Pe aceeași temă
Aurelian Crăiuțu și Constantine Vassiliou
„Suntem cu toții făcuți doar din frânturi, cu o alcătuire atât de neîmplinită și pestriță, că fiece bucată își trage mereu spuza pe turta ei. Iar deosebirea între noi și noi înșine e la fel de mare ca aceea dintre noi și altul.”
Michel de Montaigne (trad. Vlad Russo)
Evenimentele dramatice din 6 ianuarie 2021, când Capitoliul a fost luat cu asalt de o mulțime instigată de cel de-al 45-lea președinte al Statelor Unite, au creat un precedent periculos pentru America. Ele ridică serioase întrebări cu privire la viitorul națiunii și al instituțiilor sale democratice. Donald Trump și aliații săi au tras un glonț în corpul republicii și i-au atacat în mod deliberat fundația. Pe măsură ce descoperim noi detalii despre ceea ce s-a întâmplat în acea zi tragică, va trebui să răspundem la multe întrebări. Cât de mari sunt pagubele aduse mecanismelor defensive ale democrației americane, pagube generate de teoriile conspirației puse în circulație de Trump și de distorsionările nesfârșite ale adevărului din ultimii patru ani? Vor putea administrația Biden și noul Congres să guverneze în mod eficient în timp ce un număr mare de alegători care au votat cu Trump încă le pun în discuție legitimitatea? Cum pot funcționa instituțiile noastre democratice în condițiile în care încrederea publicului în ele a atins niveluri alarmant de scăzute?
Astfel de întrebări vor domina agenda elitelor politice. Desigur, nimeni nu poate spune exact spre ce ne îndreptăm de acum înainte. Fenomenul de hiperpolarizare al politicii americane nu este lipsit de precedent, dar nivelul toxic al partizanatului alimentat astăzi de social media este un fenomen relativ nou, care reprezintă o amenințare majoră pentru democrația americană.[1] Crizele cu care ne confruntăm astăzi depășesc sfera politică; se poate vorbi despre o criză economică, politică, socială și morală. Convergența acestor crize impune politici și strategii complexe pentru a rezolva toate aceste probleme.[2]
Și totuși, în ciuda acestor incertitudini, am putea avea și câteva motive de optimism.Alegerile au înregistrat niveluri de participare record, iar peste 80 de milioane de alegători au dat o puternică contralovitură populismului. În unele privințe, alegerile au reprezentat o victorie pentru moderația politică, chiar dacă nu neapărat pentru moderați.
Pornind de la activitatea anterioară a cercetătorilor afiliați Centrului Niskanen din Washington, ne propunem în acest studiu să reflectăm asupra a ceea ce s-ar putea face pentru a recalibra politica americană pe principiile moderației care au menținut Statele Unite pe linia de plutire în timpul crizelor anterioare din istoria sa. Această sarcină, în opinia noastră, va necesita un act îndrăzneț de reechilibrare pe linia moderației politice, dar și o alternativă la ideologizarea actuală sub forma asumării unui suplu eclectism politic care nu exclude inițiative curajoase și chiar radicale.
Politica războiului
Reconstruirea consensului în atmosfera hiperpolarizată actuală pare să fie o misiune aproape imposibilă. În 2017, autorii unui studiu care măsura nivelurile de polarizare politică din țările dezvoltate ajunseseră la concluzia că ura partizană era cea mai puternică în Statele Unite.[3] În ultimele trei decenii, viața publică americană a fost dominată de ceea ce am putea numi „politica războiului”. Limbajul folosit de promotorii acestui tip de politică este unul apocaliptic. El folosește un ton belicos, amenințător și necivilizat și reclamă deseori demonstrații de puritate și teste riguroase pentru a-i elimina pe cei moderați și lipsiți de entuziasm. Cei care îmbrățișează această formă agresivă de politică sunt intransigenți din punct de vedere politic și moral. Ei sunt sectari fără scrupule în căutarea a ceea ce cred că este adevărul și se consideră parte a unei cruciade pentru salvarea omenirii. Ei percep compromisul și moderaţia ca pe o slăbiciune și aspiră la victoria totală asupra celor pe care îi consideră agenţi ai răului. Totul este justificat în ochii lor pentru atingerea obiectivelor propuse, inclusiv adoptarea unui stil paranoic de politică, acesta proiectând neîncredere și răspândind conspiraţii şi știri false.
În Washington, lucrurile nu au stat mereu așa. Schimbarea decisivă s-a produs când Newt Gingrich a devenit președinte al Camerei Reprezentanților după alegerile din 1994. De atunci, politica războiului a devenit un element de bază în discursul politic național și din mass-media.
Un exemplu elocvent îl oferă, de exemplu, eseul „Zborul 93”, scris de Michael Anton, care a susținut candidatura lui Donald Trump în 2016 (şi 2020). Articolul, apărut inițial în publicația conservatoare The Claremont Review of Books, reprezintă o mostră completă a politicii războiului, fiind lăudat ca un triumf mediatic în mediile conservatoare pentru tonul său extrem de combativ. Anton a folosit contraste puternice maniheiste, exacerbând un sentiment de pericol existențial resimțit în sânul dreptei. „Preiei controlul cabinei piloților sau mori”, a scris Anton. „S-ar putea să mori... nu există certitudini. Cu excepția uneia: dacă nu încerci, moartea este sigură.” [4]
Cei care îmbrățișează acest stil de politică se percep ca niște soldați într-o cruciadă fără limite, acceptând perspectiva martiriului în numele unei cauze „drepte”. Pentru ei, nu mai este timp de pierdut, iar opțiunile devin foarte clare: trebuie să ne dedicăm pe deplin salvării noastre colective. În caz contrar, suntem niște trădători care consimt la moartea republicii.
