„A fost sau n-a fost?“ Holocaustul în versiunea românească (II)

Geografia politică a represiunii antisemite din România celui de-al doilea război mon­dial este la fel de interesantă şi de sem­ni­ficativă pentru a înţelege particularitatea Holocaustului românesc ca şi tipologia grupurilor de ac­tori implicate: „În cu­vin­tele lui Ernst Fraenkel – scrie Armin Heinen, ape­lând la conceptele dez­vol­tate de literatură politică ger­mană consacrată pe­ri­oa­dei naziste –, România sub regimul Antonescu poa­te fi, aşadar, caracterizată ca un «stat dublu»: «stat al normelor» în Vechiul Regat şi «stat al mă­surilor» în Bucovina şi Basarabia. Pen­tru a descrie Transnistria – care nu aparţinea direct României şi în care intrau în conflict, pe de o parte, armata şi administraţia, iar pe de altă parte, in­teresele Germaniei şi ale României – ar tre­bui, din contră, să apelăm la con­ceptul propus de Franz Neumann, al «sta­tului-behemoth», ca spaţiu al com­pletei samavolnicii şi al terorii or­ga­ni­zate de organe concurente ale puterii“ (pp. 84-85).

Cu alte cuvinte, populaţia evre­iască din Vechiul Regat – la care se va adăuga Tran­sil­vania de Sud, în sensul larg, care include şi Banatul ro­mânesc –, în ciuda unor acte legislative ca­re au vizat res­tric­ţionarea unor drepturi ce­tăţeneşti (cum ar fi înlocuirea ser­vi­ciului militar cu mun­ca obligatorie, di­minuarea numărului de lo­curi pentru stu­denţii evrei la uni­ver­sitate, restricţionarea practicii în profesiile liberale şi limitarea unor activităţi co­merciale), nu a fost afec­tată de deportări şi a fost ferită de spectrul dislocării şi ame­ninţării fizice. În analiza lui Heinen, acest lucru se datorează fap­tului că, în aceste te­ritorii, structurile şi codurile sociale tra­diţionale de dinainte de război, care asi­gu­rau o anumită pro­tecţie şi reprezentare pentru interesele co­munităţilor evreieşti chiar şi în condiţiile unui regim militar dic­tatorial, au fost pre­zervate, în timp ce ele au fost distruse în Bucovina şi Ba­sa­rabia de ocupaţia so­vie­tică şi apoi de sta­rea de război care izola practic şi ad­mi­nis­trativ aceste provincii de restul ţării (un factor agravant, pe care istoricul german nu-l explorează, din ne­fericire, pare a fi şi antisemitismul mult mai virulent, după cum o dovedeşte ati­tudinea pronazistă a in­fluentei minorităţi germane sau marele pogrom din Chişinăul anului 1903, moş­tenit de populaţia acestor provincii din vremea imperiul austriac, res­pectiv rus). Astfel, mareşalul Ion An­to­nescu însuşi, du­pă cum arată istoricul ger­man, este nevoit să îşi justifice acţiunile în faţa fostului co­leg de şcoală Wilhelm Filderman, pre­şe­dintele Federaţiei Co­mu­nităţilor Izraelite din România, şi chiar să facă concesii, cum ar fi să renunţe la ideea de a in­tro­duce, după model german, portul stelei lui David, în timp ce Marele Rabin Ale­xandru Şafran obţine intervenţia pe lângă Conducător a patriarhului Bi­se­ricii Or­todoxe şi a unor mitropoliţi in­fluenţi (nu tocmai filosemiţi anterior) în favoarea deportaţilor şi sunt organizate vi­zite uma­nitare.

