precedentele pe care le-am creat. Am constatat, de pilda, în 5 ani ca e valabila o seara dedicata teatrului si una operei. Numai la TVR Cultural s-a putut asta. TVR 1 a încercat pe perioada de vara o astfel de tentativa si a facut-o pe perioada de vara cu succes. E o initiativa buna pe care o pot relua. Dar s-a demonstrat prin aceasta tendinta pe care am pus-o apoi în comparatie ca locul acelei seri dedicate e la TVR Cultural si e pe termen lung. Dovada ca am si pastrat locul acelei seri de teatru. La fel, nu cred ca exista o alta televiziune care sa riste bugete pe o seara de opera. La noi, un numar reprezentativ de telespectatori urmareste miercurea spectacolul de opera, cu conditia ca noi sa avem promptitudinea de a aduce spectacole de prima mana, cu trupe foarte mari si cu cat mai mare rezonanta. Asadar, pana la urma, tot calitatea selectiei primeaza. Publicul asteapta si pitoresc, si noutate, dar pe termen mediu si lung calitatea e cel mai bun partener si asta ne-a dus totdeauna spre publicul pe care ni l-am dorit.

Aveti un model de canal de televiziune de cultura?

Acum, toata lumea invoca Arte. O fac si eu. As vrea sa ajungem într-un timp scurt, asta înseamna în urmatorii 5 ani, sa contam cat ei, mai ales ca autoritate. Ceea ce mi-as dori foarte mult de la TVR Cultural pentru urmatorii 5 ani, nu neaparat ca optiune personala, dar incluzandu-ma si individual, e faptul ca am vrea ca publicul sa spuna "am vazut la TVR Cultural, deci conteaza". Asta mi se pare foarte important la o nisa. Asa cum un post de stiri, CNN, sa zicem, exceleaza tocmai pentru ca e credibil. Nu stim, audienta lui fluctueaza, poate fi în cadere sau în crestere, dar o constanta e cea a credibilitatii. Eu cred ca asta e reduta TVR Cultural în urmatorii 5 ani, ca publicul sa stie aproape în orb ca la TVR Cultural nu poate fi vorba de un film de categorie B, de un spectacol prost sau de o stire denaturata sau prost facuta. Dupa aceea vom putea vorbi si de cresterea audientei si de toate celelalte lucruri care decurg din acest statut al prestigiului. Asta e parerea mea verificata în toti acesti ani în care am încercat sa fac ceea ce am facut.

As vrea sa revin la prima intrebare. Ma refeream la o declaratie a dvs. in care spuneati ca TVR Cultural nu se mai vorbeste ca despre un intrus. Nu va mai intreb cum se vorbeste, ci cum ati dori sa se vorbeasca despre TVR Cultural?

Va raspund indirect. La un moment dat, un post romanesc de stiri, cu buna tinuta, a facut un sondaj printre capsunarii care plecau în Spania, deci public cu nivel comun, si o intervievata, cand a fost întrebata: "Stiti spaniola, cum o sa va descurcati?", a raspuns: "Nu stiam deloc, dar am învatat în doua luni din cursurile de spaniola de la TVR Cultural". Mi s-a parut un raspuns extraordinar venit din piata libera si difuzat pe un post concurent cu noi, ca era tot o nisa. Mi s-a parut cel mai prompt raspuns si lipsit de orice coloratura. Eu va pot aproxima orice si pot promite orice. E subiectiv. Dar cred ca asta e un raspuns care vine din piata si pe care îl poate da un sondaj bine facut. Dar tine îndeobste de ceea ce v-am declarat mai devreme: sa se vorbeasca ca despre un canal care nu intimideaza. Multa vreme, avand aceasta sigla, "cultural", ea parea inhibanta, e foarte greu mai ales pentru publicul tanar sa treaca de aceasta bariera didactica a sintagmei "cultural". Si, daca reusim sa facem translarea aceasta a publicului, am castigat jumatate din batalie.

Interviu realizat de Marilena Stancu

IOAN T. MORAR

Doream sa facem prozelitism pentru literatura

Una dintre cele mai controversate situatii legate de o emisiune culturala de televiziune a avut loc la inceputul acestei toamne, cand TVR a renuntat la Lumea citeste, prezentata de Ioan T. Morar.