Retorica apocaliptică a lui Anton, menită să stârnească militantismul în rândul dreptei, a devenit un element de bază în rândul conservatorilor radicali și a fost definitorie pentru epoca Trump, inclusiv pentru episoadele sale violente.[5] La scurt timp după victoria lui Biden din noiembrie, editorii revistei Claremont Review of Books au publicat în The American Mind o scrisoare deschisă îngrijorătoare, care se citea ca o chemare la luptă, îndemnându-i pe adepți să conteste rezultatele alegerilor.[6] Scrisoarea ignora faptele reale și desconsidera principiile statului de drept. Una dintre părți – democrații care ar fi încercat să fure alegerile – era denunțată ca fiind profund coruptă și un pericol național. Scrisoarea se încheia cu denunțarea „spiritelor slabe ale dreptei”. Mesajul lipsit de ambiguitate amintea de eseul lui Anton. Nu este vreme de pierdut, pentru că America se îndreptă cu rapiditate spre prăpastie. Totul este în joc în acest război, acum ori niciodată.
Un astfel de limbaj aprins și apocaliptic vehiculează fantasme periculoase despre salvare colectivă și teorii ale conspirației care ilustrează ceea ce Richard Hofstadter numea cândva „stilul paranoic din politica americană”.[7] Îmbrățișarea fanatică a unor credințe politice și a ideii unui război sfânt ignoră realitatea. Găsim și alte exemple ale acestui stil agresiv de politică apocaliptică promovată de crainici de radio influenți.
Alături de recent dispărutul Rush Limbaugh, un alt exemplu elocvent este Eric Metaxas, un susținător proeminent al lui Donald Trump din New York al cărui program național, The Eric Metaxas Show, are un public numeros. Acesta a susținut că orice patriot american adevărat are datoria de a se alătura mișcării de rezistență „Stop the Steal”; iar acei conservatori care refuză acest lucru sunt niște trădători care merită soarta rezervată pe vremuri colaboraționiștilor naziști. Mai mult, răspunzând încercărilor juridice nefondate ale lui Trump de a contesta alegerea lui Biden, Metaxas i-a îndemnat pe ascultătorii săi să continue în credința lor oarbă și să respingă orice dovezi. Din această perspectivă, dovezile și faptele reale pot fi ignorate dacă sunt convenabile agendei proprii. Statul de drept este doar o simplă convenție pe care oamenii sunt liberi să o sfideze atunci când aceasta contravine intereselor lor.
O mostră mai puțin incendiară, dar poate la fel de insidioasă, de „politics as warfare”, putem vedea și în rândul social-conservatorilor, unde o parte dintre ei s-au reconciliat cu trumpismul sau cu alte forme nefaste de populism, precum cel îmbrățișat de Viktor Orbán. Și ei se percep ca fiind implicați într-o cruciadă totală împotriva dictaturii relativismului moral promovat de liberali și seculariști. „Aceasta nu este o descompunere”, a declarat fostul procuror general William Barr într-un discurs mediatizat ținut la Universitatea Notre Dame în 2019. „Este o distrugere organizată, un asalt neîncetat asupra religiei și valorilor tradiționale”.[8] Practicanții acestui tip de politică se văd apărătorii civilizației împotriva noilor invazii barbare ale relativismului și ale anti-culturii. Alții se consideră, în mod hubristic, avangarda intelectuală a noii coaliții între conservatorismul social și asa-zisa „clasă muncitoare” din America (sau ce a mai rămas din ea), în ciuda faptului că partidul lor nu a făcut nimic pentru ultima. Numitorul lor comun este conceptualizarea politicii ca pe o bătălie maniheistă între forțele binelui și forțele răului, fără a lăsa loc pentru o cale de mijloc rezonabilă.
Testele de puritate nu sunt însă doar o specialitate a dreptei. Tentația purității poate fi întâlnită și în sânul stângii, mai exact, în rândul radicalilor progresiști, care sunt frustrați de jumătățile de măsură promovate de Partidul Democrat. Un exemplu elocvent este scrisoarea semnată de liderii socialiștilor democrați din America în mai 2020, prin care justificau decizia de a nu-l sprijini pe Biden în alegerile prezidențiale din noiembrie 2020. „Noi credem”, afirmau ei, „că singura cale de a învinge dreapta radicală odată pentru totdeauna este prin intermediul unei mișcări socialiste care atrage milioane de muncitori deziluzionați în arena politică”. Merită notat aici scopul maximalist de a obține o victorie „decisivă”, odată pentru totdeauna, a clasei muncioare, ai căror purtători de cuvânt deziluzionați se află mereu în căutarea unui viitor de aur.
Viața politică devine toxică atunci când e dominată de teste de puritate care fac imposibilă dezbaterea rațională bazată pe fapte și civilitate. Ele promovează intransigența ideologică și erodează încrederea civică, liantul vieții democratice în orice societate liberă. Atunci când o grupare își imaginează că se află în posesia adevărului deplin, ea nu va fi înclinată să ajungă la compromisuri cu ceilalți. O astfel de perspectivă maniheistă, întâlnită atât în rândul dreptei, cât și al stângii la ora actuală, promovează autosuficiența și oferă opțiuni false. La capătul acestui drum se află paralizia sistemului politic.
Compromisul și avantajele eclectismului
Una dintre lecțiile secolului al XX-lea spune că, în vremuri de criză, bătăliile majore necesită o determinare fermă lipsită de ambiguitate, distincții clare și nevoia de a nu face compromisuri cu cei care intenționează să ne distrugă. Astfel de momente apar în istorie, dar ele sunt rare. Nu toate problemele devin o chestiune de viață și de moarte și puține alegeri pot fi comparate cu situațiile de tip „Zborul 93”. În mod ironic, dacă alegerile din 2016 nu s-au calificat ca atare, unii ar putea spune că alegerile din 2020 au fost un astfel de moment crucial în care destinul Americii a fost în joc. Dar politica parlamentară operează diferit. Nu poate funcționa corect pornind de la ideea că adversarii politici sunt lipsiți de principii morale, că locuiesc în universuri fundamental diferite între care nu există nici o legătură.
