Cărtărescu: articole cu luciditate și blândețe

Cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu – Peisaj după isterie - este o an­tologie de articole care se întind pe durata unui deceniu: 2007-2017. Sunt adu­nate aici texte care țin de publicistica socială, civică, politică și culturală a lui Mircea Cărtărescu și, luând această apreciere foarte la îndemână drept premisă, se poate spune, cu temei, că Peisajul după isterie stă foarte aproape de Ba­roa­ne!, chiar dacă aceste două titluri nu sunt singulare în privința acestui tip de li­te­ratură din creația, pentru mine întru totul admirabilă, a lui Mircea Cărtărescu.

Așadar, 2007 este anul prim din ca­re datează textele, unele din­tre ele, desigur, care sunt adu­nate în această carte. 2007 este un an complicat pentru Ro­mâ­nia: e primul an de UE pentru țara noas­tră, devenită membră cu drepturi depline în această structură. De asemenea, este primul an plin în care, urmare a unei ex­trem de trensionate ședinţe a parlamen­tu­lui din a doua jumătate a lunii decembrie a lui 2016 în care se discută și se aprobă un raport foarte delicat și cât se poate de bine-venit al unei comisii prezidențiale, România devine prima țară din lume care condamnă oficial comunismul. În aprilie-mai, tot în 2007, se consumă un moment extrem de tensionat din punct de vedere politic: este prima suspendare din funcția de președinte a lui Traian Băsescu. Op­țiu­nile care se fac în acele vremuri mar­chea­ză adânc societatea (mai ales societatea politică, inclusiv societatea intelectuală) de la noi, iar poziționările care au loc atunci dau încă și astăzi serios de lucru celor care caută sensurile de profunzime ale istoriei noastre recentissime. Este o nu­anță importantă de punctat și de subliniat aici: e vorba, în bună măsură, despre op­țiuni care implică mai ales loialități față de idei, principii și valori, și nu în mod fun­damental loialități oarbe față de un om sau altul. În peisajul public de atunci, dar și din anii care vor urma – până azi, de fapt -, Mircea Cărtărescu reprezintă un nu­me și o semnătură extrem de căutate și de prețioase; ceea ce înseamnă și că ex­trem de...vânate.

„În 2007 și 2008, românii au atins un vârf al optimismului economic, social și pshilogic în perioada de după revoluție“, notează Mircea Cărtărescu într-un text faimos, cu mult potențial de a fi, cum se zice, viralizat în continuare, intitulat Un popor de Ciorani. Plus că pasajul care ur­mează e decupat din același text: „pers­pec­tivele erau bune, oamenii credeau în vii­torul lor, se arătase, în sfârșit, lu­mi­nița de la capătul tunelului. Liniștiți și plini de planuri, compatrioții noștri de­veneau evident mai buni. Îmi amintesc bine că zâmbeau mai mult pe stradă, că discutau mai calm“. România ajungea (iar 2007 este un an-reper în acest sens) la un alt nivel al modernității și încerca la toate nivelurile o acomodare cu atmosfera, cu vizibilul și cu invizibilul în care intrase. Pe de altă parte, cei care nu vor să sim­pli­fice în sensul unei idealizări și edulcorări, pentru că nu este drept, modernitatea (modernitățile este și mai bine spus) știu prea bine că aceasta/acestea are/au mai multe fețe. Bucuria de a fi par­te dintr-o lume (puțin) mai bună, dintr-un club care dă credite de un tip ne­maiîntâlnit în istoria noas­tră e însă dublată, prompt, de tot felul de părți în­tu­necate. Bucuria aceea este marcată, strâns, de isterie. Iar isteria se convertește, cu o forță de auto­re­ge­ne­rare fantastică, în tot felul de duhuri rele, ale căror acțiuni le simțim prea bine și azi și pe care le vom mai simți mult timp de acum înainte.

Peisajul de după bucurie, devenit peisaj de isterie, are coordonate de genul aces­tora – și voi cita mai larg, pentru că for­mu­larea este antologică, deopotrivă sti­lis­tic și în privința ideilor condensate în ea: „am devenit, din nou, ca psihologie, un popor de Ciorani – fără geniul acestuia, dacă nu în caricatură și pamflet -, stima noastră de sine s-a prăbușit iar până sub nivelul mării. Negativismul e din nou evident în toate zonele vieții sociale și culturale. Suntem iar «ultimul popor de pe lume», auzim iar peste tot expresia «ca la noi la nimenea». Pretutindeni se arată din nou paranoicii, nebunii de toate felurile, cei care strigă «jos totul!», Gică Contra cu o mie de fețe. Cel mai grav e că au apărut iarăși și proliferează ca ciupercile după ploaie justițiarii, ex­tremiștii de dreapta și de stânga, ideo­logii puri și duri, antisemiții, sexiștii, ho­mofobii, rasiștii, că știrile de la ora cinci, ca un nor uriaș și negru, au aco­perit România și plouă peste noi cu orori. Se petrece cu noi astăzi un fel de autoinfectare continuă, într-un cerc vi­cios, o autoînveninare a noastră cu pro­priile noastre toxine: negativismul îndă­rătnic, refuzul de a vedea faptele bune, constructive din jur“.