Emisiunea Lumea citeste a fost difuzata de TVR incepand cu primavara lui 2006 (initial vinerea, in prime-time, apoi miercurea). Formatul emisiunii presupunea prezenta in studio, in afara de prezentator, a unui intelectual si a unui VIP (cantareti, actori etc.), care discutau despre o carte.

Motivele invocate de TVR pentru scoaterea din grila a emisiunii Lumea citeste au fost incheierea contractului, neindeplinirea ratingului si costurile prea mari de realizare.

Anuntul incetarii difuzarii acestei emisiuni a facut valva, mai ales pe blogurile de cultura. Protestele au culminat cu o intalnire in fata sediului Televiziunii, la care au participat cateva zeci de oameni care si-au adus carti si, timp de aproximativ o ora, au citit in liniste.

Ioan T. Morar vorbeste in continuare despre emisiunea Lumea citeste si despre cum a fost scoasa din grila TVR.

Cum v-a venit ideea emisiunii Lumea citeste?

Ideea nu mi-a venit mie, ci unei case independente de productie. Eu am acceptat-o cand mi s-a propus si am mai lucrat putin la armonizarea formatului cu stilul meu.

Cum a fost acceptat proiectul de catre TVR?

 Prin concurs. Contrar unui zvon care am vazut ca a circulat, am fost la concursul de formate, am stat în picioare în fata unui juriu si am pledat pentru acest format. Iar juriul acela, alcatuit din tot felul de lume, a acceptat formatul. Asadar, nu am dat spaga, nu am fost acceptat pe ochi frumosi si nici nu ne-a pus cineva pile ca sa intram la TVR.

Care era publicul-tinta al emisiunii?

 În primul rand, publicul educat, tinerii, oamenii care ar fi putut fi castigati pentru lectura. Nu doream sa ne adresam publicului de la TVR Cultural (desi nu era exclus din asteptarile noastre, Doamne fereste!), ci doream sa facem prozelitism pentru carte, pentru literatura.

Cate emisiuni au fost filmate si difuzate?

Nu mai stiu exact, nu le-am tinut evidenta. Emisiunea s-a întins pe doua sezoane.

Ce feedback ati avut, dupa emisiuni, din partea publicului?

 Marea bucurie a mea a fost ca am stat de vorba cu multi oameni care au apreciat emisiunea, gradul ei de noutate. Am primit multe felicitari de la necunoscuti, dar si de la oameni de cultura care au înteles ca trebuie sa promovam o deschidere mai larga spre un public tanar, inteligent si dornic de dezbateri culturale. Dar nu dintre cele purtate de specialisti între ei. Emisiunea a avut presa buna, a luat premiul Cuvantul, a fost remarcata.

Ce rating a avut emisiunea?

Emisiunea a avut un rating bun (pana la 4 puncte, la varf!) atunci cand a fost promovata si un rating mai modest (oricum, mult peste alte emisiuni de la aceeasi ora) atunci cand a fost mutata de vineri, miercurea, fara o minima comunicare. Nici eu nu am stiut de mutarea asta. Fiul meu, care a vazut-o întamplator, m-a anuntat si pe mine ca am trecut miercurea! Asa ceva nu se face nicaieri în lume, daca vrei sa promovezi o emisiune proprie. Daca vrei sa o distrugi, atunci aceasta mutare permanenta în grila face parte din reteta.

Cum s-a ajuns la decizia (din partea TVR) de scoatere din grila a emisiunii?

 Ei, asta e o întrebare mai grea. Nu stiu. Purtasem o discutie în aprilie (cand am plecat în Noua Caledonie), cu Dana Deac, foarte entuziasmata de ideea acestei emisiuni. De altfel, ea m-a invitat si la Cafeaua cu sare sa vorbim despre Lumea citeste! Mi-a spus ca o va plasa într-un slot orar adecvat pentru a face audienta, ca va fi o emisiune emblematica, asa trebuie sa fie postul public etc. Si, înspre toamna, am aflat ca emisiunea nu va mai fi pe post, ca e costisitoare si ca nu are rating. Poate ca s-a schimbat ratingul în timp ce ea nu era difuzata! Cel mai mult m-a deranjat nu faptul ca a fost scoasa, ci modul în care s-a facut acest lucru.

