Ministrul Culturii și rolul de la Operă: ce și cine (l-)a jucat

Magda Gradinaru | 29.04.2016

Venirea lui Vlad Alexandrescu la guvern a fost tehnocrată, în sensul pur etimologic, al puterii pe care ți-o dă știința, expertiza, iar plecarea lui din Executiv a fost politică, gaj al păcii pe care Dacian Cioloș și-o dorește atât cu președintele Klaus Iohannis, cât și cu liberalii.

Pe aceeași temă

 

Miza în cazul Operei Naționale Bucureşti, dincolo de asumarea universală a ter­me­nului „național“ și renunțarea la con­cep­tul care ne-a deservit în istorie, „neam“, în loc de „națiune“, ceea ce implică legături tribal-ge­netice, este aceea de a re­for­ma instituția, punându-i în­tre paranteze personajele. Oamenii sunt greu re­for­ma­bili fără a-i obliga să facă fa­ță unei instituții per­for­mante, competitive, des­chi­se. Aici a fost lupta lui Vlad Alexandrescu la portofoliul Culturii: a înaintat o cu to­tul altă paradigmă de a-ți iubi cultura, fă­ră a o sufoca artistic.

 

„Sunteți ministrul Culturii, nu ministrul străzii“

 

Sistemul, însă, a răbufnit nu doar politic, ci aproape fiziologic. Prima tresărire a fost Ordonanţa privind managementul insti­tuţiilor publice de cultură. Alexandrescu a vrut să o modifice, ceea ce i-a pus în ofensivă pe vechii manageri, care, în une­le cazuri, au personalizat funcția, încât nu ar fi greșit, de pildă, atunci când spui Tea­trul Național să adaugi și Ion Caramitru.

 

Ce anume a vrut ministrul Alexandrescu și nu au putut să îndure managerii tea­trelor? Răspunsul vine ca o grilă de lec­tu­ră care dublează ce s-a întâmplat în ul­timele luni: conducerea instituţiilor de cul­tură să poată fi exercitată și de per­soane din alte domenii de activitate decât cele culturale. „Aţi spus, când aţi venit la minister, că acest guvern a fost adus de stradă şi serviţi strada. Şi am încercat să vă spun, dar nu am apucat, că sunteţi ministrul Culturii, nu ministrul străzii“, i-a replicat imediat Ion Caramitru. „Pe această ordonanţă sunt pe picior de răz­boi cu dumneavoastră.“ Și război a ră­mas.

 

Au urmat revistele culturale. În spațiul pu­blic s-a exprimat, așa cum se cuvine, „sus­piciunea“ că ministerul ar renunța la sub­venționarea publicațiilor cultu­ra­le. Uniu­nea Scriitorilor, între timp și ea măcinată de lupte pentru putere, de acuzații de puci și gazdă pentru scriitori care nu au operă majoră, dar vor încasa pensii ca și cum ar avea, s-a declarat gata să suspende apariția celor nouă reviste ale sale.

 

Cel mai mult, însă, s-au tulburat apele pa­trimoniului, acesta fiind motivul pentru care a apărut prima solicitare politică de de­mitere, cu o acuzație colosală, „tră­da­rea interesului național“, aruncată de vi­cepreședintele PNL Radu F. Alexandru, în cazul Bibliotecii Batthyaneum de la Alba Iulia.

 

E suficient context pentru a vedea unde a vrut Vlad Alexandrescu să așeze reforma. Reformă acceptată, nu-i așa?, triumfător, dacă nu modifică statu quo-ul și mai ales dacă nu mai ia din funcțiile unora, pentru a le da altora. De multe ori, prin concurs. Ce spune Virgil Nițulescu, fost director al Mu­zeului Țăranului Român, imediat du­pă demisia lui Vlad Alexandrescu, pentru agenția News.ro: „În felul în care a lu­crat, a încercat, adeseori, să ia locul ma­nagerilor de instituţii. Un ministru nu tre­buie să facă acest lucru. Trebuie să se ocupe de administraţie, nu să încerce să facă el însuşi cultură“. E aici un avertisment mascat într-o morală - ministrul Cul­turii să nu facă el însuși cultură, vrea să zică: noi sun­tem singurii care fac cul­tură.

