Ca sarea’n bucate

O văd foarte bine pe Alina P. declarând cu nedisimulată candoare că își iubește părintele, țara, prietenii… „ca sarea’n bucate”. Adică, în felul său de a vedea lumea și viața, la cei douăzeci și cinci de ani pe care îi are. Dar o văd și fiind admonestată, și, temporar, „pusă la zid” pentru asta. Scriu temporar deoarece, până la urmă, talentul își face loc. Iar Alina are talent.

În realitate, acest fel de tandrețe lucidă, cea care transpare la fiecare paragraf al romanului, este cel de care ar avea nevoie societatea noastră acum. O dragoste ludică și lipsită de iluzii, candidă, fără să cadă în patetisme declarative, provocatoare, iute și amară, dar hrănitoare pentru gândirea critică, atât cât a mai rămas din ea în vremurile acestea.

Trăind într-o realitate în care numărul de inimioare de pe Facebook și Instagram e în constantă competiție cu te iubesc-urile aruncate cu lejeritate și fără consecințe pe platformele de social media, o lume în care aceleași platforme sunt pline de chemări la revoluție, mărturisiri terapeutice și defulări compulsive, ce distorsionează din ce în ce mai mult realitatea, tânăra scriitoare construiește un univers în care „fake”-ul și „kitch”-ul se autodemască. Romanul dezvăluie o mare dorință de contact uman real, o candoare și o tânjire aspirațională îmbibate de speranță, dar terorizate de eșec. E o tristețe ludică și resemnată în universul personajelor din „Să trăiești cu o presiune constantă”. Ele desenează un mare semn de întrebare adresat generației mature, dar și către lumea largă, și către propria conștiință.

Portretul pe care îl face Alina Pietrăreanu comunității e unul incomod. Nevoia acută de prietenie, de iubire, de sex și fuga (ratată) de confuzie și de singurătate, un personaj care devine involuntar celebru pe social media făcând „même” virale și o fată care, de fapt, este trans și care, de aceea, nu e acceptată de nimeni, în afara micului său grup de prieteni, rețeaua de inceli autohtoni (mișcare lansată în SUA, în 2014, a bărbaților care urăsc femeile și vor să le pedepsească) și „toți intelectualii de stânga ai Bucureștiului care cumpără IPA la draft și își dau shoturi de absint între ei”, după victoria la campionatul european de fotbal, compun rețeaua intrigantă a poveștii din carte.

Nimic „glamour” nu respiră în acest univers. E o lume de looseri simpatici, în căutare de sens, amintind de cei ai lui John Steinbeck. E și o lume plină de locuri comune a societății din România de azi: profesorul abuziv de la facultatea de teatru, suferind iresponsabil de fantasme de control care conduc spre un final tragic neașteptat, mama plecată în Spania să muncească și să își refacă viața, abandonându-și fiica, departe de bărbatul care o bătea, politicianul plin de bani nejustificabili și părintele-vedetă TV, pentru care viața este o eternă expunere pe sticlă, tânărul orfan în căutare de apartenență, fascinația Capitalei, obsesia averii ca scop în sine și revolta teribilistă, atât de ironic sintetizată în pornirea constantă (niciodată materializată) de a redacta manifestul partidului „stânga’mprejur”…

Generația scriitoarei nu e crescută cu Habarnam, revistele Cutezătorii, Cireșarii, cu filmul Cuore, cu pelicule de Sergiu Nicolaescu și cu serialul Toate pânzele sus. Conversațiile acestui grup de vârstă sunt presărate cu Jordan Peterson și existențialism, dar și cu obsesia celebrității, a banilor și a oricărei forme de „glitter”, combinate cu idealuri de stânga superficial aprofundate, jocuri de macao și conflicte mai mult sau mai puțin rezolvate cu familia.

Suprapunerea stilistică între un roman realist, un policier lejer și o foarte bine dozată capacitate de a grada și menține curiozitatea în cititor fac din romanul Alinei Pietrăreanu un performance literar valoros și neobișnuit, de citit pe nerăsuflate.

Ceea ce însă răzbate din spatele literaturii sunt câteva adevăruri aspre și îngrijorătoare. Tinerii sunt, de fapt, educați la televizor, îndoctrinați în kitsch – fiindcă, așa ca orice discurs propagandistic, și kitsch-ul îl are pe al său, poate chiar mai adictiv și mai greu de vindecat decât cel al ideologiilor partinice. Îndopați cu vulgaritate, văzând doar asta, ei cred că așa trebuie să arate viața: derizoriu și bombastic. Nu mai au acces „la frumos, la bine și la adevăr”, fiindcă ele nu mai au valoare, nu mai servesc la nimic… Este apoteoza selfiurilor de pe scena decorată strident. Este era stridenței. Iar între această stridență și griul existenței se creează o toxică și durabilă complicitate.

