Pe aceeași temă
2017 nu pare un an rotund. Cei 100 de ani de la revoluția bolșevică din octombrie 1917 par să nu ne privească, cu comunismul nostru închis (doar) în cărțile de istorie. Efectele lui 1917 asupra României artistice au început să se simtă mai ales după un alt an, și mai puțin rotund, dar aniversar (din păcate) și el: 1947. Sub egida unor M.H. Maxy, Boris Caragea, Ligia Macovei și Alexandru Ciucurencu, în 1947 a fost conceput pactul regimului comunist cu lumea artistică românească - expoziția „grupului artistic Flacăra“ (cu sute de artiști participanți, deschisă la Sala Dalles în 1948, la scurt timp după abdicarea Regelui Mihai), o manifestare colaboraționistă ce mima energia și impactul primei întreprinderi avangardiste românești, Expoziția internațională a grupului artistic Contimporanul, din 1924. Două începuturi de drum, în oglindă. Doar că cel de-al doilea era fără ieșire: avangardei progresiste a anilor ’20, de inspirație europeană, cosmopolită, i se răspundea acum cu propagarda regresivă a anilor ’50, de inspirație sovietică, a cărei ideologie totalitară era efectul istoric (pervers) al avangardei. Nu e de mirare că în organizarea ambelor expoziții, despărțite de 20 de ani, se regăsea același versatil inginer politico-estetic, M.H. Maxy. Piesă centrală a sistemului comunist, în 1950 el devenea deja directorul-fondator al actualului MNAR, cazat, de atunci, în Palatul Regal. Care, ca orice palat, e bântuit de stafii.
Expoziția actuală aduce la viață strigoii artei oficiale a anilor ’50-’60, perioada realismului socialist, impur, dar dur, de extracție jdanovistă, sovietică. De la intrare, pici în plină ședință de spiritism la Palat, asaltat de nenumărate fantome pietroase, bronzate sau pânzate, care se înghesuie să-și aducă prinosul de oroare al spectrelor celebre - Stalin, Lenin, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chișinievschi, mineri, greviști, activiști, stahanoviști, eroi de mucava ai unei istorii balonate. Efectul, prelungit pe tot parcursul expoziției, nu este acela de simplă informare sau etalare, ci de imersiune într-un sit arheologic excavat, acoperit de molozul uniform al vechimii - totul este aglomerat, gri, monoton, întunecos și searbăd, de parcă publicul ar fi teleportat subit într-o expoziție regională sau omagială din anii ’50. Piatra e untos râncedă, bronzul îmbâcsit, tablourile stinse, înnegrite. O groapă de gunoi a simțurilor, în care te aruncă această mașină muzeală a timpului.
Gábor Miklóssy - Grivița 1933
Imensa majoritate a compozițiilor par scenografii căznite din teatre de provincie, în care sentimente mari, grandilocvente sunt jucate de păpuși peticite, precare. Chiar și „capodopera“, vedeta absolută a realismului socialist, Grivița 1933, de Gábor Miklóssy (cea mai reprodusă lucrare de artă românească, pe afișe, timbre și în manuale școlare, timp de decenii), este un monument de mediocritate artistică: peisajul urban pare o cortină pictată, atârnată șui, iar în fața ei grupul de greviști de vodevil gesticulează bombastic, ca într-un Delacroix pictat de Caragiale, pentru a ascuți simțul politic al pionierilor. Psihologia este înlocuită cu gesticulația retorică, pueril-autoritară și fals proletară, nu doar în portretele-standard (Stalin, de Octavian Angheluță, Gheorghiu-Dej, de Ștefan Szönyi, Iosif Chișinevschi, de Gheorghe Șaru, Ana Pauker, de Gheorghe Glauber), ci și în portretele de expresie, „profunde“, aparent excentrice, de genul Portretului lui Mihail Sadoveanu al marelui pre-gheniu Baba, în care masivul model, putred de sine, își domnește pontificatul tovărășesc, alintat în catifele tițianești și blănuri tintorettine, peste care tronează rozul rubensian al chipului rasat, arogant, sever-înțepat. Un prinț. Pătat oleacă cu roșu pe abdomenul înfășat în purpură, dar prinț!
Tămâierea estetizantă a uneltelor propagandei de partid a devenit, la cei mai buni dintre cei realiști într-ale socialismului, alibiul perfect al colaboraționismului luminat. O cohortă de artiști s-a prevalat de meșteșug pentru a polei propaganda și a-și podi ascensiunea: Hatmanu, Alin Gheorghiu, Chintilă, Codiță, Covaliu, Pacea, Piliuță, Almășanu, Brudașcu, Vlasiu, Bitzan, Mărginean s-au adăugat comisarilor Maxy și Perahim sau maeștrilor Baba și Ciucurencu pentru a suda estetismul și propaganda, cariera și compromisul. Dar pretextul acestei sordide împreunări era fals: realismul socialist nu era un stil (cum eronat se crede) și nici o metodă artistică (cum eronat se scrie), ci un simplu set de recomandări ideologice, o tematologie. De aceea arta vremii este desemnată mai degrabă cu noțiuni extra-estetice, ca fiind oficială, de comandă socială sau de propagandă. Invențiile stilistice cu care se „salvau“ artiștii erau indiferente regimului, servit automat de producțiile ce reiterau, cuminți, repertoriul de eroi și scene acreditate: eliberatoarea URSS, lupta pentru pace, construcția socialismului, colectivizarea, depășirea planului cincinal, maternitatea, vigilența revoluționară. Arta era doar o pancartă mai animată. Restul sunt pretențiile unor artizani manieriști cu ifose de genii, cum arată chiar acest salon de stat redivivus, îndesat cu vidul gri al epocii, din care nu răzbate o rază de artă.