 

E ca în cazul Operei, cea pe care se așază plecarea lui Vlad Alexandrescu de la portofoliul Culturii: stră­i­nul, aici Vlad Alexan­dres­cu, este primit, ospătat și chiar dus la ser­bări autohtone, dacă înțelege să nu devină stăpânul casei și nici să nu pretindă că gazdele au avut slăbiciuni.

 

Mizele de suprafață; mizele din periferic

 

Abia la discuția cu Vasile Dâncu, pro­tes­tatarii de la Operă au pus pe masă ade­văratele mize, fără a bagateliza armonia naționalistă a tonurilor și discursurilor, de la sintagme ca „am sărutat scena ță­rii“ până la reluarea tezelor privind iden­titatea, cultura și „neamul“.

 

                Vicepremierul Vasile Dancu si Alina Cojocaru, in timpul discutiilor de la ONB

 

După două săptămâni în care Opera a devenit o problemă națională, iată și miza: ONB să nu fie teatru de proiecte, așa cum, de pildă, a vizat să fie baletul coordonat de Kobborg, ci teatru de repertoriu. Ce în­seamnă asta? Termenul „colectiv“ se po­trivește mănușă: o instituție cu un colectiv angajat permanent, cu buget anual, care să își măsoare performanța intern, cu re­sursele pe care le are la dispoziție și care sunt ale tuturor. Alternativa ar fi con­cu­rența, piața liberă, lupta pentru excelență, castingurile pe cont propriu, dictatura ex­tra­ordinarului în locul tiraniei majorității, dar și posibilitatea de a câștiga mai mult, pe măsura performanței, nu a ran­da­men­tului zilnic. A devenit clar, la întâlnirea cu Dâncu, că HG care stipulează co­ma­sarea Operei și Operetei, în vigoare, deși atacată în instanță, îi încurcă cel mai rău pe revoltați.

 

Așa se explică, poate, de ce cei care au pro­testat nu au cerut o clipă majorarea propriilor salarii, ci plafonarea veniturilor artiștilor străini la remunerațiile primite de cei români. Scopul prim este ca ins­tituția să fie definită răspicat ca teatru de repertoriu și să nu își lase „pe drumuri“ artiștii care nu se încumetă să meargă la castinguri și audiții, nu pentru că nu ar fi, poate, suficient de buni, ci pentru că asta ar însemna ieșirea dintr-un sistem care compensează, atunci când nu (mai) poți.

 

„Scena țării“. Artiștii, ca bun național

 

Naționalismul în forma lui gregară, care alunecă într-o xenofobie nu ideologică, ci existențială, aceea în care străinul îți ame­nință fibra, este doar ce e mai zgomotos, fără ca mizele din periferic să îl scuze în vreun fel. Protestatarii de la Operă cu o mâ­nă resping acuzația de xenofobie, cu cealaltă îmbrățișează „neamul“ ca ultimă instanță care prejustifică totul, fără a în­țe­lege că naționalismul și ura față de străin (care poate fi și străinul din interior, așa cum s-a dovedit) sunt legate.

 

De fapt, ce maschează naționalismul e an­goasa de uitare, pe care mai vechii artiști, fără a blama vârsta, o ocultează în nevoia de aplauze la scenă deschisă, așa cum se întâmpla, odinioară, când artistul era un „bun național“. De aici marea neîn­țe­le­gere: nu neamul intră în identități, ci iden­titatea fiecăruia devine parte componentă a neamului. Neamul ca mulțime reunită, în care ne înghesuim cu toții, cu mic, cu mare.

