Pe aceeași temă
Reputatul critic și istoric al artei, diplomat, fost director la ICR Veneția și la ICR New York, autor al unor importante trilogii despre arta modernă ca Atelierele de arte Veneția&New York sau „Trilogia bănățeană”, cum e numită lucrarea Atelierele de arte Timișoara, cunoaște îndeaproape opera lui Brâncuși. Face parte din familia spirituală a generației Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Anca Oroveanu, Alexandra Titu, cum îl afilia Teodor Baconschi.
Ne-am revăzut într-o însorită zi de început de toamnă pe o terasă în Piața Unirii, privind cozile la expoziția „Brâncuși. Surse românești și perspective universale” de la Muzeul Național de Artă.
„Pentru mine, surpriza absolută este că Brâncuși a venit la Timișoara, într-o sublimă coincidență de trasee energetice, care înseamnă numirea Timișoarei drept Capitală a Culturii Europene”, ne-a spus, adăugând că expoziția este ocazia unei mari detente a Muzeului Național de Artă „care trebuie să intre în circuitul European pe toate canalele lui”.
Coriolan Babeți s-a aflat în sudul Italiei în 2019, când Matera își celebra titlul de Capitală Culturală a Europei: „Acolo se sărbătorea antichitatea absolută a acelui loc în care viața a început în peșterile muntelui și din care s-a născut un oraș. Oraș pe care Mussolini voia să-l distrugă, pentru că era foarte nesănătos să ai o arhitectură, de pildă, sculptată în munte, habitate și biserici săpate în munte. Și atunci, de la ura asta, de la idiosincrazia lui Mussolini s-a urcat în timp până la rangul de capitală culturală a unui oraș și a unei regiuni care i-a dat pe Francis Coppola și pe fiica lui în arta cinematografică americană, adică doi uriași”.
Timișoara are meritul de a fi știut să aștepte la rândul ei „acest moment de gratitudine europeană”, care l-a adus pe Brâncuși în inima Banatului.
„L-am văzut prea mult pe Brâncuși în condiții de expunere maximală, ca acum să mai spun ceva excepțional despre expoziția de la Timișoara. Ea e excepțională prin faptul că Brâncuși a trecut munții în Banat. Asta e excepția. Îl parafrazez pe Călinescu, un Cézanne e un Cézanne, un Brâncuși e un Brâncuși oriunde l-ai duce”, spune criticul.
Brâncuși a lăsat 259 de lucrări pe care le-a creat în viața lui. Nu mai multe. „Totuși, din când în când, apare câte un fake news care anunță că s-a mai descoperit un Brâncuși undeva. Nu s-a descoperit aproape niciodată nimic peste cifra cunoscută de marii lui biografi, între care Tea Bach și Natalia Dumitrescu, care i-a fost elevă și legatară testamentară”, spune Coriolan Babeți pentru a risipi false legende.
Cum privește omul de cultură opera lui Brâncuși? Iată: „Eu la Brâncuși mă uit cum mă uit la îngeri. Lucrările sunt unicate ale minții lui. O sculptură care refuză orice urmă de identitate a meșterului, a mâinii lui, cum spun francezii, «pas de marques ni de taches», nici urme, nici pete. O sculptură fără pată afirmativă, cum o numea Hăulică, a plenitudinii formale a omului care prin modelarea suprafeței scoarței lui lasă să se înțeleagă palpitul de viață din spatele cojii oului. Și la fel în tot restul, în păsările sale, în Măiastra, în muzele adormite. Tot acest somn al materiei care anunță trezirea ei la viață. Acesta e Brâncuși”.
Cu un palier mai jos, spațiul refăcut și modernizat al Muzeului de Artă din Timișoara a găzduit în paralel o altă expoziție care a suscitat un interes justificat, Apogeul artei preistorice europene – Cultura Cucuteni. Babeți face analogii între Brâncuși și arta neolitică, o teorie care rediscută unele ipoteze ale istoriei artei.