Există, desigur, un alt mod de a concepe politica menit să coboare temperatura și să protejeze împotriva fanatismului. Aceasta este imaginea politicii de tip tranzacțional între adversari care acceptă compromisul și respectă regulile jocului la care toată lumea a consimțit. Cei care îmbrățișează această politică de tip quid-pro-quo refuză în orice context politic să acorde prioritate unui singur principiu. Aceștia recunosc că este nevoie de un cadru structurat și pluralist corespunzător pentru a face față provocărilor civice. Dar pentru asta, un anumit grad de moderație, compromis și civilitate este indispensabil atâta timp cât toți actorii și facțiunile majore acceptă premisele de bază ale sistemului politic.
După cum a subliniat Jerry Taylor într-un eseu important publicat în 2018, „compromisul intelectual și politic este condiția sine qua non a moderației”[9]. Inutil să spunem că urmărirea compromisului de dragul compromisului nu reprezintă moderația în sine. Compromisurile infame, precum Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939, sau exemplul elitelor republicane care s-au împăcat cu asaltul deliberat al lui Trump asupra normelor și procedurilor democratice americane au fost orice altceva, dar nu moderate.
Adevărații moderați manifestă dorința de a sta la masă cu adversarii politici pentru a identifica interesele comune. Ei sunt mai degrabă constructori de punți decât de ziduri. Moderații valorizează compromisul în fața interacțiunii care se desfășoară în logica jocului de sumă zero și resping un anumit tip de religiozitate politică, făcând imposibilă cooperarea și promovarea idealurilor comune. Ei își exercită autocontrolul într-un spirit al politeții. Moderații nu încearcă să zdrobească sau să-și descalifice moral oponenții atunci când aceștia din urmă au greșit. Spiritul lor (care pune compromisul pe primul loc) se opune „căutării maniacale a unei singure idei” specific ideologilor și fanaticilor.[10]
Compromisul politic este adesea confundat cu compromisul moral, dar aceste lucruri trebuie separate. Moderații recunosc că nu există valoare în a conserva ceva ce este putred; pentru ei, orice compromis în acest sens ar fi inacceptabil. Istoria ne învață o lecție importantă în acest sens. În timp ce moderații sunt dispuși să ajungă la un compromis rezonabil cu oponenții lor, ei resping categoric orice compromis în privința normelor și a instituțiilor liberale democratice.
Există o linie roșie aplicată celor care încearcă în mod deliberat să submineze legitimitatea statului de drept și principiile societății deschise. Moderații nu îmbrățișează strategia încălcării normelor sistemice pentru avantaje de partid sau pentru reglarea conturilor și nici nu caută să se răzbune împotriva oponenților lor. Ei respectă domnia legii, fără de care politica s-ar descompune într-un război al tuturor împotriva tuturor, o ciocnire anarhică a voințelor. Ei recunosc că trebuie să rămânem dedicați procedurilor democratice și statului de drept.
Multe facțiuni politice îmbrățișează acest punct de vedere, dar nu toate recunosc necesitatea compromisului. Acesta din urmă poate fi justificat în primul rând în raport cu un concept-cheie – eclectismul – care ocupă un loc central în analiza noastră. Montaigne a fost cel care a oferit acum patru secole și jumătate unul dintre cele mai convingătoare argumente despre eclectismul și pluralismul uman. „Suntem cu toții făcuți doar din frânturi”, a scris el în Eseurile sale, „cu o alcătuire atât de neîmplinită și pestriță, că fiece bucată își trage mereu spuza pe turta ei. Iar deosebirea între noi și noi înșine e la fel de mare ca aceea dintre noi și altul.”[11](trad. Vlad Russo) Ca ființe umane, suntem eclectici, sfâșiați între diferite părți și având credințe variate. Nu doar că suntem compuși din multe piese disparate, dar lumea însăși este făcută din mai multe lumini, nu dintr-o singură lumină. Ea are loc pentru mai multe credințe și opinii, nu doar o singură credință și o unică opinie.
Din această perspectivă, eclectismul presupune capacitatea de a reconcilia diverse identități, de a echilibra virtuțile și avantajele uneia cu pasiunile și limitele celorlalte. [12] Eclectismul se opune unei viziuni unidimensionale asupra societății, economiei, politicii și culturii. Mințile eclectice admit că este posibil să susțină simultan politici economice progresiste (în sensul promovării unui stat asistențial) și să adopte o perspectivă religioasă și conservatoare în privința moralității. Din această perspectivă, cineva poate fi un liberal dedicat constituționalismului, pluralismului, toleranței și statului de drept în sfera limitată a politicii, îmbrățișând în același timp un anumit tip de conservatorism cultural centrat pe apărarea tradiției.[13] O astfel de combinație ar putea părea unora ca fiind incoerentă, dar ea își are propria sa legitimitate, reflectând, în fond, diversitatea lumii în care trăim.
O a doua justificare a eclecticismului are legătură cu natura complexă a societății moderne, care este inseparabilă de pluralism și a cărei forță derivă tocmai din faptul că poate include multiple practici si traditii.[14] Nu mai există astăzi niciun interes sau valoare dominantă care ar putea pretinde prioritate necondiționată în orice moment. Legiuitorii se confruntă adesea cu sarcina dificilă de a găsi un echilibru (mereu fragil) între libertate, egalitate, dreptate şi eficiență. Ei trebuie să evalueze mereu și să aleagă între proiectele propuse de diferite grupuri, mai ales în cazurile în care problema nu este atât de a alege între ceea ce e drept și greșit, cât mai degrabă între ceea ce e parțial drept și parțial drept.
