Pe aceeași temă
Tarată de confuzii, istoria falsificată de manipulări a teatrului în limba română din Basarabia pare a-și fi descoperit după un secol de existență un fir al Ariadnei. Sărbătorindu-și centenarul, Teatrul Național din Chișinău, ce poartă numele poetului Mihai Eminescu, pune, iată, la dispoziția publicului un material documentar bogat, menit să probeze drumul eroic al afirmării, prin limbă, a unei identități naționale care și azi mai e obiect de dispute.
După o muncă migăloasă de cercetare având sprijinul unor oameni de teatru și al unor instituții de profil din Moldova și România, echipa directorului Petru Hadârcă, în frunte cu Larisa Turea, Mariana Onceanu, căreia i s-au alăturat martori oculari ca actorii Vitalie Rusu, Iurie Negoiță, scriitorii Vladimir Beșleagă, Mihai Cimpoi și mulți alții, a reușit să aducă la lumina zilei de azi istoria dramatică a Naționalului din Chișinău, dar și a teatrului basarabean în general, prin realizarea unui film documentar și a unei cărți/album de o însemnătate istorică majoră.
Intitulat O scenă a memoriei – 100 de ani de Teatru Național la Chișinău, filmul, o producție a OWH Studio și a Teatrului Național Mihai Eminescu, cu susținerea CNC din Republica Moldova, a fost proiectat pe 22 mai în Sala Ion Caramitru a Naționalului bucureștean, în prezența ministrului culturii, a celor doi directori ai Naționalelor din București și Chișinău și a realizatorilor filmului; pe scena unde, printr-o tradiție de dată recentă datorată fostului director al Naționalului, trupa din Chișinău a poposit la fiecare început de an într-un schimb cultural de prestigiu. De dincolo de lumina ecranului, regretatul Ion Caramitru, autorul acestei frumoase idei, evocă argumentele istorice și culturale ale unei înfăptuiri care își află continuitatea și împlinirea în evenimentul de acum.
Până la momentul istoric al premierei Răzvan și Vidra de B.P. Hasdeu, care marchează inaugurarea Teatrului Național românesc din Chișinău la 6 octombrie 1921, limba română putea fi auzită sporadic în capitala Basarabiei pe scenă, mai ales prin prezența trupelor particulare din România și ulterior a unor turnee în care au evoluat renumiți actori români, de la Aristizza Romanescu la Costache Antoniu (8 ani actor al teatrului basarabean) și până la celebra reprezentație a Chiriței cu Miluță Gheorghiu.
O primă istorie a Teatrului Național din Chișinău, lucrarea din anul 2000 sub semnătura lui Leonid Cemortan, premerge cercetării de acum prin semnalarea celor mai vechi legături între teatrul românesc de dincolo și dincoace de Prut, astfel încât filmul urmează acestor documente, adăugându-le altele, scrise și vorbite, vizuale și sonore, reconstituind pasionant acest parcurs prin prisma oamenilor de azi. (De altfel, scheletul scenariului îi înfățișează pe actorii de azi ai Naționalului la masa unei dezbateri-lecție.)
Urmând firul timpului, deducem că epoca interbelică, de mare efervescență culturală, livrează evenimentele cele mai importante în materie de teatru românesc la Chișinău, pe care filmul și cartea aferentă le evocă din belșug.
Apus de soare de B.S. Delavrancea, drama istorică având în centru figura domnitorului Ștefan cel Mare, e unul dintre ele. După prima reprezentare din 1924, alte și alte montări ale celebrei piese îi urmează, culminând cu acel spectacol grandios în aer liber regizat de Aurel Ion Maican, despre care își amintește în film actorul Eugeniu Ureche. Figuri emblematice ale culturii române se află angrenate acum în aceste colaborări, printre care Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu (inspector general al artelor din Basarabia), Victor Eftimiu. Sunt reprezentate la Chișinău și titluri din marele repertoriu universal precum Frații Karamazov după Dostoievski, Tartuffe de Molière în interpretarea lui Ion Livescu, director o vreme al Naționalului din Chișinău, Femeia îndărătnică de Shakespeare. E prezent, evident, și Ion Luca Caragiale, cu Costache Antoniu, în rolul Cetățeanului turmentat din Scrisoarea pierdută și Marcel Anghelescu în Pristanda.
In noiembrie 1933 e inaugurat la Tiraspol teatrul numit de autoritățile bolșevice Primul teatru Moldovenesc, un cal troian în pântecele teatrului basarabean. Biruința de Samuel Lehțîr e spectacolul în jurul căruia apar semnele unui viitor sumbru pentru teatrul în limba română din Basarabia. Din 1937, odată cu radicalizarea politicii partidului bolșevic în problemele naționale, începea marea teroare stalinistă cu persecuțiile cunoscute.
Rusificarea își spune cuvântul în materie de repertoriu și forțarea limbii, fenomene evocate de film prin mărturiile existente în arhiva vorbită a radioului național sau a altor instituții care au putut furniza documente. O adevărată hăituire a actorilor și realizatorilor vorbitori de limba română urmează până după moartea lui Stalin, când în repertoriul teatrului apar din nou numele lui Alecsandri, Creangă sau Victor Ion Popa.
Un eveniment în jurul căruia s-a coagulat o nouă etapă a luptei pentru românism a fost premiera din 1966 a piesei lui Mircea Ștefănescu, Eminescu, cu un epilog de Grigore Vieru. Interpret, actorul Vitalie Rusu, cel care în filmul de acum joacă rolul mut al martorului anonim al istoriei, o siluetă singuratică, purtând valiza pribeagului care traversează de la un cap la altul filmul vieții și al istoriei acelor locuri. În regia remarcabilului om de teatru Valeriu Cupcea, acel Eminescu a fost, cum bine zicea Vieru în poemul său, Legământul față de cultura națională și mișcarea de renaștere care o însoțea. Lângă numele lui Vieru au stat mai apoi și alți scriitori militanți, ca Dumitru Matcovski, Ion Druță, a cărui piesă Casa mare a reprezentat mulți ani un punct de rezistență în repertoriu.
Abia după 1989, în ciuda tribulațiilor de pe scena politică, legăturile teatrului din Republica Moldova cu acela din România s-au reluat. Schimburile curente de spectacole și artiști, evenimentele comune, participarea la sărbători ale teatrului dintr-o țară și alta s-au consolidat în același timp cu valoarea trupei care aliniază la rampă în prezent nume apreciate de publicul și critica de specialitate din ambele țări, spectacole valoroase.
Lansarea la Teatrul Național din București a filmului despre care am vorbit și a cărții apărute la Editura Cartier cu ocazia sărbătorii Centenarului Teatrului Național din Chișinău este semnul acestei legături, ca și prezența în aceste zile la Teatrul Matei Vișniec din Suceava a spectacolului Dosarele Siberiei, unul dintre ultimele succese semnificative ale teatrului de peste Prut.
Ceea ce s-ar mai putea remarca drept interesant în istoria zbuciumată a teatrului basarabean e nu doar consecvența eroică în păstrarea identității culturale și de limbă, ci și modul în care, în respect pentru valoare, Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău a știut să integreze elementului autohton, tradiției diferitele influențe culturale, inclusiv ale ilustrei școli rusești de teatru unde s-au format mulți dintre actorii acestui teatru. E un semn de deschidere europeană spre diversitate și multiculturalitate, atribute necesare lumii globalizate în care trăim. //