Versiunea românească a Holocaustului es­te rezultatul unei con­junc­turi din istoria eu­ropeană sau nord-atlan­tică a mi­j­lo­cului de secol XX, în care sunt angrenate, la fiecare etapă, cauze de suprafaţă şi de adâncime din istoria românească: cri­za ins­ti­tu­ţiilor politice tra­diţionale ro­mâneşti, în ur­ma as­cen­siunii statelor şi mişcărilor totalitare; bas­cu­larea Ro­mâ­niei d­intr-o sfe­ră de influenţă occidentală în­tr-una central-europeană, ca şi în cazul Fin­landei, singura alternativă reală, dat fiind lungul conflict istoric şi ideologic cu Rusia sovietică; tensiunile sociale interne generate de procesul de modernizare şi de­mocratizare; în sfârşit, exacerbarea unui na­ţionalism izbăvitor, pe fondul unei is­torii politice în bună măsură subalterne, într-un moment în care pierderile te­ri­toriale ale României creau teama că aceas­ta avea să se repete. Caracterul ei par­ti­cular este dat de faptul că anihilarea fizică a populaţiei evreieşti nu era premeditată la nivel politic, unele abuzuri ale soldaţilor în teritoriile recucerite şi ale jandarmilor asupra populaţiei internate fiind chiar an­chetate de regimul Antonescu, deşi, de re­gulă, nu şi pedepsite. Din acest motiv, în­săşi disputa clasică din studiile privind Ho­locaustul nazist, cea dintre intenţionalism şi funcţionalism, nu este direct aplicabilă în ceea ce priveşte „soluţia expulzatorie“, sau „de omenie“, după cum ar putea fi de­scris, nu fără o anumită doză de ironie, ca­zul românesc. Sursele, manifestările şi obi­ectivele represiunii antisemite, în ciuda in­fluenţei ideologice germane şi a analogiilor euristice, sunt aici de o natură mult mai con­servatoare şi mai limitată, chiar dacă există atât un plan – planul Sabin Mă­nui­lă, şeful Biroului de

Statistică, din no­iembrie 1941, prevăzând nu doar ex­pul­zarea populaţiei evreieşti, ci şi schimburi masive de populaţie cu toate statele ve­cine, inclusiv Germania –, cât şi iniţiative din partea unor eşaloane inferioare din te­ren – cum se întâmplă în Transnistria, la sfatul consilierului german, cu excedatul prefect Modest Isopescu al judeţului Gol­ta, care ordonă masacrele din lagărele Bog­danovca, Acmecetca şi Domanevca, pen­tru a stopa epidemia de tifos în decembrie 1941 – care şi-au dat concursul la punerea sa în practică. Aşa cum i-a explicat ge­ne­ra­lul Ion Antonescu lui Wilhem Filderman în­tr-o scrisoare din noiembrie 1941, ac­ţiu­ni­le represive antisemite ale guvernului ro­mân vizau alungarea evreilor veniţi în Ro­mâ­nia după 1914, pe cei din teritoriile dez­ro­bite şi pe cei care au simpatii comuniste

Deşi este vorba de un fenomen contingent politic, distinct în manifestări şi limitat în amploare, Holocaustul românesc – ale că­rui victime numără la o estimare medie peste 200.000 de persoane – este totuşi o parte conexă a Holocaustului tout court şi el nu este lipsit de responsabili, iar res­pon­sabilitatea politică supremă aparţine celui care concentra în epocă puteri executive depline. Altfel spus, mareşalul Ion An­to­nescu nu a fost eroul unui război de apă­rare naţională, pe care de altfel l-a pier­dut, spre deosebire de mareşalul Carl Gus­tav Mannerheim al Finlandei, cu care este uneori comparat; ci un antierou, ade­vă­raţii eroi fiind soldaţii simpli care şi-au fă­cut în mod corect datoria patriotică pe front şi civili, precum asistenta medicală Viorica Agarici, care a oprit la Roman „tre­nul morţii“ încărcat cu supravieţuitori ai pogromului din Iaşi, oferindu-le apă şi alimente şi transbordându-i într-un tren mai salubru; primarul Traian Popovici din Cernăuţi, care a împiedicat deportarea a cir­ca 20.000 de evrei, prin încadrarea sau rechiziţionarea lor în administraţia locală; primarul Ioan Agapi din Hârlău, care – aşa cum relatează Carol Iancu, un con­ci­tadin (Evreii din Hârlău, Ed. UAIC, Iaşi, 2013) – s-a opus aplicării ordinelor din aju­nul atacului asupra Uniunii Sovietice privind evacuarea populaţiei evreieşti din localitate; sau, în sfârşit, Regina-Mamă Ele­na, care a intervenit în favoarea mai mul­tor evrei arestaţi pentru activităţi ile­gale în Bucureşti ce urmau să fie de­por­taţi, a obţinut acordul guvernului de a per­mite trimiterea de ajutoare în lagăre şi a exercitat o influenţă importantă asupra tânărului Rege Mihai I, culminând cu re­afirmarea autorităţii regale prin actul de ares­tare a generalului Ion Antonescu, res­taurarea ordinii constituţionale şi schim­bare, din nefericire unilaterală, a armelor din 31 august 1944.