Ce parere aveti despre protestul oamenilor care au citit in fata TVR, dupa ce emisiunea a fost scoasa din grila?

 A fost cea mai neasteptata forma de solidaritate. A demonstrat ca exista tineri pentru care nu e totul pierdut, tineri care nu se lasa manipulati. Pentru mine, protestul cititorilor în fata TVR a fost mai mult decat orice premiu literar!

Ce parere aveti despre promovarea culturii (mai ales a celei scrise) la televiziuni?

 Eu cred ca scuza "Avem TVR Cultural, deci facem cultura" este o mare ipocrizie.

Interviu realizat de Razvan Braileanu

DAN PERJOVSCHI

Pe sticla ca pe gheata

 Totul la vedere  cu multe dedesubturi

In direct

In clipa in care am auzit "Liniste! Intram in direct, mai avem zece secunde, noua, opt..." nu facusem nicio repetitie, aveam in mana un desfasurator plin de corecturi pe care nu-l mai intelegeam nici eu si vedeam cu coada ochiului cum unii inca mai trageau de-un cablu.

Asa a inceput prima dintre cele 10 emisiuni saptamanale de cultura in direct numite Totul la vedere. Un experiment vizual nemaiintalnit in Televiziunea Romana, un splendid esec, o incercare de dinamizare a culturii televizate ratata tehnic, dar izbutita conceptual. Trei luni in fiecare sambata de la 10 la 13.

Sfarsit de an 2000. Sfarsit de epoca Constantinescu.

Cultura la TV

Istoria emisunii si intamplarile din jurul ei spun mai multe decat emisiunea insasi. Cultura la televiziune a fost si ramas o oaie neagra. Nema rating, nema camere, nema masina, benzina, timp de montaj. Dar cum sa faci rating daca ai o singura echipa care fuge de-a-nboulea intre un concert si-o expozitie si care n-are bani sa mearga la Iasi, daramite la Bienala de Arta din Lyon sau la Festivalul de film de la Venetia? Si atunci, despre ce cultura e vorba? Aia de pe strada pe care sta cameramanul?

Asta a fost pariul. Cum sa facem in conditiile existente o emisiune de cultura care sa nu fie provinciala si care sa deschida international discutia si orizontul de asteptare.

Desi e atata lume implicata in facerea unei emisiuni TV si atatia bani se duc pe apa Sambetei, totul se face intr-o viteza nebuna, fara gandire, fara feed-back, se improvizeaza pana la si in timpul emisiunii, staff-ul este intr-o continua isterie, iar teoria conspiratiei (ceilalti care castiga mai mult si sefii calarind comisioanele) e sfanta. Ai senzatia ca institutia isi saboteaza propriile productii, ca specialistii isi bat joc de propriul renume, iar realizatorii nu vor decat sa ajunga repede acasa.

Si, cu toate astea, exista oameni extraordinari care gasesc pasiune acolo unde-ar fi numai rutina, exista o magie a facerii, o concentrare de energie diabolica si un consum nervos care duce la adictie. Dupa 3 luni eram cu nervii la pamant, dar as fi luat-o de la capat.

Inceputuri cu idei marete

Pe la inceputul lui 2000, cand Ruxandra Garofeanu ne-a contactat pentru o eventuala emisiune de cultura, pe cele doua canale de stat nu mai era niciuna. Iar la cele private nu intrau in discutie, obsedate de piata si reclame cu absorbante. Nu mai exista cultura la TV, dar pierderea era chestionabila. Pana atunci, tot ce era legat de cultura era legat de plictiseala. Intre timp nu mai era timp, lucrurile o luasera razna, vremea culturii unice comunicata de foarte sus, din sentinta in sentinta, gen Iosif Sava, trecuse.

In loc nu venise nimic.

Ruxandra Garofeanu avusese cu noi cateva experiente de televiziune interesante, o transmisie live din atelierul nostru, cu diversi intelectuali, cu text si minte sloboda, o emisiune despre educatia artistica incinsa rau, unde am adus niste studenti artisti care tocmai fusesera dati afara din Academia de Arta si care au sarit direct la jugulara sistemului. Plus interviuri si discutii despre arta pur si simplu.

