Despre George Banu

Într-un text emoționant publicat în „Niciodată Singur - Fragmente dintr-o galerie de portrete”, Andrei Șerban reia parcursul relației sale cu George Banu dintr-o perspectivă pe care nimeni altul nu o poate avea, date fiind poveștile de viață și de teatru petrecute în paralel ale celor doi. 

Din țesătura în același timp confesivă, cât și reflexivă a portretului făcut de Șerban, reiese un profil uman a cărui ființă e locuită, de fapt, de o mare afectivitate, una foarte bine și intenționat mascată însă de preocuparea constantă pentru exterior, pentru ceilalți, pentru „punerea în scenă” care este viața. În cazul lui George Banu e vorba despre viața teatrului, cu toate reprezentările ei: regizori, actori, spectacole, instituții, mari figuri, mici figuranți…

Aflăm, din același portret, că George Banu colecționa opere de artă reprezentând Isuși răstigniți, ca pe o reamintire constantă, probabil, a sacrificiului suprem necesar trăirii între artiști, dar și ca pe o formă de a se înconjura de frumos și de spiritual în spațiul său personal, de a proiecta în această colecție, cred eu, dilema sa intimă. O dilemă la fel de bine ascunsă de aparența mereu jovială, comunicativă și erudită a omului de teatru. 

 La dispariția cuiva care ne-a marcat, la un moment dat, istoria personală, ne trezim pe neașteptate în fața întrebării simple: ce am înțeles eu, de fapt, din acest om și cât de autentică a fost întâlnirea mea cu el, fie și una scurtă și diluată, ulterior, de timp și de schimbările sorții.

Despre George Banu îmi pun această întrebare fiindcă mi-a revenit în minte, de sâmbătă încoace, extrem de viu, un moment din 1990, momentul în care l-am întâlnit. Era în iarna târzie a acelui an, abia începusem să lucrez la UNITER, în ambianța aceea unică de după căderea comunismului, și lui Ion Caramitru i se prezentase un mare proiect de turneu finanțat integral de guvernul francez, în România: Printemps de la liberté. Turneul urma să permită și o reactualizare tehnică a câtorva săli de teatru din țară și să aducă nume foarte importante pe scenele noastre: Antoine Vitez, Patrice Chereau, Hélène Delavaux, Gerard Desarthe și Peter Brook, printre alții. Era nevoie de un coordonator executiv din partea română și Caramitru credea că eu sunt persoana potrivită, dar trebuia să ne vedem cu George Banu (care era consilierul special din partea franceză pentru acest program foarte generos), pentru ca și el să își dea acordul. 

Banu ne-a primit în casa mamei sale din Cotroceni, ne-a servit cu cafea și a dat întregii întâlniri un ton cald, primitor și simplu, ca și cum și-ar fi primit în vizită doi prieteni. Atunci, pe loc, nu am știut să văd cât de important a fost asta. Părinții mei ar fi făcut la fel, mi-am spus fără să stau să mă gândesc mai mult. 

Azi, însă, îmi dau seama că acea punere în cadru a întâlnirii nu a fost întâmplătoare și că ea a reprezentat ceva extrem de important pentru mine și de caracteristic lui George Banu. Când întâlnea pe cineva, îi acorda o șansă de a fi el însuși, de a fi relaxat, de a se simți ascultat și acceptat. Avea o vocație rară și particulară să știe să îl privească și integreze pe celălalt fără să îl „judece”, observându-l doar. Acceptându-l așa cum este. 

Asta explică, aș spune, și incredibil de numeroasa comunitate de mari artiști ai scenei internaționale - foarte mari și foarte diverși - care au angajat cu el relații profesionale și personale atât de puternice. Egoul lor găsea, în fine, un rezonator adaptat și generos care, în plus, era și un foarte bun cunoscător și mare pasionat de arta spectacolului.

