Je suis Tara

Nici gând. E doar o figură de stil, un loc comun. L-am pus ca titlu tocmai pentru că este vorba despre o problemă comună, nu doar a artiștilor vizuali, ci a tuturor creatorilor care se exprimă într-o lume (în principiu) liberă. Nu mă identific cu bășcălia progresistă Charlie Hebdo, așa cum nu mă identific cu nihilismul carnavalesc gen Tara von Neudorf. Dar știu că și unii, și alții întregesc caleidoscopul lumii noastre actuale, îi dau culoare și dinamică vizuală, ideatică, (er)etică. Fanaticii islamiști care au decimat redacția Charlie Hebdo, la fel ca fanaticii care au determinat recent excluderea lui Tara von Neudorf dintr-o expoziție, sunt infinit mai primejdioși pentru viața (nu doar culturală) și timpul nostru (nu doar cel prezent).

Pericolul ca acest prim act public de cenzură, ca urmare a boicotului în social media, să creeze tacit jurisprudență în practica instituțională, urmat inevitabil de creșterea generațiilor viitoare de artiști și creatori în umbra normelor stabilite de polițiștii minții, pune grav în discuție libertatea de expresie și de creație, obținute cu greu după 1989. Asistăm la nașterea unui Index Prohibitorum, unde edictează online o veritabilă Congregatio pro Doctrina, alcătuită din bloggeri corectologi, oameni de bine auto-învestiți cu dreptul de a-și executa confrații, pe temeiul unor suspiciuni subiective, propulsate de aburii cancel culture.

Faptele, pe scurt: curatorul Adrian Buga a pregătit pentru Institutul Goethe expoziția Grenzenlos/Fără frontiere (deschisă pe 15 mai în spațiul Pavilionului 32 al Institutului Goethe București). O expoziție binevenită acum, despre hartă și teritoriu, cu artiști români și germani. Printre ei, Tara von Neudorf și Vlad Nancă. Tara von Neudorf este consacrat în arta românească precum un absolut șef de hartă – majoritatea lucrărilor o constituie intervențiile pe hărți didactice comuniste, fie ele de geografie sau biologie – sute și sute de lucrări care piratează materialul didactic (propagandistic, nu doar in/formativ la origine) spre cele mai scandaloase, obscure sau infame teme. Pentru această expoziție, Institutul Goethe a cerut oficial de la MARe/Muzeul de Artă Recentă împrumutarea lucrării lui Tara von Neudorf Țările Române în secolele XVII-XVIII (din 2007). Mi-am dat acordul în scris pentru acest împrumut, fiind o expoziție pe o temă actuală, care are de-a face cu explorarea, comunicarea, migrația, puterea, așa cum mi-am dat acordul ca diverse alte lucrări din patrimoniul MARe să fie expuse în ultimii ani de Centrul Pompidou sau la muzee din Belgia, Cehia, Polonia, Ungaria etc. Însă cu puțin timp înainte de deschiderea expoziției, mi s-a comunicat că lucrarea pe care o pregătisem pentru împrumut nu va mai fi expusă. Vlad Nancă intervenise și ceruse excluderea lui Tara din expoziție, printr-o campanie care viza Institutul Goethe, dar care se desfășura și în social media, unde cererea sa era clar prezentată: „Domnul Tara este cunoscut în comunitate pentru viziunile sale rasiste, antirome și neonaziste. Consider nepotrivită prezența lui într-o expoziție...” etc., etc. Nancă amenința cu ieșirea din expoziție, în cazul în care Tara ar fi continuat să figureze. În cele din urmă, Nancă a ieșit din expoziție, iar Tara a fost exclus. În social media, taberele s-au confruntat acerb, iar Nancă, fals uimit de efectele actului său de cenzură (care au ajuns până la reclamarea Institutului Goethe București la autoritățile germane), s-a plasat în postura victimei, internaționalizând scandalul prin postări în limba engleză, țintite direct la factorii de influență cu audiență mondială, pentru a culege roade tot mai mari din pomul defăimării.