In 2000 eram in plina ofensiva de promovare a artei vizuale contemporane, eram vocali si activi. Arhiva de Arta Contemporana, proiectul-institutie pornit de Lia de cand se stie ea, avea destul material vizual si destule relatii ca sa alimenteze o emisiune TV. Si uite asa, ele doua au vorbit, o idee a aparut, s-a lucrat pe ea, Ruxandra Garofeanu a gasit logistica si la un moment dat parea ca totul se misca, schite de decor, emisiune pilot etc. Noi trebuia sa fim un soi de provocatori care sa scormoneasca si sa-i contrazica pe invitati. Perfect. Ma si innegrisem preventiv in cerul gurii.

Zvonuri si pile

Pe urma, ca de obicei la noi, au aparut amanarile fara explicatie, zvonurile care mai de care mai pesimiste, cine zice ce si cine are ce cu cine, aia nu se poate, poate mai tarziu, poate niciodata etc.

Toata lumea ramasa pe drumuri dupa eliminarea culturii a fost varsata in vrac la noi, totul a fost regandit sa acomodeze cantitatea, dans, muzica, literatura, s-a gasit un loc de filmare, ca, miraculos, nu se gasise niciun studio disponibil in Televiziune, a aparut Aurel Badea, un regizor tanar cu idei si mai ales cu o camera digitala personala, ceea ce se va dovedi mai tarziu de mare succes, cand in criza de timp, el, regizorul, statea noaptea acasa sa animeze singur motivul grafic care aparea de-a lungul intregii emisiuni.

Incercam din rasputeri sa tinem sandramaua cum o gandisem initial, arte vizuale, film, politica, Garofeanu il voia pe Patapievici, noi voiam "in direct" si despre arta internationala, bosii TV voiau o salata cu de toate. Cu de toate a iesit, dar cu o linie directoare cum am vrut-o noi. Plus Patapievici.

Dincolo de zvonuri

La un moment dat, cineva de la etajele de sus, unul dintre vesnicii directori de care nu auzise nimeni niciodata, a inceput sa intrebe "da’ astia doi (adica eu cu Lia) cine sunt?". Asa ca a fost adus cineva cu scaun la cap si studii adevarate (care sa mai dea si bine pe sticla, cum se spune): Adrian Cioroianu. El trebuia sa ne modereze pe noi, sa ne cuminteasca atunci cand vom sari calul cu arta noastra experimentala, unde niste sariti de pe fix expun vaci taiate milimetric cu laserul in doua si, culmea, mai le mai si vand cu milioane de dolari. Adrian era acolo sa ne intrebe: "da’ de ce-i aia arta?". Si noi eram acolo sa-l lamurim pe el si implicit pe toata lumea. Ei, nu numai de aia, desi, ca sa spun cinstit, la un moment dat nu mai stiam niciunul de ce ne mai aflam acolo. Ideea initiala fusese atat de schingiuita, ca nu mai eram capabili sa ne dam seama ce se mai intampla... Din ceva centrat si tintit, exact pe zona noastra de expertiza, se preconiza o enormitate de 3 ore, cu "realizatori" pe fiecare arta, cu obiceiurile, coafurile si invitatii lor sambata de dimineata si, doamne-ajuta, muzica la violoncel.

Din mers si chiar pe bune

Asa s-au reglat lucrurile. N-am apucat sa vorbim si nici sa vedem ce si cum fac realizatorii fiecarui segment, n-am apucat sa stabilim cine intreaba pe cine si cui ii place ce. Ne-am trezit in direct. Lia era cea mai serioasa si mergea de fiecare data cu o noapte inainte sa vada toate materialele filmate si ordinea in care erau montate, eu eram cel mai organizat si aveam desfasuratorul pe minute colorat cu tot soiul de carioca, unde fiecare culoare insemna ceva ce uitam instantaneu la intrarea in emisie. Adrian era cel mai relaxat si mai sigur pe capacitatea proprie de adaptare. Mi-aduc aminte ca mi-a zis din mers pe la mijlocul primei emisuni: "ma duc eu la Patapievici" si asa a ramas pentru restul de 9 episoade, ei doi discutand politica. Horia avea 5-8 minute de comentariu pe actualitate si Adrian a venit pe loc cu ideea sa faca o revista a presei, ceea ce a si facut fara ca nimeni sa planifice. Probabil asta era farmecul si riscul lui Totul la vedere: mobilitatea, elasticitatea, schimbarea de ritm si de timp, depasirile si taieturile, lucruri care nu mai intrau, invitati surpriza, harmalaia, microfoanele uitate deschise si dupa ce se iesea din direct, adresarea directa fara fanfaronada si fara morga culturala uzuala.

