Pe aceeași temă
Încă de anul trecut, Festivalul Comediei Românești (FestCo), găzduit de Teatrul de Comedie, s-a internaționalizat, prin prezența la București a unor reprezentanți de seamă ai Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Ca urmare a contactelor stabilite atunci, pentru Teatrul de Comedie au urmat turnee în străinătate și colaborări peste hotare. În acest an, Octavian Saiu, criticul și profesorul care e la originea acestui nou proiect atașat FestCo, a gândit o focusare pe teatrul polonez care, cum se știe, e una dintre cele mai interesante școli teatrale de avangardă din lume. Grotowski, Szajna, Tadeusz Kantor, Krystian Lupa sunt, în ordine cronologică, părinții spirituali ai unei mișcări care a dat și dă Europei teatrale în mod special nume tot mai numeroase și importante. Spectacolele acestora, despre care se învață la școală, au impus lumii un mod aparte de a gândi teatrul ca pe un loc al schimburilor de energii benefice, unde actorul, regizorul, dar și spectatorul participă la un ceremonial sacru pe drumul cunoașterii de sine. Metoda poloneză a stat însă mereu în slujba aflării adevărului și dincolo de om, în spațiul cetății, unde acesta se poate sau nu împlini. Cum reușesc polonezii să facă artă cu mesaj în deplin respect pentru esența teatrului în acest caz e doar secretul lor, la care avem acces privindu-le spectacolele sau participând la elaborarea acestora. O școală de teatru care astăzi, ca și odinioară, nu poate lipsi din bagajul oricărui creator sau iubitor de teatru.
După întâlnirea la Festivalul Internațional Shakespeare din acest an cu Krzysztof Warlikowski, multipremiatul regizor polonez care în acest moment se numără și printre revoluționarii scenei lirice, am avut ocazia la această ediție a FestCo să-l cunoaștem pe colegul său de generație, Grzegorz Jarzyna, care și-a declarat public, la întâlnirea care a premers spectacolul de la București, afecțiunea pentru același Krystian Lupa, care i-a fost profesor, ca și lui Warlikowski. De la acesta a învățat de ce și cum regizorul trebuie să se întoarcă la actor, după fascinația unei școli axate pe vizual, care în Polonia a strălucit prin reprezentanți ca Józef Szajna. Evocându-și traseul în profesie, Jarzyna a povestit de altfel despre impresia puternică lăsată de spectacolul Witkacy al lui Szajna, care i-a guvernat debutul, dar și despre pelerinajele sale orientale pe drumul deschis de Peter Brook și regizorii europeni care au descoperit antropologia teatrală. (La noi, Cătălina Buzoianu a avut o asemenea abordare.) Atras deopotrivă de film, gen în care polonezii au fost, cum se știe, în multe privințe avangardiști, regizorul polonez oaspete îmbină cum nu se poate mai creativ și original tehnicile noi video cu regulile clasice ale muncii cu actorul, după un algoritm în care pare a fi suverană armonia. Nici regie excesivă, nici actorie în recital, nici aparat de filmat pe scenă în exces, dar nici fără nu se poate, pare să spună și chiar o spune Grzegorz Jarzyna atunci când explică metoda sa de lucru cu actorul. Între personaj și actor drumul e biunivoc, așa încât să rezulte un al treilea element al ecuației de al cărei adevăr e responsabil regizorul.
Am fost plăcut surprinsă, apoi, să aud din gura acestui regizor de aproape 50 de ani prețuirea arătată textului și personajului într-un timp al deconstrucției postdramatice. Demonstrația a fost făcută și practic prin excelentul său spectacol prezentat la București cu piesa Dorotei Masłowska, Între noi totul e bine. Un text cunoscut nouă prin montarea lui la Naționalul bucureștean de către Radu Afrim, acum circa doi ani. Ideea excelentă a festivalului de a pune alături cele două montări, foarte diferite, de altfel, a permis constatarea importanței premizei literare pentru un spectacol, mai ales când aceasta nu e una oarecare, ci o originală pagină contemporană de scriere dramatică care are, înainte de toate, vână poetică, propunând și o structură dramatică sui generis. În ciuda aparenței de puzzle cu scene care se intersectează jucat, piesa Dorotei Masłowska are însă o remarcabilă coerență a ideilor, a gândurilor, alimentate de un fluid liric vibrant. Enunțurile sunt adeseori absurde, tehnica contrastului și a negării funcționează în registru comic și tragicomic excelent, însă ceea ce spune această piesă e, dincolo de orice, tulburător.