Mircea Cărtărescu înregistrează această lume care se hră­nește din culori tari, din con­traste puternice și violente și care își devorează pur­tă­torii de viitor bun cu viteză și cu volup­tate. Lumea politică românească, bună­oară – una care ar fi putut să arate altfel – ajunge „dominată de anti-in­te­lec­tua­lism“, iar intelectualii care se „rătăcesc“ aici se expun foarte tare. Ideea din fraza imediat anterioară este expusă și asumată de Mircea Cărtărescu într-un dialog foarte recent purtat la Timișoara cu publicista Melania Cincea. À propos de „rătăcirile“ invocate mai înainte, Mircea Cărtărescu este unul dintre cei care a ales să o facă, cu toate riscurile de rigoare. Deși nu e fă­cut și nu își dorește să scrie despre po­li­tică, o face totuși: „pentru că nu vreau să fiu considerat un laș. Pentru că mă enervează ticăloșia. Pentru că trăiesc aici, în România, nu în vreo țară serenă și normală. Pentru că am valori și prin­cipii care cred că merită apărate. Pentru că vreau ca măcar peste zece ani să tră­iesc normal în țara mea“.

Tot acolo, în dialogul invocat ceva mai îna­inte, Mircea Cărtărescu descrie, succint, și ceea ce a ales să facă în cartea sa cea mai recentă: „În Peisaj după isterie am încercat să decupez din publicistica mea din ultimii 10–15 ani texte care nu ţineau de un context politic foarte clar sau care nu mai e atât de prezent în mintea oa­me­nilor ca atunci când s-au întâmplat lu­crurile. Am ales articole mai detaşate de fundal, articole aş spune mereu valabile, pe teme etice, civice, de implicare a scrii­torului, a intelectualului şi, până la ur­mă, a omului în general în treburile care pri­vesc comunitatea“. Ca observație punc­tu­a­lă: textele din carte nu sunt, la redac­ta­re, datate. Decuparea lor de contextul ini­țial în care au apărut indică foarte bine că acel context nu reprezenta o notă tare pentru ele, ceva indispensabil. Cred că e just să spun despre aceste texte – cam 65 cu totul (60 de tablete, plus cele cinci scri­sori, dacă am numărat eu bine) – că nu sunt datate pentru că nu sunt, defel, datate!

Nu în ultimul rând, există ceva aparte, țin să subliniez aceasta, un fel de duh al blândeții și al bunătății care străbate tex­tele ce stau sub aceste specii ale pu­bli­cis­ti­cii din portofoliul lui Mircea Cărtărescu. În legătură cu aceasta, există o secțiune a cărții care este foarte inspirat plasată de către editoarea sa (Lidia Bodea) la mijlocul volumului – ca și cum ar fi un fel de inimă a cărții -, intitulată Scrisori către Luisa. Peisaj după isterie are cinci mari calupuri tematice, iar aceste scrisori compun ca­lu­pul cu numărul trei. Sunt aproximativ 30 de pagini cu cinci scrisori trimise în 2016 de Mircea Cărtărescu spre scriitoarea bas­că Luisa Etxenike în cadrul unui proiect literar inițiat de orașul care, anul trecut, a fost Capitală Culturală Europeană, San Se­bastian; scrisorile au fost, de altfel, pu­blicate, recentissim, într-o ediție trilingvă (spaniolă, bască și română). Ei bine, aici, eu cred, se vede inima bună, duhul blân­de­ții cu/în care scrie Mircea Cărtărescu despre ceea ce e neterminat, nedrept, ne­demn în această lume. Aici cred că se vede așa ceva, mai clar decât oriunde alt­un­deva în carte (fără a vrea să spun prin aceasta că în alte secțiuni ale volumului ar lipsi). Aici se văd cearcănele privirii pe care Mircea Cărtărescu o trece peste lu­mea în care trăiește – o privire deopotrivă tandră și lucidă. În scrisoarea a patra, pe finalul ei, Mircea Cărtărescu spune așa: „...e durerea pe care-o simțim cu toții înainte de a ști ce însemnăm noi înșine și de ce trebuie să suferim atât. E cru­zi­mea înspăimântătoare a lumii noastre. În care singura speranță, cum îmi scriai în epistola ta precedentă, e licărirea de bunătate din noi“.

Odată, cu ani buni în urmă, l-am auzit pe Mircea Cărtărescu vor­bind despre faptul că știe că, atunci când alege să scrie ceva, o poate face și o face foarte bi­ne. Peisaj după isterie este încă un ar­gu­ment care susține această onestă și justă autoapreciere. Ceea ce pentru un public larg – pe care, din fericire, acest mare scrii­tor îl are – reprezintă o veste bună. Nu și pentru cei care îl invidiază, cu fie­care carte și cu fiecare text pe care le pu­blică, cu o invidie care se convertește, nu de puține ori, în resentiment și ură de cursă lungă. Și unii (mai ales cei din prima categorie), și alții însă pot reflecta la acest pasaj – care e un fel de crez pu­blic/civic al unei mari conștiințe: „Un scriitor adevărat ia asupra sa suferinţa umană de orice fel ar fi ea și-ncearcă s-o transforme, alchimic, în frumuseţe. Nu frumuseţe pieritoare și inutilă, ci acea frumuseţe care, după spusele lui Dos­to­ievski, «va salva lumea». Scriitorul, ca intelectual, se poate implica politic, so­cial, moral în viaţa comunităţii sale, poate fi (și trebuie să fie) un purtător de cuvânt al binelui și-al adevărului, un luptător contra demonilor care au bân­tu­it şi vor bântui etern fiinţa omenească. Dar, ca artist, menirea lui e să producă din toate acestea frumuseţe. Dacă un scri­itor ratează în privinţa calităţii ope­rei sale, curajul său civic nu va mai fi la fel de aproape de sufletul cititorilor săi“. Iar Mircea Cărtărescu nu a ratat deloc în privința calității operei sale...