Pentru a justifica acuzele aduse lui Tara, atenția publică a fost atrasă asupra unui material video realizat la MARe/Muzeul de Artă Recentă în februarie 2019, în cadrul unui eveniment din seria În MARe cu..., în care artiștii expuși în colecția permanentă a muzeului își prezintă propria viziune asupra acestuia. O serie întreagă de artiști au realizat acest tur subiectiv al muzeului, în materiale video puse online. Un disclaimer explicit de la începutul acelei transmisii în direct cu Tara sublinia că tot ceea ce urma să prezinte artistul îl angaja exclusiv pe el. Prezentarea MARe de către Tara von Neudorf a fost spontană, extrem de acidă, critică până la hilar, absurd și grotesc. Dar a fost un veritabil performance din partea unui artist specializat în provocare neo-dadaistă. În această cheie, a provocării impenitente, artistice, trebuie citite injuriile proferate de Tara la adresa muzeului, a conducerii și a angajaților, la adresa colecției și a exponatelor. Nimeni, în cei doi ani și jumătate scurși de atunci, nu a folosit vreun fragment, decupat arbitrar din acest material, pentru a-l culpabiliza pe Tara (nici măcar eu, subiectul unora dintre aberațiile lui Tara!). Nancă a găsit de cuviință să atragă atenția asupra unor cuvinte din acest film pentru a-l culpabiliza nu doar pe Tara, ci și implicit pe MARe, pe care deja îl privase de o colaborare cu Goethe Institut, prin blocarea expunerii unei lucrări din colecția muzeului.

Așa am devenit, fără voie, parte în această dispută. Dar nu aș fi intervenit dacă nu aș fi văzut expoziția în forma ei actuală. O expoziție bine panotată, dar castrată tocmai de elementele vitale care fac arta să conteze cu adevărat – în expoziție nu figurau nici Tara, nici Nancă, tocmai artiștii importanți pentru conceptul curatorial. Publicul (iar eu fac parte din public) a fost privat de zona cea mai semnificativă a expoziției. Și nu din cauza lui Tara, a cărui lucrare nu avea absolut nimic ofensator la adresa nimănui, cu excepția întregii Românii (ca mereu în cazul său), așa cum se vede din ilustrația de aici.

Diferența în acest caz a fost dată de acțiunea de pionierat a lui Vlad Nancă, care a luat ostatică instituția organizatoare și a determinat cenzurarea lucrării lui Tara (Nancă a anunțat pe Facebook înaintea Institutului Goethe excluderea lui Tara din expoziție!) pe temeiul pretinsei recunoașteri a acestuia „în comunitate pentru viziunile sale rasiste, antirome și neonaziste”. Faptul că larga comunitate a publicului de artă a fost privată de lucrările selectate pentru o expoziție din cauza reclamației venite din partea unui artist, în numele unei nedefinite și restrânse „comunități” care pasămite ar fi edificată asupra pozițiilor politice (dar nu asupra calităților estetice, cele mai relevante în cazul unei expoziții) asumate de către un coleg artist, reprezintă un afront direct la adresa publicului de artă, care este considerat, de către un artist, drept incapabil să aprecieze calitățile altui artist. Abuziv, Nancă s-a erijat într-un monitor, o instanță care s-a substituit aprecierii (eventual critice) a publicului. El a întreprins o purificare estetică a expoziției, similară purificării etnice a unui stat. Reușita sa a fost favorizată de un întreg proces și de o serie de alți artiști locali care, într-un fel mult mai insinuant și subteran, dar consecvent, au demonizat și marginalizat alți artiști de pe scena artei românești, îndeosebi în ultimul deceniu, în numele unor acuze pe care nicio instanță reală nu le-a susținut vreodată.

În cazul lui Tara von Neudorf, situația este transparentă de peste 20 de ani – el beștelește în chip scandalos și sistematic totul, dar mai ales BOR (Biserica Ortodoxă Română), pe Ștefan cel Mare și toți voievozii români, Rusia, SUA, Israelul, Germania (în special pe cea nazistă), pe Ion Iliescu și Klaus Iohannis, capitalismul, islamul, imperialismul și comunismul etc., etc. Tara spumegă fără șir și fără limite, până la epuizarea criticii din arta critică, rămasă ca o cârpă stoarsă de toate lacrimile lumii. Ecou bastard duchampian, el preia discursul artei critice actuale ca pe un ready-made și îl duce la consecințele ultime, absurde – implozia discursului critic în stridența protestului universal contra tuturor. Tara von Neudorf este un artist mai radical decât detractorii săi neo-conceptualiști, înțepeniți în tezele corectitudinii cu care și-au crescut carierele, dar al căror obiect s-a subțiat actualmente. Tara se exprimă prin artă, îndeosebi despre ineficacitatea politică a acesteia, în timp ce el instrumentalizează arta cu speranța unei eficacități naive asupra lumii. Deceniile de inadecvare cronică a artei politice la societatea pe care pretinde că o asanează au ca rezultat pervers creșterea constantă a reacționarismului în vremea noastră. Tara este ca un anticorp cultural și social care conduce ideologia spre neant, în timp ce Nancă escaladează ideologicul spre norma jandarmului. Tara arată că protestul este o tehnică fără valoare morală intrinsecă – un produs de consum în societatea spectacolului, o formă de academism care nu face vreun bine societății, ci doar unui business vizual nutrit cinic din neajunsurile lumii. Prin acest (auto)denunț necontenit, maniacal, Tara von Neudorf este unul dintre puținii artiști care se eliberează de utilitatea carieristă a artei critice (care asigură pensii decente pentru mulți dintre artiștii actuali), reușind să se emancipeze, prin exces și grotesc, de fructul protestului. Demersul său demistifică falsa autenticitate și implicare a confraților activiști, care dețin monopolul lucrativ al artei critice actuale.

