Pe aceeași temă
Discipol al lui Peter Brook în anii când teatrul se reînnoia proclamând primatul regiei, Andrei Șerban a adus cu el acest suflu novator și în operă. Vremea primenirii a venit pentru scena lirică, însă, ceva mai târziu, dar decisiv și tot datorită unor faimoși regizori de teatru, printre care Giorgio Strehler, Peter Stein, Patrice Chéreau, care au semnat „reteatralizarea“ viguroasă a unor spectacole de operă, emblematice pentru timpurile moderne. Era și momentul, fiindcă sălile teatrelor de operă se cam goliseră, iar generațiile noi refuzau să crediteze cu adevărat montările de mucava. În acest pluton al înaintașilor s-a aflat și Andrei Șerban, pendulând cu folos între cele două arte - teatru și operă - despre care și astăzi vorbește în termeni de complementaritate.
Fără-ndoială că afinitățile sale cu sfera muzicii și-au spus cuvântul atunci când, căutând să pătrundă în mult râvnitele zone ascunse ale cunoașterii, a evadat în operă unde, după propriile-i spuse, a găsit energii noi și un inefabil de care doar sunetele sunt capabile. Ce e curios însă e că mult trâmbițatul scandal de la Opéra Bastille, de acum mai bine de 20 de ani care au trecut de la înscenarea Luciei di Lammermoor, venea după niște ani de bună obișnuință a publicului cu montările avangardiste, regizorul însuși fiind cunoscut pentru originalitatea și îndrăzneala spectacolelor sale. Cred că explicația ar putea sta în radicalismul viziunii artistului vis à vis de această partitură arhicunoscută, aceeași atitudine care i-a adus și la Oedipul bucureștean un fluierat de respingere. Astăzi, însă, când scenele lirice ale lumii sunt pline de insolențe, când Jonas Kaufmann cântă Parsifal desculț într-o baltă sângerie, iar Warlikowski invadează lojele clasicului Teatru de la Monnaie de la Bruxelles, plasându-și scenele deocheate din Don Giovanni peste domnii în frac, când Idomeneo, opera lui Mozart, mustește de noroaie, iar Anna Netrebko în Traviata cântă răstignită pe cadranul unui ceas care-i numără orele, când, până și în Lucia di Lammermoor de la Metropolitan, Natalie Dessay se rostogolește minute în șir pe scara în melc a unui salon mai degrabă colonial în ultima parte, cea mai dificilă a partiturii, e greu să te mai șifonezi în numele unei purități, ea însăși anacronică.
Așa încât, nici atunci când a avut loc premiera în Franța și cu atât mai puțin azi, viziunea montării regizorului Andrei Șerban, cu toată saga ei (reluat cu succes în 2013, spectacolul de la Paris a cunoscut și o variantă inițială la Chicago și alta la Los Angeles, plus aceea din 2004 de la Bastille), nu trebuie privită decât în virtutea gândului creator al mereu neliniștitului Andrei Șerban, în căutarea valorilor și frumuseților ascunse ale acestei partituri celebre a italianului Gaetano Donizetti (ca și a altora, de altfel, la care revine la distanță de ani și experiență).
Compusă pe libretul lui Salvadore Cammarano, inspirat la rându-i de un cunoscut roman al scoțianului Walter Scott, această capodoperă a repertoriului liric clasic era greu de smintit din tiparele ei, publicul fiind, în egală măsură, îndrăgostit de splendoarea muzicii (specialiștii vorbesc despre antecamera marilor opere verdiene) și de lumea misterioasă a castelelor și pădurilor scoțiene unde Lucia se întâlnește cu iubitul ei Edgardo și unde-și citește într-o fântână destinul (celebra Regnava nel silenzio). Dacă a îndrăznit să provoace tradiția, regizorul a făcut-o se vede pentru a merge și mai departe în înțelegerea unicității personajului, a mecanismului opreliștilor care stau în calea iubirii adevărate, a barierelor puse de interesele de castă, bani și influențe politice.
Poate nu chiar un Woyzeck feminin ar fi această eroină, după cum ne îndeamnă să credem Andrei Șerban, care a ales-o pe Lucia di Lammermoor drept simbol al revoltei în numele dreptului la libertate interioară. Sunt însă multe apropieri care se pot face și care îl justifică pe regizor în această comparație și cel mai la-ndemână argument e că Enrico, fratele Luciei care se opune căsătoriei acesteia, e militar. De aici plasarea acțiunii în spațiul unei cazărmi cu multiple funcțiuni - de dormitor, spațiu de instrucție al soldaților, ba chiar și de spital psihiatric, când oprimarea depășește cadrele umanului (scenografia: arhitect Octavian Neculai). Milităria care se instalează în scenă, eminamente masculină (chiar și injecția calmantă administrată Luciei o face un ofițer în uniformă), sugestiile prusace și mussoliniene ale uniformelor (costume - Lia Manțoc) contrastează flagrant cu civilia bonomă a îndrăgostiților, cu aspirațiile omenești ale acestora. Dacă Andrei Șerban s-a gândit la Woyzeck, cu siguranță a făcut-o și pentru că Walter Scott a fost, ca și Büchner, contemporan cu o epocă de incipientă teroare prusacă, sugerând presiunea unui univers concentraționar care și-a atins gloria în vremuri recente și accentuând astfel tema oprimării, a manipulării mult mai percutante azi.