O realitate atât de complexă nu lasă loc pentru panacee la problemele sociale și politice. Dimpotrivă, trebuie să fim „schizoizi” politic și să îmbrățișăm dogme socio-politice flexibile.[15] Trebuie să admitem că, având în vedere complexitatea relațiilor noastre sociale și economice, a instituțiilor și structurilor noastre, nici o singură narațiune – nici măcar cea a moderației! – nu poate explica natura complicată a lumii noastre. Iar dacă încercăm să o reducem la o singură dimensiune, principiu sau valoare – fie libertatea, dreptatea sau egalitatea – riscăm să o distorsionăm și să o facem imposibil de recunoscut. Pentru a fi repuse în ordine, casele și familiile noastre vor trebui să rămână eclectice și eterogene. În momentul în care luăm în serios acest eclecticism, nu ne mai putem gândi la societate în termeni holistici și trebuie să refuzăm să purtăm cămăși de forță ideologice care ne obligă să îmbrățișăm o singură perspectivă asupra vieții sau a societății, fie ea conservatoare sau liberală.
Cu aproape cinci decenii în urmă, sociologul Daniel Bell a introdus principiul eclectismului ca mijloc de guvernare a relațiilor sociale și politice. El a susținut că ar trebui să gândim societatea modernă ca fiind compusă din trei sfere distincte, „fiecare dintre ele ascultând de un principiu transversal diferit”: structura tehnico-economică, politica și cultura. Ordinea tehnico-economică se fundamentează pe raționalitate funcțională și economisire. Pentru politică, principiul transversal este legitimitatea, iar modul de reglementare este competiția liberă pentru putere și guvernarea prin consimțământ. Alte principii conexe sunt egalitatea în fața legii, egalitatea drepturilor civile, egalitatea de șanse. Pentru cultură, principiul transversal este simbolismul expresiv, reinventarea sinelui, autenticitatea personală și autorealizarea. Între aceste sfere diferite, a insistat Bell, există mai degrabă disonanță și discontinuitate decât armonie și continuitate. Cele trei sfere majore – tehnico-economică, politică și culturală – nu mai formează o rețea perfect integrată; nu mai sunt congruente între ele și urmează ritmuri diferite de schimbare.[16]
Cu toate acestea, radicalii de la ambele capete ale spectrului politic cred că acele trei sfere pot fi unite și armonizate între ele prin diferite seturi de politici. Acesta este un vis utopic, deoarece nu există un sistem comun de valori sau sferă de producție care să mai poată controla toate elementele ramificate și tiparele de interacțiune din societatea modernă. Cu alte cuvinte, în societatea modernă nu (mai) există o singură carlingă. Piața liberă este deseori descrisă astfel din rațiuni ideologice care nu reflectă însă în mod adecvat realitatea. Multe domenii ale vieții rămân dincolo de legile pieței, dincolo de cerere și ofertă și se supun unor logici diferite.
Acesta este motivul pentru care orice încercare procustiană de a cuprinde orientări politice disparate și interese plurale sub umbrela unei singure ideologii va fi destinată eșecului. Scopurile și principiile urmărite de indivizi sunt diverse şi se ciocnesc între ele, atât între partide, cât și în interiorul acestora. Asta nu înseamnă totuşi că indivizii sau grupurile de interese funcționează monolitic, fără posibilitatea reconcilierii. Moderații înțeleg că identitățile noastre suprapuse transcend adesea liniile de partid și ei rămân sceptici față de ideea unor schimbări instituționale radicale ale sistemului politic în raportul cu principiile unei singure ideologii.
Noua reechilibrare
Stabilitatea Americii a depins întotdeauna de găsirea unui echilibru adecvat între diversele sale elemente, interese și segmente de public. Eforturile de echilibrare și realiniere au variat în timp, în funcție de circumstanțe. Părinții fondatori au fost obligați să găsească un echilibru adecvat pentru a armoniza interesele și ambițiile în cadrul celor trei ramuri ale puterii. Ei au căutat, de asemenea, să găsească un echilibru similar pentru a facilita cooperarea între statele mari și mici în interiorul Senatului și între statele deținătoare de sclavi și statele fără sclavi. În final, ei au recurs la o soluție eclectică prin stabilirea unui echilibru între electorat (care alegea Camera Reprezentanților), legislativele statelor (care alegeau Senatul) și o putere executivă aleasă de Colegiul Electoral. Opt decenii mai târziu, când Statele Unite erau confruntate cu realitatea secesiunii și a insurecției, calităţile excepţionale de lider ale lui Abraham Lincoln au salvat Uniunea în cel mai întunecat moment, când țara se confrunta cu o amenințare existențială. În istoria Americii, după cum a arătat istoricul David S. Brown, putem vedea și alte cazuri în care politica moderației a ghidat și salvat țara în momente de criză profundă.[17]
Aceste exemple sunt relevante pentru provocările noastre civice actuale. Dar astăzi, situația arată destul de diferit și impune soluții inovatoare. Părinții fondatori nu prevedeau cristalizarea unui sistem cu două partide și erau preocupați de echilibrarea intereselor facțiunilor și statelor. Această realitate nu mai reprezintă preocuparea noastră.
După cum a remarcat jurnalistul Ezra Klein, „[problema] sistemului nostru este că ceea ce am echilibrat odată nu mai este și ceea ce se află în competiție acum. Astăzi, identitățile cele mai puternice și cele mai importante din punct de vedere politic sunt identitățile partizane. Nu mai vorbim astăzi despre state mari și state mici, ci despre state roșii și state albastre. Dacă există o amenințare la adresa unității americane în prezent, aceasta nu rezidă în preocupările diverse ale statelor Virginia, Maine, Texas, Hawaii sau Alaska, ci în ostilitatea crescândă dintre democrați și republicani.”[18] Suntem de acord cu această perspectivă, chiar dacă nu împărtășim neîncrederea lui Klein față de moderație. Credem că Statele Unite au nevoie de o reechilibrare ambiţioasă, care se inspiră din exemplele din trecut și răspunde la urgența momentului.