Lia facea cele 10 minute de istoria artei contemporane care-i innebuneau pe toti ayatollahii culturii ortodoxe. La prima emisiune (Corpul uman), se lasase o tacere in studio... imaginile taiasera rasuflarea intregii echipe si probabil a intregii natiuni. Performance si arta corporala din anii ‘50, Grupul Gutai la barocul postindustrial de anii ‘90 ai personajelor lui Matthew Barney. Anul asta am aratat inregistarea emisiunii unui teoretician din America, care a ramas cu gura cascata ca asemenea lucruri radicale au putut fi date in direct pe un canal public.

Happening

Emisiunea se filma intr-o incapere lunga, impartita in alveole. In fiecare spatiu era distribuita o arta (literatura, film, arte vizuale, dans/muzica si ultima, cu voia dumneavoastra, politica, la care, in functie de tema generala, se adaugau arhitectura, design etc. si invitatii emisiunii). Fiecare sectiune-alveola avea invitatii si realizatorul ei. Camerele se mutau de la o alveola la alta cu cabluri si reflectoare cu tot. Stateai pe scaun si asteptai sa-si termine raspunsul Mihai Chirilov, in timp ce in fata ta echipa tragea deja cablurile si doua camere din trei deja disparusera. Translatia facea parte din concept. Inclusiv erorile tehnice de rigoare. Vocile din off, filmatul camerelor care filmau, alternanta de color si alb-negru (o camera mobila alb-negru era special manevrata ca un soi de vagabond care incalca limitele si unghiurile de filmare), dialogul spontan si intreruperile neprevazute s-au structurat treptat intr-un brand al emisiunii... Ce pacat ca lucrurile nu au mers mai departe si Totul nu a ajuns la vedere, asa cum ar fi trebuit. Ma asteptam sa crestem de la emisiune la emisiune, sa preluam ce era bun si sa gasim solutii noi. Din pacate, dupa emisiunea pilot, restul au fost incercari disperate de-a ramane la acelasi nivel. Cand te obisnuiesti cu cel care te filmeaza cu camera din mana si care stie ca pleci de obicei pe dreapta sau ca dai din cap sau din maini cand vrei sa subliniezi ceva si cand saptamana viitoare ai alta echipa cu alt om care trebuie sa ghiceasca cum si ce faci, incepi si te intrebi daca haosul si starea de criza temporara nu sunt cumva intentionate.

Cand carul de televiziune cu care filmezi e tot altul, cand oamenii iti vin plictisiti si nervosi ca de la cultura nu iese nimic (daca ar fi filmat in direct la tara ar fi iesit un vin, o sarma ceva), cand n-ai masini sa aduci si sa-ti duci invitatii scosi din casa sambata, iar te intrebi ce se intampla. De ce face Televiziunea ceva ce nu respecta? De ce se saboteaza singura? Ce s-a intamplat cu profesionalismul unor oameni pe care acum nu-i mai intereseaza ca le apare numele pe ecran in dreptul unui parametru esuat? Daca la prima emisiune simteam tensiunea inceputului, la a cincea simteam ca oamenii vor doar sa scape si sa ajunga acasa... Pacat.