Artă pentru popor? este pilduitoare pentru că arată paradoxul unui tematism propagandistic optimist, triumfalist, progresist, subminat de realitatea unei arte terne, mohorâte, în care mecanicismul ține loc de dinamică, emfaza înlocuiește forța, iar dominanta întunecoasă substituie emoția. Lipsește chiar și fanatismul, demența agitpropului sovietic, ce se regăsește și în realismul socialist cehoslovac sau redegist, acea efuziune decerebrată, care ar mai fi putut să o salveze, prin candoare, de la instrumentalismul cinic, cu atât mai odios cu cât se pretindea estet, savant, stilat, purist. Realismul socialist local e un joc secund, mai flasc, de cultură. Frecvent, tablourile sunt combinații aberante de Rembrandt și Guttuso, în care personaje încrâncenat-schematice, zăltate, se scaldă-n clarobscururi de complot, într-un fad efort de manipulare a dramatismului în scop propagandistic, prin reflectarea rudimentară a legendei ilegalismului comunist: lampa, lumânarea sau flacăra apar ritual în mine, uzine sau în umbra caselor conspirative, pentru a lumina cu tâlc chipurile dogmatice ale „eroilor“ ce uneltesc, mitic, în beznă. Prin duplicitatea acestui alexandrinism-socialist poporul nu a văzut masca naiv-luminoasă a comunismului și de aceea nu a fost capabil să se surpe, apoi, brutal la dezvăluirea chipului său criminal. În locul acestei aspre confruntări, arta locală și-a dădăcit publicul în stileme boante și manierisme culte, pentru a-l învălui în iluzia călâie a adaptării, a lui „se poate și așa“. Nu e de mirare că Leonte Răutu, timp de decenii „un Jdanov al culturii române“ (Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul acrobat, p. 113), constata în 1954 că „arta plastică, o armă importantă în răspândirea ideilor înaintate în rândul oamenilor muncii de la orașe și sate, până în prezent a fost întrebuințată cu totul nesatisfăcător. Masele largi populare sunt lipsite de cunoașterea artei plastice“. Călăul avea dreptate: poporul chiar nu simțea strânsoarea artei, căci regimul, deși avea un braț al legii lung și tare, se folosea de o artă cu brațul scurt și moale. Un maț pe post de braț.
Lumea artei locale, de la expoziția Flacăra la înființarea UAP și de la Omagii la MNAC, și-a urmărit doar propria digestie: să profite de pe urma regimului, să se arate superioară acestuia. A rămas mereu în ofsaid față de publicul socotit necopt pentru anvergura culturală a jocului artistic secret care, pasămite, dezvăluie mize compoziționale geniale în Siderurgiștii lui Baba, nu realitatea crasă a propagandei, sau reușite cromatice eclatante în 1 Mai de Ciucurencu, nu elogiul fad al demonstrațiilor cu entuziasm regizat. Frica, în arta aceasta, a cărei claritate e mai obscură decât bezna, toarce manipularea în caiere de lațuri intelectuale, pentru a obține a cincea esență a propagandei comuniste - autocenzura, produsul suprem al ideologiei comuniste, adânc întipărit în fibra sistemului artistic local aservit puterii, deprins să ofere o artă politizată tematic, dar structuralmente apolitică și golită afectiv, ocolită de o implicare reală, alta decât cea artizanală. Acest păcat originar apasă și arta actuală pretins angajată social - în fapt, produsul elevat al unor instrumente acordate la scolastica dogmelor curente, nu al unor părtași reali la fapta emoțională a implicării.
PS: Un Frankenstein frisonant al expozițiilor realist-socialiste de odinioară, abrutizantă, fără suflet, fără morală, fără ieșire, ca un dosar penal rece, Artă pentru popor? acoperă golul lăsat de amatorismul vraiște al unor întreprinderi anterioare, precum Muzeul de Pictură - Realism socialist (MNAC, 2005) sau Artistul și Puterea (BN, 2012). Catalogul expoziției are însă câteva ciudățenii, cum ar fi folosirea insistentă a expresiei „plastica românească“ (de la titlu până la fiecare pagină a textului), care, deși în general acoperă formele volumetrice (sculptura), aici e atașată (inadvertent) chiar și gravurii ori desenului. Mai deconcertantă este citarea frecventă și abundentă, în text (nu în notele de subsol), a tezelor lui Jdanov și ale altor ideologi sovietici în limba engleză(!), ca și cum aceasta ar fi fost limba lor (doar pentru că citatele au fost preluate din larg-circulatul compendiu al lui Harrison și Wood).