Asta explica și de ce, fiind un critic de teatru recunoscut și legitimat pe plan internațional, textele sale rămân exemple de meditație intelectuală subtilă, lipsită de sentințe și de agresivități radicale în judecată. Bănuiesc, deși nu cred că el ar fi de acord cu formularea mea, că pentru George Banu a fi tranșant era o dovadă a lipsei de rafinament și, poate, a unei forme de primitivism, pur și simplu.

Vorbim destul de rar, când dispare cineva a cărui autoritate intelectuală este de necontestat în domeniul căruia i s-a dedicat, despre celelalte talente ale sale. Iar George Banu avea câteva care meritau menționate.

 În primul rând, era un om al consensului și al integrării opozițiilor, prin temperament. Își măsura interlocutorii cu generozitate și curiozitate și le dădea, fiecăruia, sentimentul că sunt unici în relație cu el. Era un inegalabil conector între diplomați culturali, artiști, manageri și creatori, intelectuali și operatori ai artelor. Construia poduri de legătură improbabile și întreținea o „curte” de amici - profesioniști și de prieteni care, între ei, nici măcar nu se salutau, câteodată. 

Această vocație organică de a fi un integrator de sensibilități e foarte rară și prețioasă nu doar în lumea artistică, ci și în lumea tot mai atomizată și mai conflictuală în care trăim azi. Sensul îl găsim în legitimitatea vocii care îl exprimă și, cu cât mai multă lume - diversă - acordă autoritate profesională unei voci, cu atât mai mult poate fi protejat acel sens. Banu a reușit asta imediat după anii ’90 și poate că, dacă vârsta și fragilitatea sa nu ar fi avansat major în ultimul deceniu, dacă dorința lui de apartenență la grupuri de influență ar fi fost mai redusă, dacă subiectivismul contextului din România l-ar fi contaminat mai puțin, soarta teatrului de la noi ar fi fost una mai bună. Dar liantul profesional esențial pe care el l-a reprezentat a fost și rămâne de neînlocuit.

George Banu a fost un mediator excepțional între lumile creative și intelectuale din care făcea parte, între Franța și România artelor, între prieteni și ne-prieteni, între spectacol și public, aruncându-se tot timpul cu pasiune în vocația sa preferată - cea de generator de legătură între spații mentale, culturale și umane. Adică „entre-deux”, cum intitulează foarte inspirat Andrei Șerban portretul său.

În fine, el a fost, asemeni metaforei din „Never let me go” a lui Ishiguro, un „îngrijitor” al „donatorilor”, al celor care se oferă altora, bucată cu bucată, cu prețul vieții lor - adică al artiștilor. 

Dacă am vrea să construim portretul ideal pentru un strălucitor diplomat al artelor și culturii, George Banu ar fi acela.

La ani distanță de 1990, pe când trăiam în Franța, l-am invitat la Florența să vorbească studenților mei despre teatru și operă în Europa. Am petrecut atunci câteva zile împreună și ne‑am plimbat prin orașul pe ale cărui străduțe, foarte înguste uneori, se perindau cu zgomot infernal motocicliști - practică prezentă până azi între acele ziduri vechi și splendide. 

 Pe Biță (așa cum îi spuneau prietenii) stridența zgomotului la trecerea motoarelor îl irita în așa hal, încât ne‑am refugiat de câteva ori în bistrouri ca să bem cafea și să o luăm din nou din loc. Fiind un conversaționalist de mare calibru, plimbările cu întreruperi nu l-au deranjat, dimpotrivă. Fiecare oprire a fost prilejul unui alt subiect de discuție. 

Imaginea de mai sus... și ea mi-a revenit în minte după ce am aflat că Biță s-a stins. 

Am bănuiala că el a plecat, aș spune, dintr-o lume care a devenit prea stridentă. 

S-a așezat, cu siguranță, deja, pentru o conversație, în lumea de dincolo, spre delectarea spiritelor. Iar noi ne dăm seama că absența produce, uneori, o prezență foarte intensă.

Și că mai avem, poate, un strop de timp să îi ținem pe motocicliști la porțile cetății. //

Foto: UNITER