Drumul spre feminism

După un volum autobiografic scris îm­pre­ună cu Mircea Miclea, R’estul și Vestul (2005), Mihaela Miroiu întreprinde, după un deceniu, ceea ce numește o „si­ne­gra­fie“: o colecție atent cons­truită de istorii personale, familiale, comunitare și so­ciale din România regi­mu­lui trecut și din cea post­re­voluționară. Cu mintea mea de femeie se in­ti­tu­lea­ză noua carte, iar textele din ea au apărut, săp­tă­mâ­nal, în revista online Li­te­ratura de azi, cu un back­ground deopotrivă aca­de­mic și existențial. Reunite în volum, „is­toriile“, „poveștile“ și secvențele me­mo­rialistic-confesive împănate cu observații psihologice, sociologice și istoriografice ofe­ră o lectură nu atât agreabilă, cât pro­ble­ma­tizantă. Fiecare pagină este densă și pu­ne cititorului, indiferent de generația din care acesta face parte, o serie de pro­ble­me: nu de înțelegere, ci de situare. La pes­te un sfert de secol de la căderea co­mu­nis­mu­lui în Estul Europei, avem încă difi­cul­tăți în raportarea la propriul trecut, atât de intens reamintit când e vorba de com­po­nenții generațiilor de până la cea a „de­crețeilor“ și atât de gol și abstract în re­pre­zentările celor mai tineri. Efortul (și re­u­șita) autoarei este să ofere nu nu­mai o cheie de înțelegere, ci și o punte de experiență biografică între epoca nouă și cea veche, între identitatea sa de acum și cea de atunci. Pentru Mihaela Miroiu, „via­ța de om liber“ a început la 35 de ani.

Până la acest prag, cartea ur­mea­ză o logică a vârstelor, expusă cam didactic prin titlurile de ca­pitole (Copila, Fata, Tânăra), dar aprofundată în interiorul fie­căruia. Sunt poate cele mai puternice pa­gini din Cu mintea mea de femeie acelea în care personajul se află la o distanță va­riabilă, prin vârstele succesive, de au­toa­rea care-l portretizează acum. Perspectiva Mihaelei Miroiu este unitară și chibzuită, cu o înțelepciune acumulată pe parcurs. Dar aici e parcursul însuși al unui eu fe­mi­nin - un personaj neștiutor de ceea ce va ur­ma, evoluând într-o direcție necu­nos­cu­tă și reacționând în coordonatele vârstei sa­le. Cartea avansează și se adâncește prin această dublă poziționare: înlăuntrul fie­cărui segment de viață și în afara lui, în „directul“ experiențelor de fetiță, puș­toai­că, adolescentă și în perfectul compus sau imperfectul celei care își reamintește și se povestește. Importantă e, de pildă, scena în care, la 14 ani, fata cu lecturi serioase este descoperită de propriul tată (vitreg), în urma unei conversații în gara din Teiuș. Crescută de acest tată vitreg, militar, care îi va muri mult mai târziu în brațe, într-o altă istorie trăită narată memorabil, vii­toa­rea Mihaela Miroiu, cu personalitatea ei ex­cepțională, se „întrevede“ de acum, în fata serioasă, cu ochelari, pasionată de avan­garda literară franceză. Scena e re­ve­latorie:

„Tata însă a contat enorm. Cred că toată copilăria și adolescența am căutat să îl impresionez prin ceea ce sunt, nu prin cine sunt. Îi eram fiică adoptivă. Iubirea în­tre părinți și copiii adoptivi nu prea es­te necondiționată. E muncită, îngrijită, cultivată sau nu este deloc. Până la 14-15 ani cred că eram mai degrabă o parte a peisajului de familie care învăța bine și nu făcea rele majore. Aveam o frumoasă re­lație de trib amândoi, cam așa cum sunt prietenii de familie în raport cu prie­tenii de suflet. La 14 ani s-a întâmplat ceva în gara de la Teiuș în care am așteptat împreună cu tata, cale de 5 ore, per­so­nalul de Cetatea de Baltă, satul copilăriei lui. Lângă mine, un domn fără somn. Tata ținea ochii închiși și aștepta să treacă noaptea. Domnul avea chef de vor­bă. Cum în afară de mine nu mai era țipenie de om treaz, a început să mi se adreseze. Nu prea știam să fac con­versație de sală de așteptare CFR, așa că am vorbit și eu despre ce mi-era mai drag pe atunci: avangarda literară franceză. Conversația a fost un deliciu. A făcut ca timpul să zboare. Acel domn era profesor la Facultatea de Litere din Cluj. Bine că nu am știut de la început. Am aflat la capăt, atunci când tata a des­chis ochii și interlocutorul meu l-a privit ușor ironic: - Hei, maiorule, bună dimi­neața! Prin ce minune te-ai ales cu o ase­menea fiică?

Nu știu exact ce a fost atunci în mintea ta­tei. Știu însă că așa a început lungul nostru drum de parteneri de conversație și de tovarăși de suflet. Bântuia librăriile Timișoarei și ale Bucureștiului. Ne cum­pă­ra cărți. Le citeam, le devoram, le di­se­cam împreună.“ (p. 63).