Imagine din piesa „Între noi totul e bine“, de Dorota Masłowska, în montarea lui Grzegorz Jarzyna la TR Warszawa
Născută în 1983, deci doar o copilă la momentul căderii comunismului, autoarea se lansează cu un curaj nebun, dar și o mare luciditate în judecarea trecutului și prezentului țării sale, prin prisma câtorva personaje fie numite generic Fetița metalică, Bărbatul, Bunica, fie altele, care poartă nume definind însă categorii sociale tipice, un regizor de film și o vedetă de cinema, o prezentatoare TV, mama, o vecină, lume din anturaj. Călăuze prin poveste sunt fetița care opune percepția ei despre lumea de azi aceleia a bunicii încremenite în realitățile antebelice. Pentru una, Vistula e prilej de nostalgii edulcorate, pentru cealaltă ocazia de a face inventarul recuzitei cotidiene compuse din căciulițe de prezervative care plutesc în apele râului. („Noi azi pescuim căciulițe, nu babușcă, zice fetița. Și din căciulițele alea, șmecheri de polonezi se fofilează și o să se nască în America cu 100 de dolari într-o mână și 300 în alta.“) Cele două deschid și închid spectacolul, iar între aceste coperți autoarea inserează dibaci povestea filmului Calul care mergea călare, spusă de un regizor care n-are cu ce-și plăti ratele la casă și un actor care-și spune afectat aventura carierei de mare vedetă după un film despre mizeriile dintr-o localitate minieră din Silezia. Personajele par că vorbesc în dodii, după cum absurde sunt și situațiile imaginate de autoare în încercarea de a circumscrie identitatea unei țări și a unui popor despre care mai mult s-a fabulat propagandistic. („Eram un mare imperiu, o oază de toleranță... L-am dat lumii pe Cristofor Columb...“) E vorba de Polonia, evident, dar și de România ar putea fi sau orice altă țară postcomunistă, cu naționalismul ei patriotard care, tânjind și luptând cândva după civilizația Occidentului, nu se mai regăsește astăzi în Europa globalizată. Confuzia vremurilor, dar și confuzia din capetele oamenilor descriu un tablou tragicomic în care, din timp în timp, auzim replica: „Cioc, cioc, a venit din nou Al Doilea Război Mondial!“. Înghesuite într-o cameră strâmtă ce dă spre tomberoanele de gunoi, cele trei generații de femei au și ele filmul lor, diferit de acela care se realizează, pentru că, zice Halina (mama): „Un film despre cai mă interesează pe mine?!“.
Imagine din piesa „Între noi totul e bine“, de Dorota Masłowska, în montarea lui Radu Afrim la Teatrul Național București
Lumea aceasta care-și trăiește cu o naivitate dezarmantă neputința e descrisă grotesc, scrâșnit, răutăcios în spectacolul lui Radu Afrim. În fine, e condamnată! sau condamnabilă! Un lamento rizibil de care suntem parcă vinovați cu toții. Regizorul polonez Grzegorz Jarzyna desenează însă pe scenă cu peniță fină, proiectând un spațiu al esențelor pure, prin contrast cu mizeria despre care se vorbește și cu replicile acide pe care le auzim. Calul cu pricina aleargă în desen animat pe pereții înroșiți de sentimente ai decorului, iar camera descrisă de autoare, compusă din resturi de civilizație și lipsă de cultură, nici nu există, femeile mutându-se pe scenă în diferite locuri odată cu schimbarea perspectivei. Lustrul șocant contrastează cu destinul acestor personaje cu identitate incertă („marș în lipsa ta de cameră“, i se spune Fetiței!). Acuratețea jocului actorilor face parte din același stil pe care regizorul a vrut să-l imprime spectacolului, în credința că o exprimă cel mai bine pe autoarea poloneză care ni se adresează cu cuvinte care dor.
Important e că, și în cazul spectacolului bucureștean, și în al aceluia de la TR Warszawa ne-am întâlnit cu un teatru care problematizează oportun realități cunoscute, fierbinți pentru ambele țări, cu mijloace proprii realizatorilor lor, la fel de convingătoare și într-un caz, și în altul. Nu-mi trădez aici opțiunea, fiind sigură că fiecare dintre cei prezenți la spectacole au fost puși în fața unui exercițiu de comparație cu rezultate diferite de la om la om. Cu siguranță, însă, în ambele cazuri, artiștii s-au învestit cu năduf, iar Dorota Masłowska rămâne un nume care nu se uită.
P.S. Cu ocazia prezenței la FestCo a regizorului polonez Grzegorz Jarzyna, s-au pus și bazele unei întâlniri viitoare dedicate școlii poloneze de teatru din care acesta face parte. Organizator: Compania Liviu Rebreanu din Târgu Mureș și regizorul Theodor-Cristian Popescu.