Esec plin de ambitii

Un maraton de 3 ore este obositor pentru cel care priveste si este ucigator pentru cel care il face. Noi ne chinuiam pe platou, Aurel, regizorul, se paruia in carul de televiziune. Refuzasem chestiile alea in ureche unde ti se tipa ce sa faci ca unui humanoid lobotomizat, asa ca eram de capul nostru. Totul la vedere a fost un soi de happening cu invitati ramasi fara microfon, cu Daniela Zeca la literatura (si Lefter si Adamesteanu si Manolescu) extragandu-si singura castigatorul emisiunii, pentru ca cine trebuia s-o faca a uitat sau n-a ajuns sau nu se stie ce, cu Magdalena Stanciu la film, cu stil cravata si melon, sa fie in ton cu subiectul (Civilizatia ochiului), cu Ruxandra Tuchel la Teatru si invitati care refuzau sa vina cat timp eram noi moderatori, cu scartaituri, pauze de sonor sau, dimpotriva, zgomote suspecte, cu replici memorabile, unghiuri de filmare inedite, cu lipsa de crispare si pasiune nemaipomenita, despre manipulare media si artistica, despre Romania secolului XXI, educatie, centru si periferie. Noi am vrut precis sa difuzam cultura contemporana internationala, sa discutam deschis, cu pasiune si "la vedere" concepte, strategii si practici de la care am fost ani de zile exclusi. Am vrut sa distrugem ideea pocita de elita, sa starnim interesul, sa pasionam lumea pentru ceva in care credem cu desavarsire si pasiune. Am vrut sa fim vii si in direct. Altii au vrut sa-si faca job-ul, au vrut sa plece mai repede acasa. Aveau cariera de grijit, unii pe fata, altii pe dos.

 Si, cu toate astea, retrospectiv n-a fost prea rau. De cate ori ma gandesc la "aventura", ma inrosesc in obraz, mi-as fi dorit sa fi facut mai multe si mai bine, sa fi reusit sa motivam echipa si nu s-o alienam cu genul nostru experimentalo-radical, sa facem mai multa calitate, sa fi fost mai adanci si mai putin isterici. Si, cu toate astea, n-a fost rau.

Concluzie cu responsabilitate in coada

Pentru ca TVR are orgoliul interactivitatii, musai sa luam telefoane in direct, stiti momentele alea cand stai ca boul si astepti o voce cu paraituri sa formuleze dracului o intrebare. Noroc ca, tehnic, cateodata nu mergea figura. Nu se putea prelua si da sonor. Dar oamenii sunau si asteptau raspuns. Asa c-am zis cu Lia sa mergem pe rand si sa vorbim la telefon macar privat. Si a fost sa nimereasca Lia un telespectator care era incantat in general, dar enervat in particular. Pe Patapievici. Si zice Lia: dar este un analist politic diferit, o voce proaspata, si omul nu si nu, sa-l scoateti imediat din emisiune, si Lia, dar mai aveti rabdare, va veti obisnui cu alt gen de judecata, si omul da’ de unde, nu-l suport, si Lia atunci cu tristete va spun schimbati canalul, si omul: nu pot schimba, asta e singurul pe care-l prind.

CATALIN AVRAMESCU

Cultura norocului la TV

Acesta ar fi trebuit sa fie un articol despre cultura de la televizor. Numai ca aici e problema: cultura a disparut aproape cu desavarsire de pe ecrane. Am in fata programul TVR Cultural de duminica, 11 noiembrie. Emisiuni despre zodiac, film italian cu mafioti (Caracatita, oferit de doua ori in aceeasi zi), un documentar despre gheise, un film de mana a treia, franco-elvetian, si ceva numit Remix. Luni, 12 noiembrie, acelasi stil. La mijlocul zilei, o ora despre procesele celebritatilor, o emisiune pe care ar fi trebuit sa o vedem la un canal de nisa, pentru bucatarese. O alta emisiune, a minoritatilor, si un film oarecare, englezesc, din 2005. Am spicuit din oferta "culturala" a singurului canal romanesc de profil.

Ce se intampla pe celelalte canale, insa, e mult mai grav. Acolo limba romana geme, aproape sa isi dea duhul. Nici nu mai stiu de cand n-am vazut o emisiune culturala pe TVR 1. Sambata a fost un recital cu zana Surprizelor, erau niste batrani care plangeau si niste balerine care dansau in jurul lor. Nu am inteles sensul combinatiei si am schimbat repede canalul. Pe Pro TV era odata o emisiune despre carti, duminica dimineata. Am renuntat sa ma mai uit de cand realizatorul a inceput sa recicleze o serie de personaje insipide, care dezbat carti de psihologie populara.