Fata pe cât de inteligentă și ambițioasă, pe atât de timidă are a se descurca, totuși, singură în varii împrejurări. Ochelarista băiețoasă își câștigă respectul grupurilor de băieți dându-i unuia dintre ei, cum se spune, borșul pe nas. Ajunsă la București din orașul evocat cu nostalgie (Hu­ne­doa­ra), se va confrunta cu șmecherii metro­po­litani, învățându-le skill-urile. Funda­men­tal, rămâne o „fată din provincie“ și mai ales o „țărancă sănătoasă“ (în sens mo­ral) precum bunica și mama ei, pe care le continuă în aspirația autoformării intelec­tuale. Paradoxul situării „în teren“ a per­so­najului feminin este că el e cu totul ati­pic în contextul istoric preponderent pa­triarhal. Datele și procentele care apar, în paginile cărții sau în notele lor de subsol, sunt lămuritoare: o rată uriașă a anal­fa­be­tismului,­ în epoca interbelică, și o în­gră­dire a dreptului femeilor de a vota liber, până în... 1990.

Adolescenta, tânăra și apoi fe­meia care va răspunde la nu­mele Mihaela Miroiu ilustrează așadar un fel de distorsiune a „tipicului“ fixat, fie în sens tra­dițional, patriarhal, rural, conservator (femeia în gospodăria țărănească), fie, dimpotrivă, în sens „novator“, progresist, revoluționar, comunist (tovarășa din fa­milia orânduirii socialiste). În sat, preo­teasa se ascunde în „privată“ pentru a-și masca delictul: citește. Mama, învățătoare, îi explică fetiței uluite ce se întâmplă: „Pă­rintele e preot și e bărbat, mai ales e bărbat. El poate să citească ce vrea și când vrea. Pentru o femeie de la țară e mare rușine să stea aiurea cu o carte în mână. Ea trebuie văzută făcând mereu ceva, cu mâinile ei. De stat, stai când ești bolnavă. Ei cred că cititul le smin­tește pe femei și le mai face și leneșe pe deasupra. La bărbați e altceva. Cei cu o carte sau cu un ziar în mână sunt res­pectați.“. După ce ia această primă lecție asupra diferenței de gen, fetița perspicace se miră în continuare și întreabă, logic: „- Da’ dumneata de ce citești în casă și în ogradă și nu în privată?“. Mama (căreia au­toarea i-a dedicat cartea de față) se jus­tifică profesional: „- Eu sunt învățătoare și ei cred că e normal să-mi pierd vre­mea cu cărți, că or fi bune la școală. Așa pot să citesc fără nici o frică, în văzul lu­mii.“ (p. 11). Nu suntem în vreun spațiu orie­ntal dominat de talibani, ci în Ro­mânia lui 1959.

20 de ani mai târziu, fetița de acum va fi profesoară la un liceu industrial din Bu­cu­rești, apoi la unul de matematică-fizică și va asuma grotescul „Epocii de Aur“ ceau­șiste, învățându-i să gândească pe elevii de ambe sexe. Drumul spre feminism, des­chis abia după Revoluție, este complet blocat în orânduirea „eticii și echității so­cialiste“. Promiscuitatea individuală (pro­fesori libidinoși care încearcă să-și violeze studentele, tovarăși care propun anga­ja­mente cu Securitatea, secretari de partid cu idealul ședințelor și al delațiunilor) este expresia regimului, nu excepția lui; iar „dreptul“ femeii este acela de a munci du­blu decât bărbatul, la slujba prin care s-a „emancipat“ și în familia pe care o ser­vește.

Devenită femeie, nevastă, „Lady of the House“, fetița curioasă și neprinzând misterul preo­tesei cititoare în privată va în­țe­lege pe proprie piele despre ce e vor­ba: „Atunci, la debuturile vieții mele de nevastă, nu îmi dădeam seama nici cum și nici de ce intram în logica pe ca­re o detestam atât de mult la propria mea ma­mă care ne repeta la nesfârșit, mie și ta­tei: - Eu mă sacrific pentru voi și vă slu­găresc în fiecare zi, iar vouă pu­țin vă pa­să!“ (p. 90). Dacă slugăreala fa­miliei și a societății de către femei este o constantă, din epoca interbelică și până în prezent, nu-i mai puțin adevărat că au­toarei-per­sonaj îi pasă. Drumul spre femi­nism echi­valează la Mihaela Miroiu cu „re­va­lo­ri­zarea filozofică a femeiescului“, cu o femeitate asumată nu numai teoretic, ci și prin toate experiențele proprii. Abia anii de după ‘90 vor aduce bibliografia ne­ce­sară ca aerul unei femei puternice și vul­nerabile, care are curajul să-și facă „si­negrafia“ ca dovadă că se poate.

La finele acestei cronici despre o carte de ne­ratat, o istorie personală. La Liceul M.F. 3, unde am avut-o profesoară pe Mihaela Mi­roiu, aceasta ne-a dat o „temă pentru acasă“ făcută curios de mine. Impregnat de discuțiile libere din casa lui Valeriu Cris­tea și de postul Europa Liberă, la care ascultam emisiuni „dușmănoase“, am com­pus un fel de pamflet anticomunist, stân­gaci, dacă nu penibil în exaltarea lui juvenilă. Aveam 15 ani, era în 1989. Pro­fe­soa­ra noastră, cu mintea ei de femeie, m-a chemat la catedră, mi-a spus că i-a plăcut mult lucrarea mea, dar să nu mă laud ni­mănui cu ea; și mi-a pus în catalog, cu o mână sigură, nota 10.