 

                 Tiberiu Soare, Vlad Conta si Rares Zaharia, in timpul discutiilor de la ONB

 

Pe chipurile foștilor mari, cum este cazul balerinului Ioan Tugearu, posesorul unui discurs nostalgic, cel care i-a repoșat Ali­nei Cojocaru că nu știe „Constituția nea­mului“, se citea stupoarea că ar putea fi criticabili. Ca o paranteză, soprana Irina Ior­dăchescu a notat, pe contul ei de Fa­cebook, că așteaptă ziua când maestrul Tu­gearu va deveni director al baletului. Ma­estrul, ca orice maestru, a depășit vârsta de 70 de ani.

 

De ce a plecat Vlad Alexandrescu?

 

Din momentul în care Vasile Dâncu a luat din autoritatea ministrului chestiunea Ope­rei, a devenit evident că se negociază scaunul de ministru. Una dintre chei, cea mai potrivită, o găsim în declarația lui Ale­xandrescu, făcută a doua zi după demisie, în fața ministerului, acolo unde a spus, cât se poate de asumat, că drumul euro­pean și modern al Operei este cel al unei instituții de proiecte, care să iasă din an­chilozare.

 

A greșit ca ministru? Cu siguranță, a făcut erori de administrare și de comunicare.

 

În primă instanță, decizia de a schimba un interimar cu un altul, fără a prezenta un raport de mandat și fără a se asigura că viitorul director va prezerva lucrurile care funcționau. Rostul unui interimar es­te acela de a se îngriji că instituția rămâne pe făgașul bun, nu să facă mari revoluții. Acestea, acolo unde sunt necesare, vor reveni directorului care va ocupa funcția prin concurs, nu prin numire.

 

Ce a urmat l-a pus pe Alexandrescu în cea mai vulnerabilă poziție: a schimbat, la presiuni dintr-o parte sau cealaltă, de patru ori interimarul, aducând instituția în situația de a rămâne în vid de putere. A ceda în fața unei săli sindicale înseamnă să permiți un precedent riscant pentru întreg mandatul ministerial.

 

Urmează momentul Dâncu, care mar­chea­ză o altă slăbiciune a ministrului, lăsat într-un vid de autoritate. Din momentul în care vicepremierul își anunță impli­carea, aceasta nu vine ca o supervizare, ci ca o confiscare a autorității ministrului, ca­re nu are niciun cuvânt de spus și nici nu îl va spune, până după demisie.

 

Lărgind perspectiva, însă, ministrul Ale­xandrescu a avut câteva ferestre de opor­tunitate pe care nu le-a folosit, prost sfătuit ori poate din delicatețea cu care a înțeles să își construiască mandatul. Mai întâi, a întârziat reacția de condamnare a huiduielilor balerinilor străini, din fața Operei: în acea seară, ministrul a fost in­vitat la televiziunea publică, unde a avut prilejul de a rosti o frază, nu mai mult, de dezicere de atitudinea de mahala.

 

Mai apoi, a întârziat demiterea con­si­lierului pe problemă de operă, regizorul Ra­reș Zaharia, deși devenise evident că vul­nerabilitățile create au fost și con­tri­buția lui. Nici măcar când acesta s-a afișat alături de protestatari, ministrul nu a de­nunțat, public, imoralitatea gestului. Ex­plicația discreției funcționează, dar tot ea i-a fracturat, ca percepție mai ales po­li­tică, autoritatea. A fost simplu mai apoi pen­tru președintele Klaus Iohannis să spu­nă că Alexandrescu a făcut toate greșelile posibile în cazul Operei.

 

Venirea lui Vlad Alexandrescu la guvern a fost tehnocrată, în sensul pur etimologic, al puterii pe care ți-o dă știința, expertiza, iar plecarea lui din Executiv a fost politică, gaj al păcii pe care Dacian Cioloș și-o do­rește atât cu președintele Klaus Iohannis, cât și cu liberalii.

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22