Dincolo de toate acestea, ceea ce e realmente puternic și inedit în spectacolul lui Andrei Șerban este contrastul dintre partitura romantică a lui Gaetano Donizetti cu accente de sturm und drang și duritatea confruntărilor din scenă. Din această întâlnire/ciocnire dintre, pe de o parte, caracterul aproape sentimental al muzicii pe care regizorul a dorit să-l tempereze, pe de alta, regimul cazon, rece al ambianței a rezultat dramatismul excepțional, tensiunea explozivă a acestei montări, în care ideile se descarcă în și prin muzică. Pasiunea specifică romanticilor, care susține cu suflul ei impetuoasa partitură donizettiană, s-a metamorfozat astfel într-o stare de încordare mocnită care-i transformă pe sentimentalii rebeli în eroi de baricadă. De altfel, multiplele bariere din decor obligă personajele să escaladeze la nesfârșit scări și practicabile după o geometrie a decorului vizibil clădită pe unghiuri periculoase. Lucia și Edgardo, care-și caută împlinirea printre puști și baionete, intră astfel fără să vrea în câmpul unor conflicte care se întrețes, urzind o plasă mai puternică decât a destinului. Invocațiile supranaturale proprii scenariului devin superflue, Edgardo dă celebrei arii de adio de la mormânt sens vizionar, cocoțat fiind pe aceeași platformă care-i servise mai devreme Luciei în jocul de-a v-ați ascunselea (în sens arghezian) cu fratele tiranic. Privind la învolburarea în negru și alb din acest spectacol cu final tragic, în care viața e învinsă de uniformele negre și iubirea devine motiv de crimă, e greu să nu accepți că mesajul astfel evaluat al Luciei di Lammermoor trece dincolo de timpurile romantice care au zămislit-o. E unul dur, politic, chiar dacă într-o frumoasă metaforă de final (siluetele multiplicate ale miresei care bântuie) mai adie aripa poeziei.
Sigur, se pot formula și observații, între care acelea privind dificultățile suplimentare create interpreților obligați să cânte nu în cele mai confortabile poziții, dar, dacă aceștia au acceptat, noi nu avem decât a constata că doar pe alocuri efortul fizic a impietat asupra vocilor, mai ales în cazul Venerei Protasova, interpreta strălucită a Luciei, care aleargă cât e scena de mare, se cațără pe scări de incendiu, se leagănă în balansoar, se luptă cu frânghiile și aparatele de gimnastică, chiar și în cele mai dificile momente de coloratură ale partiturii, acele vârfuri ale belcantoului din aria nebuniei, pe care reușește, totuși, să le surmonteze cu brio.
Succesul repurtat de soprana invitată din Rusia la premiera de la București e unul în fortissimo, demonstrând astfel că regizorul a făcut o alegere bună atunci când, după cum declară dirijorul Marcello Mottadelli, căutând o voce mai rotundă și lirică, s-a oprit la ea. Răsplătită cu ovații, artista s-a remarcat printr-o mare sensibilitate pusă în valoare de vocea cu timbru mlădios, capabilă de performanțe neașteptate în zona acutelor. Silueta gracilă, firavă a mignonei Venera Protasova, care-și flutură vălurile albe printre uniformele întunecate care-o hăituiesc, e un simbol convingător al feminității, dar și al forței de a-și apăra demn idealul iubirii. Pentru rolul Edgardo, acest alt Romeo despărțit de iubită de rivalități de familie, a fost invitat cunoscutul tenor mexican Ramón Vargas, o vedetă mondială a momentului care a umplut cu vocea sa inconfundabilă momentele de avânt romantic ale partiturii, dar și de elegie, de dinaintea retragerii în moarte, când artistul dă, în celebra arie, măsura excepționalului său talent. Deși mult peste vârsta personajului, interpretul a fost lângă fragila Protasova simbolul machismului în variantă protectoare, și nu în aceea de forță strivitoare. Printre invitați, în distribuție s-au mai aflat baritonul lituanian Valdis Jansons (Enrico), remarcabil prin ținută și control al vocii, și basul georgian Ramaz Chikviladze (Ramon, duhovnicul Luciei), timbru autoritar, dar plăcut catifelat. În rolul soțului băgat pe gât de familie, Andrei Lazăr a creat câteva momente foarte expresive, printr-o interpretare colorată, ironizându-și personajul, jucându-se deopotrivă cu partitura excelent servită. Rolul Alisei, prietena Luciei, i-a revenit Soranei Negrea, care s-a integrat alături de Valentin Racoveanu (Normanno) ansamblului pe datele personajelor interpretate în note de sobrietate și, respectiv, discreție. Corul a îmbrăcat haina raisonneurului, remarcându-se prin impetuozitate mobilizatoare, transmisă din penumbra înălțimii la care a fost amplasat, iar orchestra bine stăpânită de dirijorul italian Marcello Monticelli a participat adesea emfatic la intesitatea tonală a ansamblului. A știut, în plus, să evite cacofoniile cu care s-a aflat amenințată partitura de sunetele neavenite, gen fluierături, zgomot de monezi aruncate într-o găleată, foșnet de ziare, susur de apă, introduse cam abuziv în spectacol. Dacă ținem la acuratețe, e bine să o spunem.