Vladimir Tismaneanu

Rar se intalnesc istoricii, politologii si sociologii cu o situatie precum aceea din Romania acestor ultime trei luni. Toate rapoartele internationale indicau ca tara era o democratie consolidata, oricum cu o stabilitate politica relativ certa, atat cat pot fi aceste lucruri certe. Fara a fi ireprosabila, calitatea democratiei era oricum deasupra celei din unele tari din zona. Chiar Ungaria parea sa alunece pe o panta autoritarista. In "Washington Post" si in "Le Monde" apareau articole-avertisment despre dictatura constitutionala impusa de Viktor Orban. Despre Ucraina si Belarus nu mai vorbesc. In timp ce Grecia fusese zguduita periodic de spasme sociale, Romania a trecut prin criza fara seisme majore. Guvernul Boc a impus sacrificii dure, justificate public si girate de presedintele Basescu. Lucru care a dus la o prabusire a popularitatii acestuia. Si-a asumat aceste masuri si mi-e greu sa cred ca o istorie politica si economica onesta a acestor vremuri nu va recunoaste ca a facut ceea ce era necesar. Nu vreau sa ma angajez intr-o istorie contrafactuala, dar imi pot lesne imagina ce s-ar fi intamplat fara imprumutul FMI. Eroarea lui Traian Basescu, daca eroare a fost, tine de asumarea personala a acestor decizii de o gravitate extrema.

Cand nu mai au alte argumente, in masura in care le vor fi avut vreodata, liderii USL recurg la o desantata demagie nationalista. Vreau sa fiu bine inteles, nu este vorba aici de patriotism, ori de ceea ce putem numi nationalism civic, ori liberal. Ci de pedalarea cinica si grosolana pe coarda unui sentiment de mandrie colectiva bazat in exclusivitate pe invocarea obsesiva unor reale ori mitologice origini comune. Mai mult, acest nationalism xenofob, gaunos, strident, bombastic si pompierist mizeaza pe mitul propriu stalinismului dintotdeauna, al fortaretei asediate.   Care mit, evident, are ca pandant mitul calului troian, al fortelor straine, prin definitie vrajmase, care conspira spre a distruge cetatea din interior. Asa a ajuns ICR sa fie acuzat ca pregateste spioni si sabotori. Ordonanta lui Ponta, care va intra in istorie precum ciuma lui Caragea, este o sinteza macabra a acestui neo-jdanovism combinat cu "estetica" gogo-cuzista. Un faimos autor englez numea acest gen de fals patriotism drept ultimul refugiu al ticalosului (the last refuge of the scoundrel).

Istoria modernitatii este, in mare masura, istoria patimilor doctrinare, a utopiilor radicale. In secolul al XX-lea, aceste pasiuni au capatat invelis ideologic, au fost convertite, prin rationalizari care de care mai sofisticata, in argumente cu pretentii de infailibilitate. Numerosi intelectuali au cazut victime orbirii si auto-orbirii, au participat la ritualurile servitutii voluntare crezand ca sustin astfel salvarea umanitatii. Violenta a fost sacralizata, ganditori faimosi au glorificat “grandoarea istorica” a nazismului si bolsevismului.

Problema lui François Hollande este ca nu are anvergura politica si economica pentru aceste timpuri dure. Ca solutiile nu se gasesc in reconditionarea vechilor si atat de compromiselor politici hiper-etatiste, in impozite astronomice care pedepsesc de fapt eficienta, creativitatea si productivitatea.

Genocidul bazat pe ideologie a fost una din funestele inventii ale secolului al XX-lea. Lichidarea unor intregi grupuri umane, negarea celui mai important drept al omului care este cel la viata, in numele unor scopuri utopice, tin de prezenṭa Diavolului in Istorie.

Liderii uslasi si-au dat inca odata masura la Congresul PSD-PNL-etc Discursuri vide de continut, peronism de trei parale, retorica bombastica, hiperbole gongorice, toata recuzita paguboasa a populismului si chiar in plus

Subiectul relatiei dintre intelectuali si politicieni a revenit la ordinea zilei in ultima perioada. Abunda declaratiile, imprecatiile, ipotezele, speculatiile. Se vorbeste despre “veleitarismul” intelectualilor,  despre apetitul lor pentru “supra-mediatizare”. Culmea este ca, in nu putine cazuri, aceste acuzatii sunt lansate de alti intelectuali. Orice spirit de solidaritate pare sa se fi evaporat. Este meritoriu in acest sens articolul lui Andrei Oisteanu din “22″, reluat pe “Contributors”, in care istoricul religiilor examineaza resorturile ignobile ale campaniilor impotriva lui Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si H.-R. Patapievici.

A incetat din viata un intelectual democrat in sensul cel mai autentic si vibrant al cuvantului. Dupa 1989, vocea distinsului istoric, fost detinut politic si activ militant al societatii civile, Șerban Rădulescu-Zoner, a rasunat intotdeauna atunci cand s-a cerut condamnarea dictaturii comuniste.

Sa afirmi ca pe teritoriul Romaniei niciun evreu nu a avut de suferit in timpul razboiului este o proba crasa de analfabetism istoric, o dovada de cecitate morala, o minciuna si o stupiditate