Moderații (din ambele tabere) care refuză să vadă lumea în tușe de alb-negru pot juca un rol important în tranziția de la lumea veche la una nouă. Pe de o parte, ei nu ar trebui să evite ideile îndrăznețe pentru a răspunde problemelor complexe, de lungă durată, înrădăcinate în istoria americană și în sistemul politic parțial sclerotic. Pe de altă parte, așa cum a susținut E. J. Dionne, ar fi înțelept ca progresiștii să nu respingă inițiativele și ideile moderaților ca semne de timiditate sau lașitate.[19] Ambele tabere ar putea să-și unească forțele în căutarea unui „gradualism vizionar” care să promoveze o realiniere demult întârziată a forțelor și intereselor politice pentru a coagula un nou echilibru în societate.
Un nou act de echilibrare necesită un accent mai mare pe implicarea civică locală, capabilă de a promova deliberarea și cooperarea la firul ierbii, unde oamenii pot vedea umanitatea celorlalţi dincolo de eurile lor unidimensionale purtătoare de drepturi individuale. La un astfel de nivel se pot manifesta virtuțile diplomației în detrimentul politicii hiperpartizane și se pot depăși clivajele generate de războaiele culturale. Este, totodată, adevărat că nivelul local poate funcționa uneori ca un incubator al războaielor culturale pornind de chestiuni care au legătură cu (de)segregarea, istoria, patriotismul, programa educațională, accesul la educație, justiția penală etc.
Dar a ajunge la echilibrul corect presupune o agendă complexă, care trebuie aplicată cu răbdare. Localismul și subsidiaritatea în sine pot face minuni în contracararea fragmentării și alienării, dar pot avea și efecte perverse; ar putea, uneori, să promoveze forme periculoase de parohialism. Ideea de moderație rămâne totuși legată de aceste vehicule locale ale democrației.
Suntem de acord cu editorialistul de la New York Times, David Brooks, asupra faptului că „marea idee pentru moderați ar trebui să fie solidaritatea, fraternitatea, dialogul între diferențe. O agendă moderată ar trebui să ne mărească afecțiunea pentru celălalt.”[20] Acest lucru se poate face mai ales – deși nu exclusiv – la firul ierbii. Acolo este spațiul unde putem fi civilizați și putem practica decența și empatia unul față de celălalt, chiar și atunci când alții contestă convingerile noastre morale și religioase. Empatia noastră începe să se manifeste în reuniunile de tip town hall, în sălile de clasă, la biserică și în liga de softball, unde putem deveni mai puțin tribali. De acolo, ea se poate revărsa în cercuri concentrice în viața politică formală, pe măsură ce ne acomodăm și ne obișnuim cu perspectiva compromisului în interacțiunea cu concetățenii noştri. Așa învățăm să acceptăm legitimitatea celorlalţi și să testăm (și chiar să ne îndoim de) unele dintre propriile noastre idei și credințe.[21]
Un exemplu încurajator de consolidare a unui nou capital social a fost dat de Braver Angels – o organizație bipartizană cu filiale locale în toată țara care permite multor americani să găsească puncte comune pentru a rezolva probleme practice la nivel local.[22] Unul dintre obiectivele declarate ale organizației este de a încuraja, prin diferite ateliere și dezbateri, exprimarea liberă a ideilor într-un cadru civilizat. Aceste foruri încurajează oamenii să asculte cealaltă parte fără prejudecăţi.[23] Strategia practicată de Braver Angels pentru depolarizare se bazează pe presupoziția că oamenii din ambele tabere politice ar fi mai susceptibili la compromis dacă li s-ar oferi posibilitatea de a interacționa cu cetățenii din afara tribului lor politic. Activitățile promovate de filialele locale arată că este posibil să relaționeze cu cei aflați în partea opusă a spectrului politic prin examinarea deschisă a principiilor și intereselor rivale într-un spațiu neutru și civilizat.
Astfel de organizații sunt indispensabile pentru agenda noastră de reechilibrare, deoarece ele ajută la mutarea centrului de greutate dinspre conversația națională, adesea dominată de slogane electorale hiperpartizane, la dezbaterea problemelor concrete locale, unde oamenii pot interacţiona mai uşor cu cei care au concepţii politice şi religioase diferite. Exemplul dat de Braver Angels arată că trebuie să acordăm mai multă atenție restaurării structurilor care permit oamenilor să relaționeze unii cu alții și să rezolve probleme concrete din viața cotidiană, depășind sentimentul lor de izolare şi neputință.[24]
Acordăm mult prea multă atenție politicii naționale/federale și nu suficient politicii locale. Suntem conștienți de faptul că politica locală poate deveni uneori un „proxy pentru lupta de putere națională”[25] şi are propriile sale patologii. E ceea ce au arătat în mod clar evenimentele recente din Michigan și Georgia, unde grupări paramilitare locale au pus în pericol viața guvernatorilor aleși democratic și a oficialilor locali care au apărat integritatea alegerilor.
Cu toate acestea, o tranziție dinspre centrul de la Washington către instituții de guvernare care reflectă principiile subsidiarității poate amplifica vocea moderaților. Dar acțiunea de echilibrare pe care o avem în vedere poate avea succes numai dacă temperatura politică este coborâtă la vârf. Acesta este și motivul pentru care aptitudinile de om de stat și leadershipul curajos în rândul elitelor politice și intelectuale rămân esenţiale.
Prin urmare, susținem o agendă moderată la mai multe niveluri care încearcă să localizeze cât mai mult posibil responsabilitatea, acțiunea și decizia în acelaşi timp în care insistă pe responsabilizarea elitelor politice.[26] Prin energizarea sferelor subnaționale ale activității umane, putem deveni mai conectați social și mai puțin tribali. Instituțiile puternice de la firul ierbii îi vaccinează pe cetățeni împotriva fanatismului. „A vedea din perspectiva cetățeanului” (seeing like a citizen) reflectă credința moderaților în posibilitatea de a construi societăți care se autoguvernează, de jos în sus, mai degrabă decât să fie guvernate de stat, de sus în jos. Implicit aici este și o critică a ideii „de a vedea din perspectiva statului” (seeing like a state). Aceasta din urmă este o abordare care încearcă să guverneze societatea de sus în jos și se bazează pe credința absolută în puterea și cunoașterea unui singur agent care are monopolul autorității suverane.