„Cucuteniul a fost adus la New York în cea mai fabuloasă expoziție pe care eu am văzut-o vreodată despre România. În trilogia mea Atelierele de Arte Veneția&New York apărută la Curtea Veche vei găsi două lucruri: un eseu despre Cucuteni, despre expoziția făcută de Universitatea din New York, la Institute for the Study of Ancient World în 2009. Toate marile sculpturi ale neoliticului, Gânditorul de la Hamangia, au venit și au fost puse în vitrine. Am explicat cu acea ocazie că totul e răsturnat în istoria artei, și anume că nu grecii și nu clasicitatea greacă sunt primul stadiu al istoriei. Așadar, nu ei sunt fondatorii civilizației vechi, ci neoliticul, prin sculptura cicladică a grecilor, e fondatorul modernității de azi. Și Brâncuși acolo stă, în prima eră a istoriei artei, în care apar toți idolii feminini, în care apar până târziu în epoca bronzului Marile Mame cu rochiile clopot și împistrite ca ouăle de Paște”.
Al doilea eseu din lucrarea amintită este despre Brâncuși: „E 100% original, în sensul că nimeni n-a scris despre relația lui Brâncuși cu religia în care a fost botezat, ca și cum s-ar fi vorbit între ei să nu pomenească de omul religios. Așadar, Brâncuși vine din teologia Stepenelor, cum s-au numit Treptele Stepene ale lui Ioan Scărarul, călugăr de secolul al V-lea din Peninsula Sinai. Acolo am încercat să repun în discuție tot destinul istoriei artei din toată lumea, din toate școlile și acesta e sprijinul, adică cârja mea, și anume că Brâncuși a țâșnit de acolo, nu din clasicitatea greacă. Da, a făcut Ecorșeul sau portrete de copii ca Rodin. A arătat astfel că știe din ce e făcut omul, dar a părăsit foarte repede calea asta pentru o idee mai înaltă, care este drumul către Dumnezeu. E Scara dumnezeiescului urcuș sau Stepenele lui Ioan Climahul, adică Ioan Scărarul, cum i se spune”.
Biografii lui Brâncuși au menționat că sculptorul ar fi vrut inițial să-și numească lucrarea comandată de Arethia Tătărăscu, președinta Ligii Naționale a Femeilor, soția premierului interbelic Gheorghe Tătărăscu, „Scară spre cer”. A prezentat-o însă drept „Coloana recunoștinței fără sfârșit”. Lucrarea cu numele final de Coloana Infinitului trebuia să comemoreze soldații căzuți pe Jiu în 1914. Coriolan Babeți evocă acest episod ca pe un argument la exegeza sa, care explică nașterea Coloanei ca pe o operă zămislită din înălțarea spirituală prin credință.
„Ce este Coloana? Este ultima declarație, e testamentul final al lui Brâncuși care înseamnă repetiția aceleiași rugăciuni a inimii până la capătul vieții. Și când l-a întrebat Arethia, dar eu ți-am cerut să-mi faci un monument pentru morții de pe Jiu din 1914, de ce nu pui un soldat în vârf? Brâncuși i-ar fi răspuns: „Măi, Arethia, te rog frumos, cruță-mă, nu mă obliga să fac așa ceva, că nu fac. Asta e coloana pomenirii morților fără de sfârșit”.
Convorbirea se apropie de final, sunt alți prieteni care așteaptă să-l revadă pe Coriolan Babeți, care nu s-a „răcit” de Timișoara și de România: „Eu absorb de la mare distanță ecouri de interes ale vieții noastre”, subliniază. Cărțile sale importante, printre care Democrația o religie a Marii Mame, au apărut în România, la Editura Curtea Veche sau la Brumar/Jecza.
Cum despre Brâncuși se pot vorbi ore întregi, istoricul de artă conchide cu un zâmbet șugubăț: „E ironic să vorbești în trei secunde despre Brâncuși. Dar eu am altă probă: dacă nu poți să vorbești trei secunde despre Brâncuși, n-ai dreptul să vorbești nici 30.000 de secunde despre Brâncuși”. //