Ce a ramas din cultura televizata? Pentru ca ea nu a disparut cu totul, ci mai degraba a fost zdrobita si maruntita, precum rocile de sub un ghetar, resturi care curg incet la vale si sunt depozitate in adanciturile mentalului colectiv.

O singura "zappare" e de ajuns sa ne dea masura lucrurilor zilelor de pe urma: ecranul e dominat de o adevarata cultura a hazardului. Pe jumatate dintre canale, la orice moment dat din zi si din noapte, poti vedea emisiuni, jocuri, reportaje si stiri cu si despre noroc, in toate formele sale. Pe un canal vezi o ghicitoare in stele sau in palma. Pe altul, tragerea Loto. Pe altul o domnisoara cu decolteu generos care vorbeste nonstop la camera te imbie sa completezi un rebus si sa suni (1,45 euro pe minut, plus TVA). Iar pe altul e o reclama la capace de bere cu care castigi o masina ieftina.

Ceea ce era odata "divertisment" a fost inghitit de amenajarea cu sclipici a intalnirii cu sansa. Aflu ca batranii zanei plangeau ca s-au vazut pe neasteptate cu fiul care plecase de zece ani fara sa le spuna unde. Pe alt post, e o tombola langa care troneaza o blonda planturoasa. Pe al treilea, o emisiune despre copii care nimeresc in casa altora si se dau in spectacol.

Stirile au fost trecute prin aceleasi duze epistemologice. O prezentatoare ne explica ceva despre isteria biletelor de loterie. Un moderator aduce in studio sapte martori care au vazut-o pe moarta in viata; intr-un colt, pe ecran, lumea voteaza prin SMS, ca la cursele de cai.

Anii 1990 au fost perioada in care s-a format la noi ceea ce numesc acum "cultura norocului". La un moment dat, marea afacere, la televiziune, era jocul de Bingo. Acum am vazut canale de "sport" care transmit… jocuri de poker. Emisiunile de cunostinte generale, precum acelea la care participa Bacalu, au fost inlocuite de suse in care participantii trebuie sa ghiceasca "pretul corect". Campania electorala s-a mulat si ea dupa acelasi calapod. Zilele trecute am vazut o emisiune cu candidatii la "euro-alegeri". Stateau ca niste scolari, intr-un fel de pupitre, si un juriu de jurnalisti incerca sa ii prinda cu intrebari incuietoare.

Ca intotdeauna, viata bate filmul. Hazardul televizat nu e decat o reflectie a unui adevarat cult social al norocului. Socialismul s-a dorit o oranduire perfect rationala, care a eliminat hazardul dintre mecanismele economiei si ale relatiilor dintre indivizi. Putinele sale semne exterioare erau atent controlate. In fiecare duminica seara, cativa indivizi cu figuri de mops asistau la invartirea unei custi cu bile, de unde extrageau numerele de la loteria publica. Dar realitatea era cu totul alta decat aparenta sa. Mult mai mult decat capitalismul, socialismul era acela infectat de hazard. Intrai in magazin fara sa stii ce gasesti inauntru. Te duceai la Alimentara sa vezi ce marfa "s-a bagat". Asistai la un spectacol cu speranta ca organizatorii au acceptat si niste "soparle" la adresa regimului. Deschideai o carte pentru a citi printre randuri. Valoarea banilor din buzunar era relativizata de timpul, complet aleatoriu, pe care trebuia sa il petreci la coada pentru a putea cumpara (sau nu) produsul dorit.

Dupa 1989, hazardul a intrat, organizat, in viata noastra. Dezorganizand-o complet. Sunt 15 ani deja de cand un prieten mi-a batut la usa, explicandu-mi, precipitat, de ce trebuie sa "bag banii" la unul dintre jocurile acelea piramidale "Bine, dar pana la urma oamenii pierd banii acolo, nu poate dura la nesfarsit!", am obiectat eu. "Desigur - mi-a raspuns -, dar poate avem noroc si apucam prima plata!" Au urmat apoi scrisorile acelea colorate care ne imbiau sa cumparam niste apartamente in Spania in sistem time-share, alaturi de necunoscuti. De fapt, nici nu ajungeai sa stai in ele, erau un gen de "plasament financiar". La televizor, in timpul acesta, incepea isteria "fondurilor de investitii".

