De același autor
În 2012, coaliția dominată de PSD (USL) n-a reușit să-l demită pe președintele Traian Băsescu, în mare măsură din cauza presiunilor solide exercitate de UE și SUA. Sau, poate ar trebui să adăugăm, din cauză că aceste presiuni erau credibile. Ponta și Antonescu au fost nevoiți să abandoneze ideea unui referendum fără prag de participare, iar CCR de atunci a invalidat referendumul din cauza participării insuficiente. S-a strigat atunci de către multe voci proguvernamentale că CCR acționează în mod ticălos împotriva celor șapte milioane de votanți. S-a vorbit, bineînțeles, și de tratarea României drept o colonie asupra căreia Vestul își exercită dictatul. Au fost și intelectuali care au sărit în apărarea USL și care denunțau presupusa „dictatură“ a lui Băsescu și manipulările altor intelectuali – ziși „băsiști“.
Șase ani mai târziu, situația pare să fie diferită și, din mai multe puncte de vedere, aproape opusă: CCR, așa cum am văzut din decizia de săptămâna trecută, dar și din alte decizii, e acum de partea puterii. Mai mult, ea este dispusă (cu o majoritate substanțială) să legitimize până și modificarea arhitecturii constituționale a statului, tăindu-i treptat președintelui aproape toate prerogativele importante. Căci să ne înțelegem: nu despre d-na Kövesi și demiterea ei este vorba acum în primul rând; și nici numai despre raportul procurori – ministru al Justiției, deși acest aspect rămâne foarte important. În substrat, avem dorința de a elimina „semiprezidențialismul“, lăsând toată puterea executivă în mâna partidului de guvernământ. Dacă, până acum, puterea executivă era distribuită între președinte și prim-ministru, ceea ce împiedica monopolizarea ei din partea uneia dintre părți, încet-încet acest lucru nu se va mai întâmpla, iar PSD – cel mai mare și mai bine organizat partid – speră să capete puterea absolută pe termen nelimitat. Iar această transformare se face prin decizii pe față și sistematic partizane ale CCR (lucru nemaiîntâlnit până acum), care adaugă la Constituție; mai mult, care îi trădează spiritul. Nu ni se propune un referendum constituțional prin care națiunea să fie întrebată dacă dorește o altă distribuție a puterii executive decât cea statuată în Constituția din 2003.
Iarăși, ceea ce s-a schimbat fundamental în 2018 este poziția și credibilitatea Occidentului. Nu că ar fi lipsit criticile UE și americane la adresa încercărilor PSD de a modifica legile justiției. Problema cu aceste critici este că ele nu mai sunt luate în serios; nu mai sunt credibile.
Multe s-au întâmplat în acești șase ani pe scena lumii, dar două-trei lucruri sunt manifest în defavoarea acestei credibilități: agresivitatea Rusiei, valul de populism european care a condus la Brexit și, poate cel mai grav lucru, ruptura tot mai mare între SUA și UE după venirea la putere a lui Donald Trump.
Or, este evident că acest nou context a creat bune oportunități elitelor politice iliberale și antidemocratice, nu numai de la București, dar și de la Budapesta, Varșovia și Bratislava. Deodată s-a creat un spațiu confortabil de manevră între America și Europa. Dacă, până de curând, cine nu îmbrățișa poziția Occidentului era acuzat că ține „cu rușii“ – ceea ce putea fi inconfortabil într-o țară fost-comunistă –, de acum el poate pretinde că divergențele lui față de Comisia Europeană sunt datorate faptului că e „cu americanii“. E rău să fii „cu americanii“? Nu, în orice caz pentru majoritatea publicului Europei de Est.
Iată de ce PSD-ALDE au căpătat atâta curaj și dispreț pentru părerile opoziției, ale președintelui, dar și ale Comisiei Europene. Iată de ce se pregătesc să închidă paranteza anticorupție, deschisă prin presiunea UE în 2004. Nu le mai pasă nici de MCV, nici de amenințările cu tăierea fondurilor ori cu „opțiunea nucleară“ (suspendarea dreptului de vot din Consiliul European). Știu că UE e aproape neputincioasă, că are grave probleme cu populismul eurosceptic (de exemplu, în Italia), că divergențele cu SUA sunt tot mai preocupante (vezi războiul comercial în curs și problema iraniană), că ochiadele în direcția Rusiei devin destul de insistente în Germania, Italia și chiar Franța și, mai ales, constată că UE n-a sancționat nici Ungaria, nici Polonia în trecut pentru abateri grave de la statul de drept. La nevoie, o mișcare abilă – gen „mutarea ambasadei la Ierusalim“ – fie și numai anunțată ca posibilă, apropie România de actuala administrație americană și o îndepărtează de Uniunea Europeană. Să joci cu americanii împotriva europenilor (sau poate invers, în chestiunea taxelor vamale pentru oțel și aluminiu), ce grozavă oportunitate, la care nimeni nu s-ar fi putut nici măcar gândi în 2012!
La acest context internațional delicat ar trebui să reflecteze bine cei care îi dau sfaturi președintelui Iohannis cum să reacționeze față de decizia CCR. Am văzut destule scenarii, unele mai bune, altele de-a dreptul neghioabe. Nu-i locul aici să le discutăm. Dar, oricare ar fi scenariul, un lucru mi se pare evident: în 2018 forțele democratice și liberale nu mai pot beneficia de o susținere credibilă și eficientă din partea unui Occident unit, ca acum șase ani. În consecință, ar trebui ca ele, în mult mai mare măsură decât în trecut, să se bazeze pe ele însele, apelând mult mai mult decât până acum la inteligență, creativitate politică și acceptare a imperativului binelui comun. N-ar trebui să uite nici de precedentul pe care acțiunile lor din prezent îl vor crea pentru un viitor imprevizibil. Și oricum, cred eu, n-ar trebui să se lase antrenate în arguții interpretative ale textelor constituționale, ci să vadă lucrurile sintetic și politic. Nu profesorii de drept constituțional vor oferi aici soluția. Căci ceea ce ei văd este numai textul. Însă contextul bate textul.