În mod paradoxal, mediocritatea vieții se proiectează disperat în iradierea falsă, năucitoare și strălucitoare a formelor fără fond și, în acest fel, se adâncește. Cu cât e mai gri și mai anodină existența, cu cât e mai fără de speranță, cu cât par mai nesemnificative lucrurile serioase, cu atât manipularea e mai eficientă și nevoia de a te atașa de lucruri inaccesibile, iluzorii e mai mare. Viața adevărată se mută din real în iluzoriu. Apartenența nu mai este cu apropiații, ci cu rețelele virtuale. E trist, e neliniștitor, dar e ceea ce se petrece!

Romanul Alinei Pietrăreanu formulează astfel, indirect, și îngrijorarea că șmecheria ticăloasă a câștigat deja războiul moral în România. Iar oamenii de rând se consolează cu seriale ieftine și cu pasiuni pentru vedete văzute la televizor, lăsându-se astfel spălați pe creier, fără să se opună, ba dimpotrivă, crezând fără ezitare că în aceste proiecții se desfășoară propria lor viață.

Faptul că o persoană de vârsta Alinei Pietrăreanu înțelege și transmite asta traduce, poate, o neașteptată și solitară speranță că nu este chiar totul pierdut.

Efectul romanului descris mai sus mi-a fost, pe neașteptate, încă o dată potențat de vizitarea expoziției lui Dan Mihălțianu, deschisă la fostul combinat al fondului plastic, în spațiul Galeriei Sector 1. Curatoriată de Mihai Pop împreună cu artistul, „In the Skin of the Artist” este, cu o formulă împrumutată de la un prieten, o „expoziție care levitează”.

Câteva dintre instalațiile cele mai puternice ale lui Mihălțianu (artist cofondator, în 1990, al grupului subReal, lucrând în prezent între București, Berlin și Bergen) reproduc neliniștitor, în semiobscurul unui decor foarte atent instalat, întregul univers postcomunist, dar și pe cel al globalizării. Plăcerea și durerea se întrepătrund, jocul puterii se insinuează fără grabă, dar implacabil, prin subsolul lumii care s-a prăbușit, către lumea nouă care se construiește, la fel de asimetric.

Una dintre temele obsesive ale artistului transpare și ea: generația postcomunistă e marcată de figura lui Nicolae Ceaușescu, dar și de cea a lui George Soros. Ce polaritate ar putea fi mai mare! Lucrări precum „Last Days of Michael Jackson in Bucharest”, „Pocket revolution “ sau „Canal Grande” te transportă imediat într-un loc al contrastelor. Totul e perisabil și abisal, dar, în același timp, totul în existență alunecă în grotesc, fiindcă viața nu e altceva decât un joc al puterii cu slăbiciunea oamenilor și cu suferințele lor.

O lucrare centrală („La revolution dans le boudoir”) în care, pe fondul radio-veriteului de declarații isterice și patetice din zilele Revoluției din 1989, vedem filmat un bărbat care se bărbierește calm, apoi se îmbracă și, la sfârșit, devine costumul celui care domină, e plasată pe marginea lucrării Canal Grande, bazin realizat dintr-o folie de vinil negru, despre care aflăm că e „fântâna dorințelor”.

Expoziția reconstituie, în holul de la intrare, într-o vitrină ca de școală rurală, obiecte gri, lipsite de strălucire, datate, dar încărcate de nostalgie, ale anilor ’80-’90. Coperte de discuri de muzică ușoară românească, sticle de cerneală, casete video. Acel univers într-o călimară în care lumea se uita la Toate pânzele sus și la Teleenciclopedia și peste care, la un moment dat, s-a prăbușit de fapt – la propriu și la figurat ﹘ Cortina de Fier.

Iată de ce suntem unde suntem, parcă ne șoptește, intens și subtil, artistul. Iată de ce personajele din romanul Alinei Pietrăreanu transmit o confuzie patetică, amestec de durere și fugă după plăceri volatile. Aceasta e sarea mea în bucate, conchide Mihălțianu, care „îmbracă pielea artistului”/the skin of the artist, ca să nu ne arate cât de arsă îi este, și lui, adevărata epidermă.

Puse față în față, lumea Alinei Pietrăreanu și cea a lui Dan Mihălțianu comunică foarte mult între ele, se recunosc una pe cealaltă, fără să se cunoască. Aceste lumi trăiesc la vârste diferite, descriu generații diferite, dar sunt conjuncte prin fuziunea implacabilă dintre cauză și efect.

Gândul mă duce, în concluzie, la constatarea următoare: dacă avem curiozitatea să privim și să discernem cu atenție, artiștii ne pun mereu în față, cu încăpățânare vizionară, oglinzi revelatoare.

Aceste oglinzi ne sunt la îndemână. E suficient să vrem să le privim. Ar fi atât de necesar… ar fi atât de benefic! Ar fi, poate, chiar vindecător. //

ALINA PIETRĂREANU Să trăiești cu o presiune constantă

Editura Paralela 45,
București, 2022, 144 pagini

Expoziția lui Dan Mihălțianu, In the Skin of the Artist