Pe aceeași temă
Daca mi-as dori sa fiu ceva, atunci mi-ar placea sa fiu ultimii ani ai Uniunii Europene. As fi curand, rapid si scurt. Explicatiile pot umple o carte cu mare insucces de librarie. Mult mai realist, ma pot pune în pielea lui Piturca. Deodata, m-as învecina, fara sa-i parasesc pe europeni, cu cateva milioane de romani, bulgari, sloveni, belarusi (aprobati de Lukasenko) si, poate, 2-3 luxemburghezi (la ultima mea vizita în Marele Ducat - membru plin UEFA si NATO -, am remarcat ca fotbalul si armata au cam aceeasi pondere). Ingramadeala pare convenabila: ceva bulgari zapaciti, sloveni rasuflati, albanezi agitati, belarusi oprimati si luxemburghezi indiferenti. Plus olandezii. Invincibili si neasemuibili. Grupa G de calificare la Euro 2008 e usoara, pentru cine stie sa trateze situatiile usoare. Victor Piturca trebuie sa gandeasca arogant si sa decreteze ca una din cele doua calificate va fi . Restul tine de realitate. Iar, în realitate, nimic nu e mai înselator si nesigur decat competitia a 5 echipe echivalent-mediocre. Olanda e calificata. Luxemburg e principala fiara în materie de razboaie în sala de sport. , , , si vor încinge razboiul rasaritean al mediocrilor. Tratatul de pace va fi scris aproape la întamplare, caci, în ciuda aparentelor, oricine poate castiga acest turnir de semi-, ex- si non-valori.
Departe de colt, departe de livada
Cea mai derutanta pozitie, în acest relief marunt si mlastinos, e muntele de iluzii pe care s-a cocotat fotbalul romanesc. Imaginea de sine cu care intram în preliminariile Euro 2008 e un fals consensual, generat, dupa talent si putinta, de structura de proprietate a Ligii si a Federatiei, de presa sportiva si de onor publicul. Toata lumea vrea sa creada ca viitorul e dupa colt, ceea ce e o atitudine psihologica normala. Problema e ca, în conditiile în care coltul avanseaza, împins de tarile care joaca fotbal serios, aceeasi atitudine devine un bun parapsihologic. In fond, optimismul afisat imediat dupa tragerea la sorti se bizuie pe doua serii de rezultate într-o competitie de interes lateral (Rapid si Steaua, în Cupa UEFA) si pe doi jucatori (Chivu si Mutu). Adevarat, am batut mar, într-un trecut nu prea îndepartat, Germania si Cehia, dar, în fata Olandei, am stat la mare distanta de livada. Mult mai relevante pentru mentalitatea nationalei, chinurile preliminariilor trecute, în compania unor mediocri patentati (, , Danemarca), ne fac vulnerabili la cea mai mica izbucnire de talent sau orgoliu a adversarilor mici si mai mici decat noi.
Kenyanul blond din Tirana
are faima unei echipe de inteligenta pastorala si tehnica neolitica. Probabil e ceva adevarat în aceste frumoase diagnostice proromanesti, dar albanezii sunt genul de echipa care poate face o batalie medievala din cel mai neînsemnat meci. De altfel, nationala albaneza e pe maini bune. Nu se putea un instigator la rezistenta si maraton mai nimerit decat Hans Peter Briegel. Cine l-a vazut jucand la începutul anilor ’80 tine minte o grimasa neîntrerupta, pe fata unui fondist kenyan, din întamplare blond. Briegel si Kaiserslautern au pierdut la Craiova, în ’83, dar au avut ghinion: au jucat împotriva celei mai mari echipe romanesti de dupa razboi. Evaluarea lui Briegel, prin recurs la Craiova, e înselatoare. E greu de imaginat ceva mai artagos si atletic decat combinatia care pune la acelasi loc un Briegel si cultul albanez al uzurii prin fotbal.
