Dobrogea: melancolia ruinelor și goana după timp

Raluca Alexandrescu | 03.08.2021

Dobrogea este probabil cel mai fertil teren de cercetare a narațiunii naționale din ultimii 150 de ani.

Pe aceeași temă

Ideea de vacanță am asociat-o întotdeauna cu spontaneitatea și cu flexibilitatea. Mai mult decât destinația în sine, vacanța totală echivalează cu mobilitatea creativă, cu eliberarea de constrângerile programului fix, de rutină. O experiență lungă de vacanțe petrecută în mod contrar idealului de mai sus sugerează că, în lumea modernă, o asemenea definiție e mai degrabă vecină cu utopia. O experiență singulară a fost săptămâna petrecută în nordul Moldovei, pe la mănăstiri, în august 1991 (pe 21 august se putea asculta la tranzistor, într-un tren de navetiști undeva spre Rădăuți, cum se urca la Moscova Elțîn pe tanc). BOR nu descoperise încă monetizarea la sânge a mănăstirilor, primeai adăpost peste noapte fără să ți se ceară nimic în schimb, ba erai chiar și hrănit, dacă aveai un pic de noroc. A fost prima și probabil ultima experiență de același fel. Vremurile și copiii îți reduc progresiv din spontaneitate, iar libertatea improvizației creative rămâne în spate, abandonată în favoarea structurilor fixe, timpului ritmat de alții. Se adaugă la tablou turismul de masă, aplicațiile, platformele, rezervările online. Nimic nu a fost mai contrar ideii de libertate a călătoriei decât descoperirea făcută în timpul unei vacanțe pariziene (de obicei, Parisul e o destinație mai mult profesională decât turistică), în urmă cu doi ani, când până și respiratul părea că trebuie rezervat pe vreo aplicație. Mersul pe munte pare încă să rămână una dintre puținele variante de conservare a unei brume de spontaneitate, dar și acolo ea e din ce în ce mai problematică, printre cohortele de turiști în sandale și urșii căutând mâncare prin pungi de supermarket.

Vara aceasta, multă lume a profitat de relaxarea pandemiei și a reînnodat vacanțele de unde se opriseră în 2019. Complicațiile logistice posibile i-au pus pe alții să se gândească de două ori, iar soluția unor aventuri locale a părut mai la îndemână. Confuzia legată de condițiile de la granițe (trebuie sau nu trebuie pașaport sanitar, trebuie sau nu trebuie carantină, e voie sau nu e voie cu mască sau fără mască) a fost unul dintre motivele care i-au determinat pe mulți să caute soluții în interiorul țării.

Așa încât ideea de a merge câteva zile prin Dobrogea, într-un soi de road-trip autohton, aproape de mare, dar nu în aglomerația unui litoral din ce în ce mai neprietenos, a părut a fi un compromis acceptabil. Scurtul periplu prin Dobrogea ce a presupus un pic prea mult stat în mașină a implicat, în contrapartidă, mai puțină planificare în sensul turismului contemporan (rezervări la hotel uneori de pe o zi pe alta) și multe surprize plăcute, venite mai cu seamă din revelația unui peisaj care se modifică rapid și te plimbă prin toate formele de relief în spațiul a câtorva zeci de kilometri, dar și din varietatea de situri și moduri de a descoperi regiunea: de la melancolia solitară a cetății genoveze Enisala, străjuind laguna Razimului, la câțiva kilometri de Jurilovca, trecând prin splendorile apuse ale așezărilor grecești și ajungând la frumusețea luxuriantă a Dunării spre Isaccea și apoi Brăila.

Lacul Iacobdeal din Munții Măcinului

Dobrogea e o revelație pentru cineva care nu a făcut decât să o traverseze în mașină, în drum spre mare (asta, până la construcția autostrăzii, care îți permite numai să ghicești cât de aparte și de versatil e peisajul dobrogean). Văzusem, cu ani în urmă, Histria, petrecusem o zi și jumătate pe șantierul arheologic, unde asistasem, cu răsuflarea tăiată, la miracolul atemporal al apusului și răsăritului într-un loc suspendat spre marginea lumii, între tumulii care se întind spre nord-vest și linia infinită a orizontului spre lacul Sinoe. Un sfârșit de lume, populat de proiecțiile melancolice ale ruinelor unei vechi civilizații și de foșnetul stufului pe malurile lacului Sinoe, iluzorie victorie a uscatului în confruntarea cu marea. Înțelegi pe loc acolo de ce revelația timpului așa cum o traversează modernitatea trece prin experiența ruinelor: grecești sau romane, à la Volney sau à la Ruskin, și de ce reveria printre ruine a devenit modul predilect de recalibrare a timpului în proiecția modernilor.