Dacă Holocaustul românesc este un fenomen particular şi com­plex, memoria sa colectivă este – ca şi în cazul altor ţări est-europene – încă mai com­pli­cată şi mai translucidă, ca urmare a trei factori istorici fără corespondent în istoria postbelică a ţărilor occidentale, unde, de altfel, memorializarea responsabilităţii po­li­tice în genocidul european împotriva po­pu­laţiei evreieşti a fost instituţionalizată de regulă cu o întârziere de circa două de­ce­nii de la încheirea conflictului (v. Annette Wieviorka, L’ère du témoin, Plon, Paris, 1998). Este vorba, în primul rând, de ins­tru­mentalizarea ideologică a chestiunii Ho­locaustului de către comuniştii susţinuţi de Uniunea Sovietică ocupantă şi apoi de re­gimul comunist autohton instituit de aceştia, care variază schematic în timp de la justificare pentru instaurarea propriei forme de arbitrariu şi de totalitarism şi dia­bolizare prin extensie a tuturor ad­ver­sarilor, apoi tăcere în privinţa identităţii non­comuniste a victimelor şi, în cele din urmă, odată cu turnura naţionalistă a re­gimului comunist, chiar o falsificare nu lip­sită de unele accente negaţioniste a faptelor istorice. În al doilea rând, este vorba de consacrarea internaţională a ane^­xărilor teritoriale operate de Uniunea So­vietică asupra României în iunie 1940 la încheierea celui de-al doilea război mon­dial şi de permanentizarea acestora după căderea Uniunii Sovietice, evenimente ca­re nu numai că au rescris istoria regiunii marcată de cooperare şi de conflict între Germania nazistă şi Rusia comunistă, dar, pe de o parte, ele au şters de pe harta po­litică românească aproape complet „locul crimei“, furnizând, după 1989, „ar­gu­men­te“ negaţionismului românesc de sorginte comunistă care nu recunoştea decât con­venabilul Holocaust maghiar din Tran­silvania de Nord derulat la Auschwitz şi po­vestit de Elie Wiesel, iar, pe de altă par­te, ele au alimentat şi încă alimentează pro­paganda şovinistă postcomunistă a Ru­siei şi a clienţilor săi politici cu noi uzuri politice ale trecutului, ilegitime şi ostile la adresa României, în Republica Moldova şi în Ucraina. În al treilea rând, memoria Ho­locaustului în România – şi în toată Eu­ropa de Est – este obligată să coabiteze şi chiar să concureze emoţional şi intelectual cu memoria încă mai recentă a represiunii derulate timp de aproape jumătate de se­col sub regimurile comuniste, a căror ideo­logie totalitară nu numai că nu a făcut re­almente obiectul unei condamnări ase­mănătoare cu cea cunoscută de fascism şi de nazism, dar ea a lăsat urme mult mai adânci şi mai prezente în societate decât regimul Antonescu şi încă mai este privită cu afecţiune sau cu înţelegere de in­telectuali occidentali care nu au cunoscut-o în practică.

In sfârşit, cvasidispariţia comunităţii evreieşti româneşti, care a numărat totuşi un număr record de su­pra­vieţuitori ai aceste perioade – în atâ­tea feluri – întunecate din istoria noas­tră naţională, ca urmare a exodului a mai bine de 300.000 de persoane în Is­rael, mai ales în urma unor acorduri nu toc­mai deontologice încheiate de guvernul comunist al României cu statul evreu în­cepând cu anii 1970, nu a ajutat, după 1989, procesul dificil de fixare şi de ne­gociere a unui spaţiu în memoria colectivă românească pentru episodul Holo­caus­tu­lui, în ciuda activismului unor intelectuali şi organizaţii.

Prima parte a acestui text poate fi citită aici