Asumarea eclectismului ne face sceptici față de astfel de încercări. Refuzăm ideea că cetățenii sunt doar niște receptori pasivi și neajutorați ai comenzilor venite de sus, incapabili să rezolve singuri probleme complexe. O astfel de credință naivă în puterea „statului” sau a agențiilor federale nu este doar incapabilă să explice nenumăratele cadre instituționale formate de interacțiunea umană în viața de zi cu zi. Ea este şi incompatibilă cu păstrarea tradiţiilor de autoguvernare la nivel local care constituie, în opinia lui Tocqueville, forţa democraţiei americane.[27] Soluțiile și strategiile noastre politice trebuie să fie specifice contextului, sensibile la limitele fiecărei jurisdicții de guvernanță. Politica de sus în jos trebuie să se bazeze pe judecata prudentă și pe inputul local, ambele fiind dimensiuni necesare pentru elaborarea de politici publice pragmatice şi eficiente.
Calea de urmat
Criza politică actuală expune efectele unor tendințe sociale, economice, culturale și demografice mai profunde care s-au acumulat în sânul societății americane de mai mult timp. Suntem astăzi o „republică fracturată” care riscă „să se destrame” dacă nu se iau măsuri urgente.[28] Reechilibrarea de care avem nevoie presupune iniţiative curajoase din partea moderaților democrați și republicani, care trebuie să-și exprime ideile, evitând deopotrivă radicalismul lui Scila și contrareacția lui Caribda. Recunoașterea rolului și importanței lor este un prim pas în direcția dezirabilă. La nivelul partidelor naționale, atâta timp cât moderații sunt vulnerabili în alegerile primare în fața candidaților extremiști, opiniile moderate vor rămâne marginale. Ambele partide trebuie să reinstituie mecanismele/filtrele care elimină fanaticii zeloşi care adâncesc tribalismul american.
Politica devine toxică și greu de gestionat atunci când se fundamentează pe războaie de moralitate și culturale în loc de interese economice. Cine crede că se află în posesia adevărului nu este predispus să creeze coaliții cu adversari politici. O astfel de perspectivă maniheistă generează lene intelectuală și o judecată politică inerțială. Dacă suntem deja convinși în mintea noastră că ne aflăm fără echivoc de partea dreaptă a istoriei, nu vom fi dispuși să facem exercițiul mental de a înțelege raționamentul unui punct de vedere opus. În același timp, moderații vor trebui să evite orice compromisuri când în joc sunt normele și instituțiile liberal-democratice; ei trebuie să traseze linia roșie pentru cei care caută în mod activ să submineze legitimitatea statului de drept.
Politica paranoică îmbrățișată de extrema dreaptă reprezintă un pericol iminent pentru principiile constituționale ale Americii şi viabilitatea instituțiilor sale democratice.[29] O mare parte a dreptei a devenit tribală şi conspiraţionistă, asemănătoare unui cult, hrănindu-se cu resentimente și incapabilă să articuleze o viziune principială despre viitor dincolo de ura față de politicile și ideile liberalilor.
Totodată, prea mulți conservatori proeminenți au adoptat o poziție conciliantă și complice față de atacurile constante ale fostului președinte împotriva mediei mainstream și față de disprețul flagrant arătat statului de drept. Ei au păstrat tăcerea când Trump a răspândit știri false, a concediat arbitrar membrii administraţiei sale care au avut o poziţie independentă și a încercat să colaboreze cu agenți străini pentru câștiguri electorale interne.[30]
Reinventarea taberei conservatoare nu va fi o sarcină ușoară atât timp cât va rămâne în umbra lui Trump, însetat de revanşă asupra criticilor lor. Partidul Republican va trebui să țină cont de faptul că până la 43% dintre membrii săi au mers atât de departe, încât să se declare de acord cu insurecția din 6 ianuarie. Reprezentanţii săi care au votat pentru suspendarea fostului preşedinte au fost cenzuraţi de filialele locale, fiind supuşi unor penibile campanii de intimidare publică. Pe de altă parte, liderii şi membrii Partidului Republican nu trebuie să piardă din vedere că în timpul unui singur mandat, Trump a „reuşit” ceea ce nici un alt preşedinte izbutise de la Herbert Hoover încoace: şi anume, să piardă în doar patru ani Casa Albă, Camera Reprezentanţilor şi Senatul.
Pe lângă vindecarea rănilor profunde provocate de cultul obscen al lui Trump, politicienii și activiștii conservatori vor trebui să renunțe la încercările deliberate de a semăna paranoia asupra oponenţilor lor pentru câștiguri electorale. Ei trebuie să recunoască, de exemplu, că BLM și LGBQT nu sunt fenomene colaterale exceselor „Woke”, ci comunități legitime care s-au reunit pentru mai multă egalitate și demnitate. Aceste comunități sunt în felul lor „patriotice” în lupta lor pentru „o uniune mai bună” și cer șanse egale pentru a realiza visul american. Conservatorii pot recunoaște aceste fapte empirice fără a fi nevoiți să accepte concepte contestate ale stângii precum intersecţionalitate.
Situația stângii nu este la fel de gravă, dar nici ea nu e lipsită de anumite probleme. Moderații din rândurile democraţilor vor trebui să se confrunte cu excesele propriei tabere. Declinul extremei drepte nu trebuie să absolve stânga de o autocritică sănătoasă, având în vedere faptul că scăderea încrederii civice și ostilitatea tot mai mare sunt fenomene care depășesc taberele partizane. Mark Lilla și Ronald W. Dworkin au avertizat că este puțin probabil ca politica identitară îmbrățișată de stânga progresistă să contribuie la încurajarea unui nou sentiment de solidaritate civică, în ciuda idealurilor sale legitime.[31] Această politică tinde să pună prea mult accent pe autonomie individuală și prea puțin pe construirea de punți civice și solidaritate.