Prinsa intre placile tectonice ale societatii, notiunea de "cultura" a fost comprimata pana la a deveni de nerecunoscut. Inainte vreme cultura se exprima prin cultura. Adica o carte, un film bun, un concert. Acum formatul e diferit. Traim in epoca "festivalului". Nimic nu se face daca nu e organizat de primarie sau de firma de telefonie mobila. Ei aduc tenori, dansatori pe sarma, acordeonisti, rockeri punk, masini de curse, desenatori cu creta pe asfalt sau cantareti din tulnic. Totul intr-o salata asortata, peste care sunt aruncate, ca niste crutoane, afise electorale si fluturasi cu ultima oferta la abonamentul de 3 euro.

Senzatia distincta pe care ti-o lasa acest format este aceea a unei tombole culturale. Nu stii niciodata ce iese din palarie. Festivalul "Enescu" e un exemplu. La Ateneu si in Piata Palatului erau spectacole concurente. Am trecut pe acolo, pentru ca locuiesc in apropiere si e in drumul meu, nu pentru ca as fi avut un plan anume. Pe un ecran pus pe scena, urlau niste solisti de opera cu vocea distorsionata de sistemul de sunet: era ceva transmis prin satelit de la Viena. In seara urmatoare, niste batrani folclorici inganau ceva care parea un cantec de inmormantare. Cultura in epoca fast-food. Ce semnificatie spirituala mai avea un asemenea bocet aruncat trecatorilor intr-o piata urbana niciunul dintre organizatori nu s-a intrebat, din cate se pare.

In esenta sa, cultura este inseparabila de o anumita insistenta a naratiunii. Altfel spus, e un gen de poveste, daca nu cumva chiar de argument, care trebuie sa fie finalitatea unui act de cultura. Marile romane sau poezii nu au fost scrise doar pentru ca noi sa degajam cateva "poante" din textul lor. Nu simplul fapt al sosirii filozofului pe peronul garii ar trebui sa fie obiectul atentiei noastre cultivate, ci teoriile sale. Or, in formatul-salata permis de mass-media zilei, este exact naratiunea aceea care se trezeste evacuata in beneficiul unei influente magice a prezentei pure. Priviti la Jurnalul cultural sau la emisiunile acelea de 5 minute cu 20 de carti. Ce aflati de acolo altceva decat, cel mult, ca autorul X exista si a primit premiul Y?

Asistam la o mutatie fundamentala care se petrece sub ochii nostri, cu aportul substantial al televiziunii. Participam uneori la emisiuni unde - naiv - credeam ca rolul meu e sa prezint un argument. Dar cum poti sa te mai iei pe tine in serios, indiferent care ar fi subiectul declarat, daca la fiecare 10 minute esti intrerupt de ursuleti care danseaza cu suluri de hartie igienica in labute si de copii care ranjesc manjiti de ciocolata?

Aceasta e logica fara cap a hazardului: juxtapunere pura de elemente majoritar indiferente. Spre deosebire de cultura clasica, ce avea ca scop declarat formarea unui caracter coerent, aceasta de acum e doar suma de fulguratii. Fara un scop anume, doar asa, ca succesiune de senzatii. Nu va fi instruit nimeni in filozofie dupa un spot cu Noica si putini vor pricepe ceva din muzica baroca dupa un clip cu Nigel Kennedy.

E doar un gol, o iritare, o dorinta descompusa aceea care anima tot acest univers al maruntelor iesiri in evidenta. Si saptamana aceasta a fost report la Loto, am auzit la televizor, iar suma care s-a strans se apropie iarasi de record. Bizar, cu cat joaca mai multi oameni, se pare ca se castiga mai rar. Am intrebat pe cineva care mi-a aratat un bilet de ce joaca. Sansele sunt, in fond, aproape nule. "Ma prostesc si eu!", mi-a spus amuzat. Asta facem cu totii, din cate se pare.