Avusesem apoi o scurtă și deloc decepționantă experiență la Tulcea, descoperită în 2016 grație festivalului de film ecologic Pelicam. Deloc decepționantă, pentru că orașul îți oferă un muzeu de artă cu o colecție bogată și frumoasă (în special pictură românească modernă, unde ar mai fi însă loc de mult travaliu muzeografic), câteva din vechile case renovate ale burgheziei tulcene, cum e casa Avramide, splendid refăcută și oferită publicului cu o colecție permanentă și expoziții temporare. O bucurie a descoperirii marcată însă de tristețea unei vechi așezări turcești desfigurate de furia ceaușistă a demolării și uniformizării. Mai ghicești vechiul spirit al locului pe cele câteva străduțe rămase neatinse de războiul ceaușismului cu trecutul. Centrul orașului e azi un amestec depersonalizat de arhitectură mizerabilistă ceaușistă, termopanizare varianta anilor ‘90 și arhitectură de mall stil anii 2000. Vara aceasta, faleza era în reconstrucție totală, sursă de frustrări prezente, dar și de posibile speranțe pentru cândva.

Peștera Sfântului Ioan Casian

Poate mai mult decât în alte locuri, un periplu în Dobrogea e o confruntare, la tot pasul, cu timpul. Poate și pentru că e, de fapt, un imens șantier arheologic. Există câteva situri vizitabile (din păcate, foarte puține în comparație cu potențialul): Histria este cel mai vechi și mai cunoscut, dar e întregit de săpăturile pe malul drept al brațului Sfântu Gheorghe, de la Nufăru, sau cele mai nordice, pe Dunăre spre Isaccea, la Noviodunum, ori cele, mai la vest, spre Babadag, de la Ibida (în vecinătatea localității Slava Rusă). Din păcate, peste tot auzi de laitmotivul unei insuficiente cooperări a autorităților locale, care nu înțeleg potențialul de dezvoltare pe care aceste situri, puse în valoare așa cum o merită, le-ar reprezenta pentru comunitățile locale.

Șantierul arheologic de la Histria

Ar fi și un bun mijloc de a propune o narațiune alternativă celei care câștigă, prin perseverență, tot mai mult teren în Dobrogea, unde Arhiepiscopia Tomisului încurajează construcția de mănăstiri care să se lege geografic de descoperirile paleocreștine abundente din toată Dobrogea. Este sprijinită în acest fel construcția unei mitologii a continuității de cult, de altminteri contestată de mai toate descoperirile arheologice (și care propun mai degrabă teoria unei întreruperi a locuirii de 3-4 secole, între VII și X-XI). Unul dintre exemplele cele mai elocvente este mănăstirea Ioan Casian, construită în ultimii 10-15 ani, câțiva kilometri la sud de Cheile Dobrogei, în vecinătatea unei peșteri din salba de aproape 30 câte există în pereții calcaroși ai regiunii, unde se spune că ar fi locuit Sfântul Ioan Casian, născut la jumătatea secolului patru undeva în Sciția. La fel ca în cazul Sfântului Andrei, construcțiile mitologice sunt sprijinite de toponimii recente, dar date ca străvechi, de legende locale mai vechi sau mai recente, dar fără sprijin în cercetările arheologice, iar linia stabilită mai recent de arhiepiscopie este cea a „împământenirii” prin construcția de așezăminte care să sugereze ficțiunea continuității de cult într-o regiune care nu a devenit, de fapt, românească decât după 1877. Abstracție făcând de intenționalitățile ideologice, zona este splendidă, natura, generoasă, iar la jumătatea lui iulie, vegetația era încă intens ajutată de ploile care căzuseră abundent toată luna iunie.

Cetatea medievală Enisala

Dobrogea este probabil cel mai fertil teren de cercetare a narațiunii naționale din ultimii 150 de ani. În orașe, la muzee, în explicațiile oferite, ideea Dobrogei reintegrând la 1877 România este omniprezentă. Cu toate acestea, mai cu seamă în ultimii 30 de ani, a devenit destul de evident ceea ce de altminteri se știa, anume că Dobrogea reprezintă pentru administrația lui Carol I, începând cu 1877, terenul unui vast experiment administrativ de românizare, ale cărui efecte le vedea Sadoveanu în Țara de dincolo de negură, notând cu mult umor rateurile administrației din zonă din perioada interbelică. Românizarea artificială a toponimiei, cu nume fără nicio poveste, menite să șteargă fondul otoman, are însă în fundal un antecedent ilustru: prima mare declarație de război împotriva memoriei formulată de generalul Kiseleff după Pacea de la Adrianopole din 1829, care a ras de pe fața pământului vechiul târg al Brăilei, înainte să dea orașului strălucirea de porto-franco care a pus-o pe harta Europei. E un gest emblematic al relației cu trecutul pentru întreaga construcție a modernității prin sud-estul european și e, paradoxal, negarea unei continuități neconvenabile, inconfortabile, în favoarea inventării unui basm național util și eficient. În fond, reacțiile publice la vestea recentă a integrării Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO nu spun altceva. Și lucrurile nu se vor schimba prea mult, atâta vreme cât în școală de Panait Istrati aproape că nu se amintește, iar din Sadoveanu se citesc Frații Jderi și nu mult mai subtila și ironica Țară de dincolo de negură.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22