Moderații stângii trebuie, de asemenea, să se confrunte cu problema libertății de exprimare în propria lor tabără. Intoleranța la liberă exprimare în campusurile universitare și cunoscuta „cancel culture” sunt fenomene reale care reflectă o cultură politică excesiv de moralizatoare. De asemenea, progresiștii vor trebui să recunoască faptul că mulți susținători ai taberei pro-life nu vor să controleze corpul femeilor, ci doresc să celebreze cu adevărat sanctitatea și demnitatea vieții umane. Găsirea unor compromisuri rezonabile cu privire la aceste probleme contestate nu va fi ușoară. Dar eforturile de a găsi un teren comun făcute cu bună-credință de ambele părți ar putea da roade pe termen lung.
În cele din urmă, progresiștii nu pot respinge religia și patriotismul ca simple teme ale extremei dreptei (Alt-Right), ci trebuie să prezinte alternative mai atractive care să răspundă nevoii umane de rădăcini. Determinarea stângii de a combate inegalitățile rasiale și economice răspunde în realitate îndemnurilor Evangheliilor într-o măsură mai mare decât politica puriștilor de dreapta, care pretind că promovează dragostea și caritatea creștină, dar sunt prea absorbiți de războaiele culturale pentru a acorda atenţie problemelor grupurilor marginale (imigranţi, minorităţi, etc.).
Patriotismul trebuie demonstrat nu prin slogane ieftine de tip „Opriți fraudarea alegerilor!”, ci prin fidelitatea necondiționată față de normele democratice liberale, îmbrățișarea pluralismului și deschiderea către modurile de viață și valorile celor care aparțin altor grupuri şi culturi. Această formă de patriotism este în contrast profund cu patriotismul zgomotos al extremei drepte, care îi atacă pe imigranții care ajung în America pentru a-i practica și îmbrățișa valorile. Acest tip agresiv de patriotism este finalmente profund antiamerican.
Nu în ultimul rând, elitele politice, indiferent de culoarea ideologică, vor trebui să reziste tentației de a-și afirma fără compromisuri voința prin intermediul mediilor virtuale ai căror algoritmi descurajează discursul moderat și civilizat. Rețelele sociale alimentează starea de anxietate care domină politica hipermoralizatoare a identității de ambele părți ale spectrului politic.[32]
Twitter și Facebook pot fi forumuri utile pentru diseminarea informațiilor și distribuirea conținutului, dar algoritmii lor subminează dialogul civic și îngreunează compromisul. Ele recompensează lozincile incisive, transformate în arme, care descurajează deliberarea rațională și civilizată. Virtualizarea vieții civice a amplificat moralismul și sentimentul de a avea mereu dreptate al radicalilor. Ei manifestă o ostilitate crescândă chiar și față de cei care simpatizează cu scopurile lor, dar nu reușesc să treacă testele de loialitate ale tribului lor. Există o diferență semnificativă între executarea unei idei și găsirea satisfacției în sfera digitală, pe de o parte, și realizarea a ceva valoros și constructiv prin exercițiul lent și gradual al politicii, pe de altă parte. În fond este mult mai ușor să câștigi instantaneu un război cultural pe rețelele sociale decât să te angajezi într-o dispută politică de durată în Congres, dar numai aceasta din urmă va avea un impact pozitiv asupra vieții oamenilor pe termen lung.
Recenta insurecție din 6 ianuarie a avut ca efect o reevaluare mult întârziată a spațiilor virtuale care mediază interacțiunile noastre civice. Este de netăgăduit că acestea conferă vocilor radicale o putere politică disproporționată. Avem astăzi o democrație directă mai mare decât au anticipat vreodată fondatorii democraţiei americane, iar tehnologia actuală ne-a dat mijloacele de a ocoli mecanismele-tampon formale ale statului. Reforma rețelelor sociale va fi una dificilă, deoarece elitele au fost nu doar modelate de ele, dar și depind de aceste platforme într-o bună măsură. Chiar dacă înțelegem justificarea deciziei Twitter de a-l interzice pe Trump, totuși, aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri. Pe de o parte, este îngrijorător faptul că o companie privată are atât de multă putere discreționară asupra unei platforme, care de facto este de interes public, fiind un forum atât de important pentru angajamentul nostru civic. Pe de altă parte, există motive pentru a ne opune suprareglementării guvernamentale a companiilor big tech, deoarece prezintă propriile potențialități periculoase. Totodată, este clar că nu ne putem baza doar pe auto-reglementare pentru a modera aceste platforme.
În concluzie, pentru a ne depolariza societatea, trebuie să ne bazăm pe exemplele și experiența unor organizații, precum Braver Angels, a căror agendă pragmatică poate ajuta la scăderea temperaturii politice, pe măsură ce oamenii încep să se asculte reciproc și sunt încurajați să își revizuiască opiniile. La acest nivel, am putea începe să eliminăm diviziunea partizană și să reducem percepțiile nefavorabile pe care ambele partide majore le au unul față de celălalt. La acest nivel, unde testele de puritate ideologică sunt mai puțin relevante, am putea începe să adresăm fragmentarea politică și să răspundem dezrădăcinării sociale.
Cu toate acestea, doar ideile în sine, oricât de bune ar fi ele, nu vor fi suficiente. Va fi nevoie de moderați curajoși și de schimbări instituționale concrete pentru a transforma această agendă în realitate. O personalitate cu potențial transformativ nu va fi suficientă, dar un etos al decenței, moderației, civilității ne poate da resursele necesare pentru a restaura fundația de bază a democrației americane.
Aurelian Crăiuțu și Constantine Vassiliou
Textul de mai sus este o versiune prescurtată și adaptată dintr-un studiu mai amplu publicat inițial pe site-ul Centrului Niskanen, Washington, DC, https://www.niskanencenter.org/in-search-of-a-new-balance/ (3 februarie, 2021).