Halou si resentiment
e o gratie minuscula, alpina si expirata. Fotbalul sloven a fost la moda, scurt timp, pe la sfarsitul anilor ’90, dar voga s-a datorat unei calificari norocoase si fara consecinte, la Euro 2000. Adevarul e ca fotbalul sloven, ca tot ce vine de la si de pe langa Ljubljana, e înconjurat de un halou chic. Aceasta favoare tine, însa, de o deformare bine cultivata. si slovenismul sunt locul principal de manifestare a micii arogante central-europene; un resentiment de lux emanat de turismul relaxat al austro-germanilor aflati în vacante ieftine, cu iluzia ca dau o lectie: asa arata o bucatica de lagar socialist scoasa din ghearele razboaielor civile iugoslave, tratata, protejata, educata si reparata pe bani nemtesti. Turismul a avut de castigat, dar fotbalul s-a stins repede. Ca în cazul Albaniei, principalul motiv de respect e antrenorul: Branko Oblak. Cel mai mare jucator sloven al tuturor timpurilor a fost, la Hajduk Split, la Schalke 04 si la Bayern, unul din supergreii Europei. Dar fotbalul sloven pare sa se fi retras, curand dupa Oblak. Cu exceptia lui Katanec si (partial) Zahovic, nici un fotbalist sloven n-a depasit categoria exporturilor minore, trimise la cluburi marunte din si Elvetia, în contrapartida cu importurile de turisti.
, in deplasari
Despre se stie doar ca e o echipa care trebuie încurajata. Oricine vine din tara lui Lukasenko are dreptul la o ora gratis pe Internet, un miting fara batai si un pic de simpatie. In fotbal, înseamna ceva surprinzator de ambitios. Nationala nu are palmares, dar a facut meciuri de pomina. I-am vazut jucand în Scotia si fara sa uit o clipa ca scotienii sunt cea mai activa farsa a fotbalului european. Însa Belarus a jucat, pe Hampden Park, cu o siguranta care a aratat foame de performanta si o seriozitate uitata, la noi. Hleb e singurul lor jucator notabil, dar si un transfer esuat, la Arsenal. Hamutovski e un portar mai mult decat decent si mai mult decat neprotejat de linia de fundasi din fata. Kutuzov face, cand si cand, meciuri notabile la Sampdoria. Daca vreo echipa e suficient de subestimata, în Grupa G a Europenelor 2008, atunci e vorba de . Neatentia celorlalti e deja o arma, cat 3-4 puncte, în deplasarile grele, pentru .
Stranierovi scapatati
nu e nimic altceva decat ecoul mereu mai stins al unei foste mari echipe. Stoicikov, antrenor si figura nationala mitica, n-a produs pana acum decat proiecte în picaj: în politica, în afaceri si ca antrenor, Stoicikov a pierdut siguranta masiva cu care a patruns prin toate apararile lumii. Lotul lui Stoicikov e mereu promitator si niciodata apt de performanta. Cei cativa stranierovi marcanti (Berbatov, Bojinov, Petrov) n-au trecut de reputatia medie a fotbalistilor candva supracotati si, ulterior, scapatati. e în depresie. Ultima campanie, în grupa de calificari la Cupa Mondiala, a fost, de la un cap la altul, o dovada de agitatie si lipsa de orizont (caci bulgarii au jucat relativ bine, dar s-au sinucis cu doua catastrofe, la Sofia, împotriva Suediei si Croatiei).
Eurooptionalul olandez
In sfarsit, Olanda e superechipa grupei, dar nu trebuie confundata cu ce am vazut în preliminariile si cu ce vom vedea în meciurile Cupei Mondiale. Olandezii nu au obiceiul mobilizarilor generale. Conteaza doar Cupa Mondiala. Campionatul European e o competitie usor indescifrabila pentru olandezi. Istoria extraordinara a olandezilor a transformat în mai putin de 10 ani (1960-1969) un fotbal marginal într-o mare putere. Olandezii au consumat, apoi, tot ce se afla pe platoul cel mai de sus al fotbalului. Au o singura trauma: titlul mondial. Restul e optional. Olanda va veni cu ce are mai bun în preliminariile Euro 2008 (dar van Basten va privi, poate, meciurile fostei sale nationale din cusca de antrenor, de pe San Siro). Provocati de o echipa mai mica, olandezii nu sunt mereu dispusi la represalii. Vreuna dintre echipele cvintetului mediocrilor va reusi, poate, sa fure puncte. Dar disputa cu adevarat importanta va fi marele razboi civil al mediocrilor.
Trezie
Daca as fi Victor Piturca, as medita la pierderile pe care mediocrii le pot provoca mediocrilor. Vom avea destul timp sa dam vina pe nenoroc si arbitri. Daca dorim sa nu ajungem acolo, e bine sa schimbam optimismul pe trezie. Trebuie sa evitam, cu orice chip, tentatia meciurilor de rutina, cu echipe pe care am învatat sa le dispretuim, pur si simplu, pentru ca nu mai avem oglinzi în casa.