Gravă în arta lui Tara von Neudorf nu e parada de simboluri ale propagandei politice (el face un ghiveci din toate, de la seceră și ciocan la semilună, zvastică și cruce, adesea efectiv împletite, încâlcite), căci acestea se regăsesc mai pretutindeni în arta timpului nostru, de la Jonathan Meese la Poneiul Roz. Gravă este delegitimarea sistematică a artei critice, erodarea consecventă a pretențiilor acesteia de a contribui la justiția socială cu mijloacele artistice care în fapt le asigură doar artiștilor parvenirea profesională. Tara ia de fapt pâinea de la gura artiștilor angajați politic și o aruncă în noroi. Aici apare nocivitatea faptelor sale – protestul său zgomotos, grotesc și cinic face ca arta protestatarilor de profesie să pară la fel, doar că mai puțin stridentă. La asta a reacționat Nancă. Riscul de a-l defăima pe Tara von Neudorf, fondat pe cea mai izbitoare incompetență hermeneutică a unui artist față de alt artist, râvna de a pune în circulație acuze care să-i aducă acestuia prejudicii morale și chiar materiale (pentru care Tara l-ar putea acționa lejer în instanță) era justificată subconștient de interesul propriu, de nevoia de a scurtcircuita concurența și de a apăra teritoriul cultural al criticii, exploatat industrial de el și „comunitatea” sa (nu e de mirare că aceștia l-au perceput drept un vârf de lance și i s-au raliat online imediat).

Cenzura exercitată de Nancă este un act rudimentar de ostilitate nu doar față de libertatea de expresie, ci și la adresa pieței libere a bunurilor simbolice. Este un procedeu protecționist, asemenea acelora prin care unele țări își susțin anumite industrii (pe care le declară vulnerabile) prin subvenții (frecvent ascunse) al căror efect este concurența neloială cu competitorii care nu au acces la subvenții. Cenzura este o încălcare a regulilor pieței. În loc să protejeze societatea, cenzura îi lezează drepturile fundamentale, o privează (așa cum s-a petrecut cu această expoziție) de diversitatea ofertei culturale, crucială pentru o piață liberă, pluralistă. Nu dreptatea (mereu a cuiva!) este garanția democrației, ci diversitatea (pe cât posibil a tuturor). Nu poate fi pusă la îndoială corectitudinea tezelor apărate de Nancă. Nimeni nu vrea să lezeze drepturile minorităților și nimeni nu vrea să reînvie doctrine totalitare. Cu atât mai puțin Tara, ale cărui lucrări cultivă chiar distanțarea de ideologiile manipulatoare. Dar nu arta este cea chemată să facă ordine în acest domeniu, ci justiția. În ultimii ani, arta politică și-a asumat sarcina de a rectifica societatea, de a impune un canon în numele căruia, de pildă, Nancă afirmă că „Romania is the place where the Roma community is constantly discriminated against and this is tolerated and seen as normal”, o acuză la adresa întregii societăți, care pur și simplu nu este adevărată! Și tot el se bucură că cenzurarea lui Tara din expoziția de la Goethe Institut a dus, în ciuda scandalului, la un rezultat pozitiv – ”at least there is one male artist less in the show”. Sunt jalnice și siderante nu doar mulțumirea de sine, ci și perspectiva pe care o dă asupra țintelor efective ale acestei miliții. În spatele tezelor majore se vede insurecția subterană și sordidă, țintuirea pe patul procustian al reprezentării de gen strict procentuale. //