Aurelian Crăiuțu este profesor de științe politice la Universitatea Indiana, Bloomington și Senior Fellow la Niskanen Center. Constantine Vassiliou a obținut un doctorat în teorie politică la Universitatea Toronto și este în prezent Post-doctoral Fellow la Institutul Kinder, Universitatea Missouri, Columbia.
*****
[1] Polarizarea se manifestă în forme diferite. Distincția între polarizarea afectivă și cea ideologică este discutată în Jonathan Rauch, „Rethinking Polarization”, National Affairs, No. 45, Fall 2020.
[2] Pentru o analiză recentă, vezi Michael Lind, „The Five Crises of the American Regime”, Tablet, January 7, 2020.
[3] Eli J. Finkel et al. „Political Sectarianism in America”, Science, Vol. 370, Issue 6516 (October 30, 2020), 533.
[4] Publius Decius Mus (aka Michael Anton), „The Flight 93 Election”. Claremont Review of Books, September 5 2016, https://claremontreviewofbooks.com/digital/the-flight-93-election/
[5] Jonathan Chait, „How Michael Anton’s ‘Flight 93’ Essay Defined the Trump Era”, The National Interest, December 11, 2020.
[6] Ryan P. Williams, Arthur Milikh et. al. „The Fight is Now”, The American Mind, November 5, 2020.
[7] Richard Hofstadter, Anti-Intellectualism in American Life. The Paranoid Style in American Politics. Uncollected Essays, 1956-1965, ed. Sean Wilentz (New York: The Library of America, 2020), 501-765.
[8] Attorney General William Barr, „Remarks to the Law School and the de Nicola Center for Ethics and Culture at the University of Notre Dame” The United States Department of Justice, October. 11, 2019.
[9] Jeffrey Taylor, „The Alternative to Ideology”, Niskanen Center, October 29, 2018, https://www.niskanencenter.org/the-alternative-to-ideology/.
[10] Taylor, „The Alternative to Ideology”
[11] Montaigne, The Complete Essays, trans. M. A. Screech (London: Penguin, 1991), 380.
[12] Vezi David Brooks, „In Praise of Equipoise”, New York Times, September 1, 2017, https://www.nytimes.com/2017/09/01/opinion/in-praise-of-equipoise.html; aAmoz Oz, How to Cure a Fanatic? (Princeton: Princeton University Press, 2006), 54; Leszek Kołakowski, „How to Be a Conservative-Liberal-Socialist: A Credo”, in Modernity on Endless Trial (Chicago: University of Chicago Press, 1990), 225-227.
[13] Daniel Bell, citat in Benli M. Schechter, „Why Bell Matters”, Society, 48, 413 (2011).
[14] Daniel Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism (New York: Basic Books, 1976), 259.
[15] Saul D. Alinsky, Rules for Radicals (New York: Vintage, 1971), 78.
[16] Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism, 10.
[17] Vezi David S. Brown, Moderates: The Vital Center of American Politics from the Founding to Today (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2017).
[18] Ezra Klein, Why We’re Polarized (New York: Avid Reader Press, 2020), 259.
[19] E. J. Dionne, Code Red: How Progressives and Moderates Can Unite to Save our Country (New York; St. Martin’ Press, 2020), 131.
[20] David Brooks, „An Agenda for Moderates”, New York Times, February 25, 2019., https://www.nytimes.com/2019/02/25/opinion/moderate-politics.html.
[21] Pentru o perspectivă similară, vezi Andrew Sullivan, „Christianism and our Democracy”, The Weekly Dish, December 11, 2020, https://andrewsullivan.substack.com/p/christianism-and-our-democracy-0cc?fbclid=IwAR3UMVrib6f2MWByLVx0tlGkvMMpPEX9QypKxiKJuAl8tGSfBRKoty91pfM.
[22] Pentru informații suplimentare, vezi https://www.better-angels.org/videos/
[23] https://braverangels.org/what-we-do/#red-blue
[24] Vezi https://braverangels.org/what-we-do/red-blue-pairs/. Vezi și Michael Gescan, „In Defense of Politics”, Boston Review, Oct. 31st, 2020, https://bostonreview.net/politics/michael-gecan-defense-politics.
[25] Adam J. White, „Mentally Seceding from the Union”, The Bulwark, December 1, 2020, https://thebulwark.com/mentally-seceding-from-the-union/.
[26] David Brooks, „Moderates Have the Better Story to Tell”, New York Times, July 1, 2019, https://www.nytimes.com/2019/07/01/opinion/moderates-progressives-warren.html?searchResultPosition=3&fbclid=IwAR3trI2EPxFDKc5iOK9SNb4aXC8NouJzXSQ8xLpClLAk8kU7BHyF1NgI9Ow,
[27] Această perspectivă reflectă viziunea şcolii şi tradiţiei de cercetare fondate de Elinor and Vincent Ostrom la Universitatea Indiana, Bloomington. Pentru o altă critică a abordărilor stato-centrice, vezi James C. Scott, Seeing Like a State (New Haven: Yale University Press, 1998).
[28] See Charles Murray, Coming Apart: The State of White America, 1960-2010 (New York: Crown Forum, 2013); Yuval Levin, The Fractured Republic: Renewing America’s social Contract in the Age of Individualism (New York: Basic Books, 2017).
[29] Timothy Snyder, „The American Abyss”, New York Times, January 9, 2020, https://www.nytimes.com/2021/01/09/magazine/trump-coup.html.
[30] Robert Reich, „Americans’ Acceptance of Trump’s Behavior Will Be his Vilest Legacy”, Yahoo News, December 27, 2020.
[31] Mark Lilla, The Once and Future Liberal: After Identity Politics (New York: HarperCollins, 2017); Ronald W. Dworkin, „A Moderate’s Manifesto”, American Purpose, November 11, 2020.
[32] Thomas B. Edsall, „The Resentment that Never Sleeps”, New York Times, December 11, 2020.
